Despre găsirea propriei viziuni în fotografie – Arno Rafael Minkkinen

Se spune că artiștii pun puțin din ei în arta lor. Arno Rafael Minkkinen face asta literal. Fotografiile sale conțin întotdeauna o parte din el care interacționează cu împrejurimile.

Născut în Helskini în 1945, Minkkinen consideră că afinitatea sa pentru natură – și, mai precis, pentru apă – reflectă rădăcinile sale finlandeze. De mai bine de 45 de ani, Arno Rafael Minkkinen și-a concentrat activitatea asupra autoportretului nud ca vehicul primar pentru exprimarea condiției umane prin imagini realizate în peisaje naturale și urbane.

Autoportretele sale suprarealiste  explorează nuditatea ca o stare ideală, atemporală, care se apropie de punctul creației. Pentru artist nuditatea este asemănătoare cu spiritualitatea. “Nu vreau să fiu văzut ca un nudist”, spune el, “dar există ceva despre cât de aproape ajungi de actul de creație, plimbându-te singur în unele zone de pădure din Finlanda, fără haine, în căutarea unei fotografii, urcând pe stânci și mişcându-te ca o maimuță. Gol și săpând cu degetele de la picioare în pământul moale, simţi cu adevărat că ai fost creat.”

Sentimentul inerent al libertății îl obligă să se fotografieze într-o varietate de scenarii: uneori adunat pe o plajă de nisip, alteori atârnând pe marginea unei stânci, dar întotdeauna gol ca ziua în care s-a născut. “Nuditatea este pur și simplu carne, iar carnea acoperă toate oasele și mușchii corpului nostru.” spunea el.

Locațiile se schimbă mereu, dar Minkkinen devine în mod constant parte din peisaj, conectând corpul și natura în cele mai suprarealiste moduri. Interacțiunea lui cu natura este aproape de mimetism – artistul devine un element nativ al mediului, fuzionând cu el, extinzând și desenând noi perspective și linii.

Fotografia sa este o abordare originală a frumuseții naturii, așa cum este ea văzută în păduri, lacuri și propriul său corp gol. Face mai mult decât să existe în aceste locuri pitorești, fotograful îşi împletește  membrele și torsul, estompând limitele unde se termină mediul înconjurător și începe corpul său.

Fotografiile acestea imaginează corpul uman ca o formă puternică dar extrem de nefamilară, transformată de întâlnirile sale cu lumea.

Într-o fotografie realizată în Finlanda, el se află într-un lac, iar spatele lui murdar seamănă cu un trunchi sau cu o piatră care iese din apă. “Nu există nici o epocă în imagine atunci când este doar peisajul și corpul”, spune el. “Ar putea fi din 1905 datorită nudității.”

De-a lungul ultimelor cinci decenii, Minkkinen a lucrat ca profesor, curator și scriitor, continuând să-și dedice energiile fotografice exclusiv autoportretelor: imagini nemanipulate ale figurii umane nud, atât în mediul natural, cât și în cel urban. Finlanda, Norvegia, Suedia, Franța, Italia, China și vestul american  au fost terenurile sale de joacă preferate. Dar pe Fosters Pond din Massachusetts, pe malurile căruia se află casa inspirată de Finlanda a lui Minkkinen, au fost făcute unele dintre cele mai cunoscute lucrări. Opera sa a inclus, de asemenea, multe autoportrete cu femei, precum și o serie mai intimă de lucrări cu soția sa, Sandra, și un portret extins pe 18 ani al fiului lor, Daniel, început la doar câteva săptămâni după ce s-a născut în 1979 și până în anii adolescenţei sale.

: Laurence, Ta’Cenc, Gozo, Malta, 2002 © Arno Rafael Minkkinen

Laurence, St. Lawrenz, Gozo, Malta, 2002 © Arno Rafael Minkkinen

Lucrările mai noi arată o schimbare care a început cu aproximativ un deceniu în urmă, de la fotografiile cu un sentiment de atemporalitate a trecut la cele cu referințe culturale și istorice clare. Aceaste lucrări includ răspunsurile lui Minkkinen la viața urbană și arhitectură, atât istorică, cât și modernă, precum și la interioare și obiecte. Imaginile pot fi atât surprinzătoare și suprarealiste cât şi lirice sau pline de umor.

Le Bouquet d’Arbres, Malmö, Sweden, 2007 © Arno Rafael Minkkinen

From the Shelton, Looking East, 2005 © Arno Rafael Minkkinen

Criticul AD Coleman subliniază plăcerea de a cunoaşte cu opera lui Minkkinen: “Elegante, spirituale, inventive și adesea uimitor de frumoase, imaginile pe care le creează în aceste circumstanțe reprezintă, în primul rând, acte de creativitate vizuală. Aceste fotografii reprezintă o relatare uimitoare a unei intalnri primare a unui om atât cu lumea civilizată și naturală cât și cu el însuși- atât o odisee fizică, cât și o călătorie psihologică a spiritului uman.”

Self-portrait, Castello Tancredi Gate, Bibbiano, Toscana, Italy, 2000 © Arno Rafael Minkkinen

Nu Descendo a Escada, Rockpport, Maine, 2005 © Arno Rafael Minkkinen

Uneori, întregul corp al lui Minkkinen devine o entitate sculpturală, o prezență umană legată întinderile severe ale naturii și timpului. Imaginile nemanipulate, remarcabile, alb-negru ale propriului corp gol, care interacționează cu mediul fizic, constituie o contribuție unică la fotografia contemporană și au fost expuse în numeroasele muzee din întreaga lume.

“O vrăjitorie care sfidează categorisirea”, scrie Grace Glueck de la New York Times. Pe măsură ce își aşează camera, Minkkinen continuă să exploreze relația dintre sine și mediu, dintre lumina zilei și atemporalitatea momentului. Curatorul Keith Davis, spune: “În ansamblu, opera lui Minkkinen reprezintă un dialog profund personal cu natura, o meditație artistică asupra tensiunilor dintre văz și vis, unire și înstrăinare.”

El mai declara despre opera sa: “Claude Cahun a creat probabil cel mai lung autoportret din istoria scurtă a fotografiei. Eu am făcut primele autoportrete în 1970 în apartamentul nostru studio din Manhattan.  Performance-ul nu a început decât în 1973 – am fost dezbrăcat în fața unei oglinzi așezate în iarbă iar în anul următor plutesc pe gheață înconjurat de flăcări.

Multe dintre fotografiile mele sunt greu de făcut. Unele pot fi chiar periculoase: mă aplec de pe o stâncă sau stau sub apă de dragul imaginii mele. Noi controlăm câtă durere putem tolera; astfel de informații nu sunt cunoscute de nimeni altcineva. Unele dintre imaginile mele pot arăta simplu, dar în realitate ele pot testa limitele a ceea ce un corp uman este capabil sau dornic de a risca. Le numesc autoportrete pentru ca spectatorul să știe cine este în imagine și cine a făcut-o.

Nu folosesc nici o manipulare de nici un fel, nici o expunere dublă sau suprapuneri de negative. Din fericire am început să fotografiez cu decenii înainte ca Photoshop să fie inventat. Ceea ce vedeți că se întâmplă în cadrul meu s-a produs în vizorul camerei mele.

Am încredere în camera foto pentru a termina treaba. Nu folosesc un asistent pentru că altfel ea sau el devine fotograful. În schimb, am nouă secunde pentru a intra în scenă, sau dacă folosesc un cablu, îl apăs și îl arunc afară din imagine, știind că camera va declanșa.

Lucrez în felul în care o fac fotografii documentarişti. Dacă veți fi sub zăpadă, atunci fiți sub zăpadă. Pentru mine acest lucru înseamnă îmbrățișarea realității ca un colaborator în realizarea imaginii, fără a suprapune mai multe imagini pentru a crea astfel de iluzii.”

Fotograful ne dă câteva sfaturi în interviurile sale:

• Puneţi semnul egal între natură și nuditate. Ţintiţi către atemporalitate măcar din când în când.
• Încercaţi să aveţi continuitate. Eu am realizat o serie de-a lungul a patru decade cu mesteceni şi ochiuri de apă.
• Acceptaţi eşecurile. Artiștii care cred că controlează totul, controlează doar ceea ce cunosc. Cei care permit forțelor externe să intervină sunt ca niște canoe care coboară rapid pe râu. Pietrele sunt acolo. Dacă vă luptaţi cu ele, veţi pierde. Însă dacă permiteți curentului să vă ducă, puteți trece uşor printre ele.
• Bucuraţi-vă de mister. Numai camera știe ce s-a întâmplat. Nu veţi afla până nu veţi vedea negativul. În imaginile bune, misterul va rămâne în continuare un mister.

Într-un discurs prezentat de Arno Rafael Minkkinen în 2004 la New England School of Photography vorbeşte despre cum să îţi găseşti drumul în artă. Titlul complet al discursului este Teoria stației de autobuz din Helsinki: Găsirea propriei viziuni în fotografie. Reproduc mai jos o bună parte din acesta.

“Suntem în mijlocul schimbării în mediul fotografic. Interiorul camerei, din zilele lui Talbot (atunci când camerele au fost numite capcane pentru şoareci de către soția sa, care se împiedica mereu de ele), până astăzi, s-a schimbat mai repede decât se aștepta oricine.

Aparatul foto digital a devenit noul instrument pentru profesioniști și artiști aproape peste noapte. Pretutindeni. Toți le avem acum. Dar imaginile nu s-au schimbat. Şi nici regulile de bază pentru a le realiza. Nevoia de fotografii care lasă o amprentă asupra vieții noastre, care dau sens experienței, care se afundă adânc în conștiința noastră, nu a fost niciodată mai mare, apetitul pentru cultura vizuală se află deasupra celor mai multe alte medii de comunicare. În lumea artei, fotografia a devenit cel mai important mediu al timpurilor noastre.

Există o stație de autobuz în Helsinki, pe care vreau să v-o prezint, o stație de autobuz chiar lângă faimoasa gară a lui Eliel Saarinen. Înconjurat de comori arhitecturale Jugenstil, cum ar fi Teatrul Național și Muzeul Național de Artă, stația de autobuz este un fundal cool pentru Magnum-wannabees înarmați cu DSLR-uri și cu Leica vintage.

S-ar putea să te găsești şi tu acolo cândva.

Dar revenind la stația de autobuz și ceea ce o face faimoasă, cel puțin printre elevii cărora le predau la universităţi sau la numeroasele ateliere pe care le ţin, este metafora pe care o oferă studenților și profesioniștilor pentru continuitatea creativă într-o călătorie de-a lungul vieții în fotografie, metafora pe care o oferă tinerilor artiști care încearcă să-și descopere propria viziunea unică.

Stația de autobuz din Helsinki: permiteți-mi să descriu ce se întâmplă acolo.

Vreo douazecisipatru de platforme sunt amplasate într-un pătrat în inima orașului. În capătul fiecărei platforme se află un semn care înregistrează numerele autobuzelor care pleacă de la platforma respectivă. Numerele de autobuz ar putea fi după cum urmează: 21, 71, 58, 33 și 19.

Fiecare autobuz trece pe același traseu din oraș pentru cel puțin un kilometru şi oprește la intervalele de oprire a autobuzului de-a lungul drumului unde se repetă aceleași numere: 21, 71, 58, 33 și 19.

Să spunem, din nou metaforic, că fiecare stație de autobuz reprezintă un an în viața unui fotograf, ceea ce înseamnă că cea de-a treia oprire a autobuzului ar reprezenta trei ani de activitate fotografică.

Ok, deci lucrezi de trei ani pentru a face studii de nuduri. Să îi spunem autobuzul numărul 21.

Duci acești trei ani de muncă la Muzeul de Arte Plastice din Boston și curatorul te întreabă dacă eşti familiarizat cu nudurile lui Irving Penn. Autobuzul lui, numărul 71, se află pe aceeași linie. Sau le duci la o galerie din Paris și le amintește de Bill Brandt, autobuzul 58; și așa mai departe.

Șocat, îţi dai seama că ceea ce faci de trei ani alții deja ați făcut-o.

Deci, cobori din autobuz, iei un taxi (pentru că viața este scurtă) și te îndrepți direct spre stația de autobuz în căutarea unei alte platforme.

De data aceasta vei face cadre color de 8 × 10 de pe o macara ca să surprinzi oamenii care stau la plajă.

Petreci trei ani și produci o serie de lucrări care provoacă același comentariu: nu ai văzut opera lui Richard Misrach? Sau, dacă acestea sunt alb-negru, nu ştii de lucrările lui Sally Mann?

Deci, din nou, cobori din autobuz, sari în taxi și găseşti o nouă platformă. Acest lucru se petrece de-a lungul întregii tale vieţi creative, expunând mereu o nouă muncă, este mereu comparată cu alţii.

Ce să fac?

E simplu. Stai în autobuz. Rămâi naibii în autobuz.

De ce? Pentru că dacă o faci, în timp vei începe să vezi o diferență.

Autobuzele care ies din Helsinki rămân pe aceeași linie, dar numai pentru o vreme, poate un kilometru sau doi. Apoi încep să se despartă, fiecare număr îndreptându-se spre destinația sa unică. Autobuzul 33 merge brusc spre nord, autobuzul 19 spre sud-vest.

Pentru un timp, 21 și 71 se pot întâlni unul cu celălalt, dar în curând se despart și Irving Penn se îndreaptă în altă parte.

Este separația care face diferența și, odată ce începi să vezi această diferență în munca ta faţă de opera pe care o admiri (de aceea ai ales această platformă, la urma urmei), este timpul să îţi cauţi perfecţionarea.

Dintr-o dată munca ta începe să fie observată. Acum lucrezi mai mult pe cont propriu, mărind şi mai mult diferența dintre opera ta și ceea ce a influențat-o.

Viziunea ta prinde aripi.

Și pe măsură ce anii trec și lucrările tale încep să se adune, nu va mai trece mult timp înainte ca criticii să devină foarte intrigați, nu doar prin ceea ce te separă de Sally Mann sau Ralph Gibson, ci de ceea ce ai făcut atunci când ai început prima dată!

Recâștigi de fapt întregul traseu de autobuz. Printurile de epocă realizate în urmă cu douăzeci de ani sunt reevaluate brusc și încep să se vândă la un preț premium.

La capătul liniei – unde autobuzul vine să se odihnească și șoferul poate ieși pentru un fum, sau mai bine, pentru o ceașcă de cafea – atunci opera este terminată. Ar putea fi sfârşitul carierei tale ca artist sau sfârşitul vieţii tale, dar opera ta întreagă este acum înaintea ta, aşa-numitele imitaţii timpurii, descoperirile, ridicările şi căderile, capodoperele de la sfârşit, toate cu ștampila viziunii tale unice.

De ce? Pentru că ai rămas în autobuz.

Când am început să fotografiez, am fost îndrăgostit de opera lui Ralph Gibson, Duane Michals și Jerry Uelsmann. Am fost pe platformele lor. Fiecare mi-a transmis că este posibil să îţi foloseşti mintea pentru a face fotografii. În calitate de copywriter pentru Minolta (înainte de a deveni fotograf), am scris: “Ce se întâmplă în mintea ta se poate întâmpla în interiorul unei camere.” Am luat acel crez și l-am făcut ala meu. Nu cu mai multe imagini suprapuse, cum făcea Uelsmann sau în secvențe precum Michals. Imaginile lui Ralph Gibson m-au bântuit.

A fost o singură imagine anume din 1970, a mâinilor care se apropiau deasupra unei bărci pe care o iubesc. Am avut o imagine făcută în 1976 a piciorului meu care a venit peste o barcă cu vâsle finlandeză. Sunt sigur că imaginea lui a inspirat-o pe a mea, chiar dacă nu m-am gândit la asta când am făcut poza.

În 1989, a avut loc un spectacol la Antibes, numit Three Masters of the Surreal, cu Eikoh Hosoe – marele maestru japonez, Ralph Gibson și eu. La petrecere, după vernisaj, i-am spus lui Ralph despre frământările mele de când am început fotografia. El a dat din cap și a spus: “Când ţi-am văzut prima oară lucrările (asta era în 1975), am avut acel sentiment de ceva familiar.” Apoi a adăugat rapid: “Dar nu ţi-a luat mult să-ți găsești drumul.”

Am găsit diferența. Ralph a fotografiat femei și ziduri, culoarea și lumina suprarealistă. Am continuat ruta mea de autobuz mai puțin bântuită, mai sigură.

