Gianni Berengo povestit de Cristian Munteanu
Probabil cel mai cunoscut fotograf italian al vremurilor sale, Gianni Berengo Gardin, autor şi coautor a mai bine de 250 de albume, câştigător de World Press Photo, îşi expune modul de lucru şi viziunea asupra fotografiei şi lumii actuale.
Gianni Berengo Gardin a văzut lumina pentru prima dată pe 10 octombrie 1930, în comuna Santa Margherita Ligure, aflată la 35 de kilometri distanţă de Genoa. Nu ştim cum a ajuns să pună mâna pe un aparat de fotografiat, la 15 ani, dar aflăm că pe la 20 de ani, când avea grijă de magazinul de sticlărie al familiei, în Veneţia, după război, avea fotografia drept hobby de duminică.
Momentul hotărâtor avea să vină de la un unchi care trăia în America, şi era prieten cu Cornell Capa, fratele mai tânăr al cunoscutului Robert Capa. Cornell află astfel că există un pasionat de fotografie în Italia, şi începe să-i trimită, prin intermediul unchiului, tot felul de reviste şi albume tânărului Berengo. Tânărul Capa era el însuşi fotograf la revistei LIFE şi, ulterior, avea să devină fondatorul Institutului internaţional de fotografie de la New York. Albumele care i-au lăsat cea mai adâncă amintire lui Gianni au fost cele cu imaginile făcute de Dorothea Lange şi W. Eugene Smith.
„Când mi-a trimis albumele, am reuşit să înţeleg că fotografia nu era doar o formă de amuzament, ca până atunci, ci putea fi o treabă mult mai serioasă. Era o formă de implicare” .
După ce trăise la Veneţia, Roma, în Elveţia, Berengo se mută la Paris, acolo unde şi învaţă, solid, fotografia, împrietenindu-se cu pionieri ai imaginii ca Robert Doisneau, Édouard Boubat şi Willy Ronis. De asemenea, influenţa lui Bresson e prezentă în cadrele sale, chiar dacă nu-l cunoaşte amănunţit pe acesta. Însă există o disociere definitivă, radicală, între italian şi francez. În timp ce ultimul pune accent pe „moment decisiv”, Gianni îşi spune poveştile în forme mai lungi, mai detaliate. Aproape toate cele 250 de cărţi de fotografie publicate de el sunt un tribut adus seriilor, proiectelor, şi nu imaginilor care conţin istorioare condensate.
Deşi a călătorit destul de mult, inclusiv în India, cele mai cunoscute imagini ale sale sunt făcute în Italia. De la pacienţi ai centrelor de psihiatrie, la tineri dansând pe plajă, şi muncitori într-o fabrică Olivetti.
„Oamenii ştiu că trebuie să traverseze lumea ca să meargă în Hawai pentru a vede ceva frumos. Ajunşi acolo îşi dau seama că e şi aici frumuseţe”, spune Berengo despre ţara sa natală.
India a fost cercetată vreme de 6 săptămâni, şi documentată cu un obiectiv wide-angle.
„Dacă aş face un close-up feței tale, ar putea fi interesant. Dacă aş face asta cu un wide-angle, atunci aş povesti şi contextul imaginii”. Poate paradoxal, dar Gianni n-a simţit nevoia să fotografieze India în somptuoasele culori care există acolo, decât atunci când există un motiv clar.
„În ziua de dinaintea venirii munsonului, totul este gălbejit, secat, sterp. Şi apoi, în doar două zile de ploaie, iarba creşte şi 50 de centimetri. Mi s-a părut mai potrivit să fotografiez color pentru a reliefa trecerea de la ariditate la natura renăscută”.
De altfel, italianul fotografiază aproape exclusiv în alb-negru. Şi, totuşi, nu consideră fotografia o formă de artă, ci mai degrabă un mijloc de a povesti. Crede în imagini bune, şi nu în imagini frumoase, care sunt estetic atrăgătoare, dar goale de conţinut. Atacă, fără probleme, şi problema utilizării Photoshop-ului cu scopul de a falsifica realitatea.
„Este un munte de cadre false, care pretind că sunt autentice, modificate în Photoshop. E un tip de înşelăciune. Eu sunt un fotograf în vârstă, vin dintr-o vreme a fotografiei reale aşa că simt nevoia s-o apăr”. Însă, în timpul telefoanelor mobile, Gianni crede că ia apărarea unei discipline pe moarte. „Există încă fotografi de modă, de peisaje, dar în fotografia de reportaj nu mai poţi face carieră. Am prieteni care aveau meseria asta, care erau faimoşi, iar acum aproape că mor de foame” .
Berengo are un filon al dreptăţii sociale bine definit. În parte născut, în parte asimilat. „Mama era o feministă înainte ca lumea să ştie ce e feminismul”. Tatăl era italian din Veneţia, iar mama, elveţiană. Mutându-se în Roma, din cauza războiului, Gianni era un răzvrătit.
„Când nemții au cerut să predăm camerele foto, eu am ieşit pe stradă şi am început să fac fotografii. Nu-mi plăcea să mă supun! Am înţeles repede ce înseamnă fascismul, pentru că, mergând la o întrunire, am văzut cum liderul nostru a coborât din autobuz ca să bată un muncitor care refuzase să ne salute”.
După ce războiul se termină, familia Gardin se mută înapoi, la Veneţia. „Eram un amator, făceam poze peisajelor şi doamnelor în vârstă”. Dar, cu timpul, se dezvoltă, se maturizează. Pe lângă albumele trimise de unchiul său din America, plus anii de la Paris, italianul începe să păşească pe drumul său. Studiază mult istoria fotografiei, e un autodidact.
„Nu mergeţi la şcoli de fotografie. O să vă înveţe despre tehnică, nu despre cultură. Trebuie să înţelegeţi de ce Bresson fotografia altfel decât W. Klein sau D. Lange”.
Fotografia l-a condus pe Gianni în diverse straturi ale societăţii, fotografiind de la muncitori la pacienţi ai spitalelor psihiatrice, de la scene stradale din Italia, la viaţa de zi cu zi a Indiei. Imaginile i-au adus un World Press Photo, premiul Leica Oskard Barnack , premiul Brassai, şi Lucie Award pentru întreaga carieră. A fost ales de Bresson printre cei opt care au făcut parte din expoziţia „Alegerile lui Henri Cartier Bresson”. „Pentru mine, el era aproape un zeu. La un moment dat, mi-a scris o dedicaţie pe un album – cu afecţiune şi admiraţie, Bresson. A fost cel mai mare cadou pe care l-am primit”.
Un vaporaş veneţian, ticsit cu lume. Se împletesc priviri, gesturi, forme. Zeii se joacă în creuzet. Click!, se aude. Unul singur, suficient pentru a aduce ordine în haos. Câteodată, Imaginea este acum în Muzeul de Artă modernă din New York, iar un prinţ al acesteia a fost vândut la Christie’s pentru 38.000 de euro. Sincer să fiu, nu mă omor după imaginea aceasta a lui Berengo. Îi înţeleg virturile, apreciez momentul declanşării, capacitatea de a vedea în atâtea planuri, dar mă tot uit la ea şi mă întreb cum ar fi fost având şi o femeie în cadru. Sau fără unele suprapuneri deranjante. Mi se pare mult mai grăitoare, chiar dacă mai simplă de realizat, cea de la cover-ul articolului. Vorbeşte mai mult despre umanitate, despre ceea ce ne face oameni, cu despartile, iubirile, tristeţile, instinctele noastre.
„Fotografia documentară păstrează momente importante ale culturii noastre. Unele imagini sunt importante acum, pe moment, iar altele devin mai valoroase pe măsură ce trece timpul. În acest sens vreau să fiu un martor al vremurilor noastre”.
Iar dacă ne uităm la fotografiile lui Gianni Berengo Gardin, avem şi ilustrarea vizuală a cuvintelor sale. „Fiţi curioşi, uitaţi-vă la orice, citiţi tot ce se poate, albume foto, dar şi beletristică”. De asemenea, italianul face un stop cadru şi lumii actuale. „Să te uiţi toată ziua într-un ecran de sticlă este sclavie. Libertatea nu mai există”. Giani a crescut într-o lume în care sticla obiectivelor descuia noi forme de libertate.
Un articol de Cristian Munteanu.