Proiectul “Magazinul de cărți”, de Florin Firimiță

Postat de: F64 F64

***Read english version below

Originar din România, în 1990 s-a mutat în SUA. De atunci, s-a axat pe mixed media și fotografie, participând la peste 400 de expoziții. Lucrările sale se află acum în colecții private sau corporate din Franța, Australia și SUA:

Recent, creațiile lui au fost subiectul unui film “The Art of Leaving,” de Brian Kamerzel. Filmul a apărut în 7 festivaluri dedicate, internaționale, cel mai recent fiind difuzat la Steven Spielberg’s Egyptian Theater în Hollywood și la Montreal, la Festival International du Film sur L’Art.

În afară de asta, prima sa carte, “Reliquary,” urmează să fie publicată.

Însă am vorbit destul despre artist, hai să vedem ce cuprinde proiectul “Magazinul de cărți:

“Magazinul de cărți” l-am început în 2012, odată cu o vizitarea unui prieten care avea un magazin de cărți impresionant, creat dintr-o moară veche, în Massachusetts-ul de nord. Acel spațiu m-a fascinat ani de zile. O bizară și intimidantă dezordine, fără orice urmp de structră pe care te-ai aștepta să o gasești într-un magazin tipic, unde totul este aranjat și sortat ca într-un catagol. Aducea puțină melancolie, ca o catedrală abandonată, ca un oral străveci sau uo escavare arheologocă. Mă gândesc la prorpietarul locului ca la un călugâr Irlandez care și-a dedicat întreaga viață să salveze civilizația vestică după căderea Imperiului Roman. Poate din cauza locației, poate din cauza vârstei tabletelor și ale cititorilor fani de selfie, care devin o specie pe cale de dispariție. Rar mai are acum magazinul clieți și, mai mult de atât, magazinul se simte ca o colecție de liniști. Deși o cunoaștere repozitoare fără vizitatori își dorește să fie repopulată ca un oraș fantomă sau o planetă nou descoperită, așteptând un început. Grădina Eden, Alice în Țara Minunilor și picturile suprarealistului pictor belgian Paul Delavaux, toate acestea îmi vin în mine, deși fotografiile sunt nud.

O pereche de mâini de lemn Santos stau pe o masă din apropiere. Le-am luat și le-am plasat pe o masă deschisă cu fotografii nud alb-negru. În trecut, am explorat în munca mea juxtapunerea dintre real și artificial, dar de data asta s-a simțit diferit – ceva nou avea să se întâmple.

În noaptea aia, am avut un vis. Magazinul de cărți, de obicei plin de razele soarelui, era învăluit de o lumină întunecată, albăstruie și burnița. O femeie mergea prin labirint, căutând printre cărțile prăfuite și cerând indicații pentru a ajunge la aeroportul Heathrow.

Peste câteva zile mi-am sunat prietenul și i-am spus că am vreau să fac o ședință foto de câteva ore în magazinul lui. A fost de acord, iar niciunul dintre noi nu a putut prevedea că vom ajunge de la câteva ore la câțiva ani și la mii de fotografii.

Pentru următorii câțiva ani a fost asistenul meu. Au urmat multe containere umplute cu camere, cabluri și lumini, multe frânturi din viața frumoaselor femei necunoscute atunci (cumva nu-mi place să folosesc termenul “model”) cu care am avut ocazia să lucrez. În timpul procesului m-am împrietenit cu câteva dintre ele. Au avut nevoie de un curaj aparte să colaborăm pentru a aduce la viață acest proiect. Uneori citeau din cărțile pe care le luau la întâmplare pentru pozat: basme, poezii, fragmente din Nietzsche, Joyce și chiar și cărți de bucate. Zecile de mii de pagini conțineau tot atâta mister ca relațiile de colaborare dintre noi.

Am pus la îndoială de câteva ori validitatea ideii proiectului. Care-i rostul? Păi, care este ideea de bază a oricărui demers artistic? M-am gândit la Borges, unul din scriitorii mei preferați, care a scris review-uri la cărți care nu existau. M-am gândit la absurditatea călătoriilor sale și pasiunea pentru colecționarea cărților – ambele s-au intensificat, după ce a orbit. “Încă mă prefac că nu sunt orb. Încă cumpăr cărți.” spunea el undeva. Așadar, ideea până la urmă este aceea de a ne urma obsesiile, indiferent de cât de lipsite de sens par la început. Ca să îl citez pe Mallarme, aș putea spune că lumea există doar ca noi să putem crea opere de artă.

Borges a fost companionul meu în multele ore pe care le-am petrecut lucrând la “Magazinul de cărți”. M-am regăsit explorând teme și obsesii similare. De la început am mizat pe un oarecare mister (Borges o denumește ca un fel de ambiguitate magică) unde privitorul este invitat să completeze imaginea. Simbolurile labirintului pot fi o metafora pentru a fi pierdut în propria viață și ca o structură construită deliberat pentru a ne induce în eroare, asta m-a fascinat. O nevoie de ordine, de centru, a stat mereu în mintea mea. Timpul ( înghețat cu fiecare declanșare ) și orbirea, au devenit mijloace de a face realitatea mai interesantă.

M-am gândit la fragilitatea frumuseții, la curajul trupului să înfrunte, cât poate, timpul. M-am gândit la asta pentru a citi volumele din magazin, ar trebui să fii nemuritor pentru a avea timp. M-am uitat la propria mea bibliotecă și pentru că m-am simțit trist, am realizat că toate aceste cărți vor trăi mai mult ca mine. Poate că m-am transformat într-un călugăr pentru a încerca să salvez frumusețea și cunoașterea. Deși, cum citesc asta, nu mă pot abține să nu zâmbesc. Poate chiar mai simplu de atât, poate toată treaba nu e nimic mai mult decât o obsesie și, în final, poate o mică victorie. Puțini pot spune că femeile și cărțile nu sunt câteva dintre puținele locuri sacre rămase, unde frumusețea va continua să existe, în ciuda convulsiilor constante ale secolului nostru plin de trubulențe. În final, cred că asta am încercat să obțin, să le reamintesc oamenilor că încă sunt importante cărțile și să confer un fel de imortalitate viselor mele.

Prietenul meu, poetul Andrei Codrescu spune despre acest proiect că:

“Florin Firimiță a reușit prin fotografie să aducă împreună două surse gemene de inspirație permanentă în artă: frumusețea și cartea. Modelele sale clasice se întâlnesc cu dezordinea ocultă a cărților, în scene dramatice. Drama încă nescrisă din aceste fotografii este însemnată de lirism și sugestii erotice, în timp ce păstrează o alură bizară, pastorală și serenă. Vechile cărți din magazinele misterioare mereu au avut un iz de ezoterism, pentru poetul care visează la o frumusețe copleșitoare. Florin Firimiță găsește locul scret unde limba fără vârstă este activată de natura proaspătă a frumuseții, în căutarea ei. Pictorii renascenitiști, cei dinainte de Raphael și suprarealiștii, toți au iubit aceste tipuri de imagine, dar modul în care ele le atrag pe oameni nu ține cont de timp sau eră.”

Pe parcursul ultimilor ani am mai fotografiat și alte magazine de cărți din SUA și pot spune că în sfârșit mă apropii de finalitatea proiectului, deși a tot apărut în media în ultima vreme. O selecție a acestei serii a fost expusă de două ori la Muzeul de Artă Modernă (Grand Palais) din Paris. Printurile pot fi cumpărate contactându-mă personal sau prin GADCOLLECTION, galeria care mă reprezintă la Paris.

Îl poți urmări pe Florin Firimiță aici.

Originally from Romania, in 1990 Florin moved to the United States. Since then, he has focused on mixed media and photography and participated in more than 400 exhibits. His work is in private and corporate collections in France, Australia, and the United States. Recently, his art has been the subject of a film, “The Art of Leaving,” directed by Brian Kamerzel. The film has been featured in seven international film festivals; most recently it was screened at Steven Spielberg’s Egyptian Theater in Hollywood and at Montreal’s Festival International du Film sur L’Art. Also, Florin’s first novel, “Reliquary,” is scheduled for publication.

After noting down a few about the artist, it’s time to discover his project!

“The Bookstore” started in 2012 with a visit to a friend who amassed an enormous amount of volumes in a well-lit space carved out of an old mill in Northern Massachusetts. The space has fascinated me for years. A strange, striking mess, it lacks the structure of a typical store where everything is usually carefully confined and catalogued. It is a bit melancholy – like an abandoned cathedral, an ancient city or an archaeological dig. I think of its owner as one of those ancient Irish monks who dedicated their lives to saving Western Civilization after the collapse of the Roman Empire. Maybe because of its location or maybe because in the age of the tablet and the selfie book readers are becoming a dying species, there are rarely any visitors in the store. More than anything else, the bookstore feels like a collection of silences. Yet, a repository of knowledge without any recipients craves to be repopulated like an old ghost town or a newly discovered planet waiting for a new beginning. The Garden of Eden, Alice in Wonderland, and the paintings of Belgian surrealist Paul Delvaux all came to mind. Hence the nudes.

A pair of ancient wooden Santos hands was resting on a table nearby. I took them and placed them on an open book of black and white nude photographs. In the past I have explored in my work the juxtaposition of the real and the artificial, but this time it felt different – something new was about to happen.

That evening, I had a dream. The bookstore, usually filled with sunshine, was immersed in a dark blue light. The bookstore had no roof. It was raining, lightly. A woman was walking through the maze, browsing through the soggy books, asking for directions to the Heathrow Airport.

A few days later I called my friend and told him that I wanted to do a photo shoot in his place. I told him that I would be done in a few hours. He agreed. We didn’t know that I would spend several years and take thousands of photographs.

For the next several years he put up with me and my patient assistant; lots of containers filled with cameras; cables and lights. The lives of the wonderful women (somehow I dislike the term “models”) I had the privilege of working with were unknown to me at the time of the shooting sessions. In the process, I became friends with some of them. It took a particular type of courage on their part to collaborate and bring to life my ideas. Sometimes they read from the books they were browsing: fairy tales, poems, fragments from Nietzsche, Joyce, and even from cooking books. The tens of thousands of pages contained as much mystery and secrets as our relationships.

Many times while working on the project I questioned the validity of my pursuit. What was the point? Well, what is the point to any of our artistic endeavors? I thought of Borges, one of my favorite writers, who wrote reviews of books that didn’t exist. I thought of the deceiving absurdity of his travels and his passion for collecting books – both enhanced after he became blind. “I still continue pretending that I am not blind. I still buy books.” he says somewhere. The point after all, is to follow your obsessions, no matter how peculiar they seem in the beginning. Paraphrasing Mallarme, I could say that the world exists so that we may create works of art.

Borges was my companion during the many hours I worked on this project. I found myself exploring similar themes and obsessions. From the beginning, I aimed at a type of mystery (Borges refers to it as “magical ambiguity) where the viewer is invited to complete the image. The ideas of the labyrinth as a symbol for being lost in life and also as a structure deliberately built in order to confuse us, fascinated me. A longing for “order,” for a center, was always in my mind. Time (frozen with every click of my shutter release button) and blindness became enhancers of reality.

I thought of the fragility of beauty, at the courage of the Body confronting Time. I thought that in order to read all the volumes in the Bookstore, one would have to be immortal. I looked at my own library and felt sad because I realized that all those books will outlive me. Maybe I inadvertently turned into a monk trying to foolishly save Beauty and Knowledge. Yet, as I read this, I can’t help a smile: maybe it’s a lot simpler than that; maybe the whole thing is nothing more than an obsession, and in the end, perhaps even a small victory: Few could deny that books and women are one of the few sacred places left where beauty will continue to reside despite the constant convulsions of our troubled century. In the end, maybe that’s what I tried to achieve: remind people that books still matter and secure a form of immortality for my dreams.