Așadar, cea mai bună șansă de a ne fi auzită vocea și viziunea este să găsim acel atribut comun prin care opera ne poate fi recunoscută, prin care publicul este făcut curios. Se poate întâmpla devreme, așa cum a spus profesorul meu, Harry Callahan: “Nu vei fi niciodată mult mai bun decât primele tale lucrări importante. Și ele vin curând.”

La o licitație de la Londra la Sotheby’s cu câțiva ani în urmă, una din piesele mele a ajuns la rând pentru licitare. Mă arată cu fața cu fața în jos, cu gura larg deschisă pe o alee din lemn din Narragansett, Rhode Island. Când a anunțat piesa, cu siguranță nu a descris-o drept o lucrare de student, ceea ce, de fapt, a fost. Am făcut-o pentru clasa lui Harry.

Și de aceea eu predau. Cadrele didactice care spun “Oh, este doar munca de student” ar trebui să se gândească de două ori înainte să predea.

Georges Braque a afirmat că din mijloace limitate apar forme noi. Eu spun că aflăm ce vom face știind ce nu vom face.

Deci croieşte-ţi drumul prin cei care te inspiră, călătoreşte pe traseul lor de autobuz și ignoră-i pe cei care spun că repeţi doar ceea ce s-a făcut înainte. Aşteaptă să treacă luni și ani și în curând diferențele vor începe să apară cu claritate, originalitatea ta va deveni vizibilă, chiar și în lucrările din acei primi ani de frământări când tot ceea ce ai făcut părea atât de folosit înainte.

Putem să facem o mulțime de lucruri în artă, să devenim zece artiști diferiți, dar dacă facem asta, există marele pericol că vom comunica foarte puțin în cele din urmă. Spun să rămâi în autobuzul viselor tale și să îţi urmezi drumul.

În încheiere, vreau să vă duc în Elveția, unde predau eu.

Stai în spate, suficient de îndepărtat pentru a-ţi putea vedea propriul vârf de munte, apoi mergi direct spre el ştiind că va dispărea pentru cea mai mare parte a vieţii tale pe măsură ce traversezi traseele ascunse ale pădurii care te ridică tot mai mult, sau te coboară în dezamăgire sau chiar disperare, dar vei urca destul de repede și întotdeauna te vei îndrepta spre obiectivul tău.

Vor fi acele ocazii speciale și ar putea fi multe dintre ele, când fructele muncii tale vor deveni brusc vizibile, vor fi sărbătorite, când vei vedea din nou acel vârf, dar mai aproape acum, oferindu-ți încrederea de a merge mai departe mai energic și cu curaj.

La un moment dat, linia copacilor se va subția dar aerul va fi clar și calea sigură.

În vârf vei fi încântat de ceea ce ai realizat dar vei şi cunoaște vârfurile mult mai înalte decât ai visat vreodată, vârfuri care, din depărtare, când le-ai văzut pentru prima oară, a fost greu de judecat înălțimea lor.

Dacă te uiți în sus la acele vârfuri înalte cu gelozie, îți vei sfârși zilele în tristețe și regret.

Dacă te uiți în jos la calea pe care ai venit, poți deveni mândru sau chiar arogant dacă îți place fiecare pas pe care l-ai făcut.

Dar dacă priveşti orizontul și minunata panoramă dinaintea ta, vei cunoaşte pacea și umilința.

Nu trebuie să fim numărul unu în această lume. Trebuie doar să fim numărul unu pentru noi înşine. Există o pace deosebită care vine cu o asemenea umilință, una care aduce respect de la colegii tăi, atât cei de deasupra cât și cei de dedesubt.

Când ajungeți în acest vârf al vieții, ați atins cel mai înalt vârf posibil.

A fi un star nu este un vis demn de a fi urmărit. Trebuie doar să fim buni. Și să face, o treabă bună.

Deci, ai grijă de viziunea ta. Fă-o faimoasă. Mai presus de toate, aminteşte-ţi că arta este riscul făcut vizibil.

Mult noroc și ne vedem acolo. Vei fi grozav.”

Articol de Anca Cernoschi

Care este viziunea ta despre fotografie și ce experiențe te-au ajutat să îți formezi această viziune? Lasă-ne un comentariu!