Péter Korniss, fotograful maghiar, şi nu român, aşa cum ar putea fi tentaţi să creadă unii, este, cel mai probabil, unul dintre cei mai mari artişti contemporani ai ţării vecine. Un continuator de seamă al marilor nume cu origini maghiare, precum: fraţii Capa, André Kertész, Gyula Halász, zis Brassai, Károly Escher, Bence Máté, Peter Korniss reuşeşte şi astăzi să fie actual şi modern.

 

Doi mari fotografi maghiari s-au născut pe teritoriul României actuale, Gyula Halász, zis Brassai (Braşoveanul), şi Péter Korniss, în Cluj-Napoca. Primul a plecat la 3 ani, în Franţa, cu părinţii, în timp ce al doilea a făcut acest pas, spre Ungaria, la 12 ani. Angajându-se într-un atelier fotografic, la un moment dat, fără o dată precisă, îl cuprinde, strâns şi nu-i mai dă drumul, pasiunea pentru imagine. Pasul cel mare îl face în clipa în care revista germană GEO îl contactează, în 1987, pentru a-i propune să facă câteva reportaje despre viaţa oamenilor din Transilvania şi, mai ales, despre unele sate ce urmau să fie demolate de către comunişti. Cum nu era străin de asemenea imagini-document, Péter Korniss acceptă. Apoi, după câţiva ani, cineva de la Washington îl sună, întrebându-l dacă poate să facă un fotoreportaj despre câinii de stână.

„Nu ştiam care sunt rasele cu care lucrează ciobanii. Mi-au dictat ei cinci rase de câini, pentru că făceau un număr special pe această temă. Am acceptat şi aşa am început colaborarea cu Naţional Geographic”, povesteşte fotograful maghiar.

Din 1961 până în 1991, Péter Korniss a lucrat pentru Nők Lapja, o revistă săptămânală pentru femei, ca mai apoi să devină freelancer şi să se dedice aproape exclusiv fotodocumentarului. Şi, mai exact, să se concentreze pe viaţa de zi cu zi a ţăranilor din Ungaria şi Transilvania care, încet-încet, se transforma. Imaginile acestea, şi nu numai, au putut fi văzute în galeriile şi muzeele din 16 ţări. Din 1977, vreme de trei ani, a făcut parte din juriul celui mai prestigios concurs de fotojurnalism, World Press Photo. În 1983, a fost cooptat în Comitetul Internaţional de Consultare al W. Eugene Smith Memorial Fund. În 1986, câştigă premiul II la secţiunea Daily Life, stories, la World Press Photo. De asemenea, în 2004, i se acordă premiul „Joseph Pulitzer Memorial”, iar din 2007 este membru fondator al Sony World Photographic Academy. Proiectul cu care fotograful maghiar reuşeşte să „se facă auzit” este cel care ilustrează viaţa ţăranilor din satele din Transilvania. În etapa a doua a acestuia, realizată în anii 1970 şi intitulată The Guest Workers, accentul se pune pe aşa numiţii „muncitori care fac naveta”. Un al treilea segment al acestui proiect este legat de fenomenul globalizării şi de interferenţă mecanizării în vieţile ţăranilor, iar ultima parte a proiectului se axează pe relaţia dintre tradiţie şi prezent. Ca particularitate, această încheiere a proiectului a fost abordată complet diferit de către Péter Korniss, acesta făcând apel la fotografia regizată. Actorii au fost rugaţi să pozeze în decoruri moderne care ilustrau viaţa urbană modernă.

Început în 1967, şi întins pe durata a 31 de ani, „Inventory”, este, desigur, o sursă preţioasă de imagini documentare. Obiceiurile, hainele tradiţionale, instrumentele muzicale, dansurile, sunt încapsulate în fotografiile lui Korniss. Acesta şi-a dat seama destul de repede că, deşi oarecum ferite de influenţa lumii moderne, satele din Transilvania vor fi supuse schimbării inevitabile, aşa că a încercat pe cât posibil să documenteze tot ce era specific acestor comunităţi.

The Guest Workers gravitează în jurul unui singur om, chiar dacă este vorba de o schimbare a unei întregi comunităţi, şi anume András Skarbit. Acesta, Korniss fotografiindu-l vreme de 10 ani, alături de alţi 250.000 de muncitori din zonele rurale, a trebuit să înceapă să facă naveta în oraş, acolo unde avea noul loc de muncă. Proiectul s-a terminat doar atunci când Skarbit s-a pensionat. Korniss se înscrie, ca abordare fotografică, în curentul umanist, atât de popular după al doilea război mondial, în care reviste uriaşe precum LIFE sau Picture Post aveau în paginile lor fotoreportaje despre oameni obişnuiţi, lângă cele despre celebrităţi. Picture Post s-a închis la sfârşitul anilor 1950, iar LIFE la începutul anilor 1970. Korniss face din om figura centrală a fotografiilor şi proiectelor sale, punând accent pe cultura şi esenţa maghiarilor. Prezervând, prin fotografie, trăsături şi caracteristici, ne ajută să îi redescoperim pe acei oameni, dincolo de anii învolburaţi ai comunismului.

 

La început nu-mi păsa de lumină. Ba din contră, câteodată ocoleam zonele intens luminate, pentru că aparatul meu de împrumut supraexpunea cu dezinvoltură şi încă nu ştiam să-l strunesc. Cu timpul, citind că fotograful e un „pictor cu lumina”, am început să mă simt stingher şi am căutat să mă împrietenesc cu soarele. Deşi nu traversăm pe celălalt trotuar când ne vedem, tot nu pot spune că am legat o relaţie solidă cu el. Nu-l caut, nu mai apare inoportun. Aşa că, de câţiva ani, tac când vine vorba de lumină, ca să nu mă fac de râs în faţa căutătorilor de aşa ceva. Lumina nu e meritul meu, momentul declanşării, compoziţia, unghiul, sunt, zic în gând şi apoi stau din nou să mă gândesc la cât de legitimă şi corectă e afirmaţia asta. Din când în când, mă uit peste imaginile unor fotografi care nu sunt prea interesaţi de lumină. Péter Korniss îmi pare unul dintre aceştia. Căutând identităţi, microexpresii, stări, contraste dinamice, încercând să exfolieze omul şi să ni-l arate cât mai sincer. Oricum, fiecare privim fotografiile la lumina pe care reuşim s-o proiectăm, din noi, asupra lor.

Un articol de Cristian Munteanu. Îl găsești și pe Facebook.

Citește mai multe articole de acest autor: