Diane Arbus – colecționara de fluturi – Partea I

Postat de: Anca Cernoschi Anca Cernoschi

Născută Diane (pronunţat Dee-Ann) Nemerov în 1923, într-o famile de evrei americani din New York care moşteniseră o avere uriaşă, fratele ei, Howard Nemerov, a fost un poet premiat cu Pulitzer. A avut o copilărie extrem de privilegiată, înconjurată de lux, însă întotdeauna s-a simţit inconfortabil în acel mediu. “Averea familiei mele mi s-a părut mereu umilitoare. Parcă eram o prinţesă într-un film dezgustător care se desfăşura într-o ţară europeană obscură cu aer de Transilvania.” Crescută de diverse guvernante, nu a avut o relaţie bună cu părinţii ei şi deseori se simţea singură. Toată viaţa adultă pare că s-a luptat să scape de această bogăţie, precum cineva care se târăşte dintr-o peşteră plină de comori. A simţit acut irealitatea vieţii protejate iar întreaga sa opera poate fi caracterizată de această căutare a realităţii pe care i-a fost interzis să o cunoască, copil fiind.

La 13 ani îl cunoaşte pe Allan Arbus, care lucra la magazinul Russeks, fondat de bunicul ei. Povestea lor seamănă izbitor cu cea a părinţilor ei care, la rândul lor, au dezaprobat relaţia tinerilor, la fel cum făcuseră şi bunicii ei materni. La 18 ani s-a căsătorit cu el şi după ce Allan s-a întors din cel de-Al Doilea Război Mondial, au început să lucreze că fotografi de modă. David Nemerov, tatăl lui Diane, le-a dat prima comandă şi în următorii 10 ani studioul lor devenise unul de succes. Diane lucra ca stilist şi Allan se ocupa de partea tehnică dar cum ea detesta această meserie, a început să sufere de depresie, precum mama ei. Curând a fost clar că Diane se îndepărta de lumea impecabilă a fotografiei de modă iar în 1957 a renunţat complet la această cale. La puţin timp după, două evenimente majore i-au marcat viaţa: destrămarea căsniciei şi câteva lecţii de fotografie cu Lisette Model.

Trecerea în lumea fotografiei independente nu a fost uşoară, ea fiind o persoană extrem de timidă, lucru care o împiedica să abordeze străini pe stradă şi să le ceară să îi pozeze. În plus, era neobişnuit ca o femeie să facă carieră în epoca aceea. Fiica sa mai mică, Amy, spunea: ” Mama a crezut că viaţa ei însemna doar să îl ajute pe tata să îşi facă treaba. I-a luat mult timp să se adapteze.” Deşi ulterior fotografiile sale au ajuns în galerii şi muzee, la momentul realizării lor, aceasta nu era privită că o profesie elegantă, cu atât mai puţin pentru o femeie crescută în lux, la universuri-depărtare de condiţia financiară a subiecţilor săi. Arbus şi-a ales cu bună ştiinţă o carieră cu reputaţie proastă şi considera faptul că îşi putea aduce camera foto în locuri în care altfel nu ar fi avut acces “un lucru cumva necuviincios, pervers”.

Model a declarat că Arbus spunea că nu poate face fotografii deoarece nu putea fotografia ceea ce îşi dorea. Voia să captureze “ceea ce era interzis, ce era întotdeauna prea periculos, prea înspăimântător sau prea urât pentru ca cineva să privească”, a scris şi Doon – fiica sa cea mare, la scurt timp după moartea mamei sale. “Ea a fost hotărâtă să dezvăluie lucrurile la care alții au fost învăţaţi să-și întoarcă spatele. Voia să găsească umanitatea în oamenii pe care ceilalţi i-au îndepărtat.”

Cariera în fotografie

La începutul carierei Arbus abia începe să exploreze lumile pe care va ajunge să le cunoască mai bine. Iar rezultatele nu sunt mai mult decât nişte încercări, imaginile sunt imprecise şi expuse haotic, se ascunde ca să declanşeze, se protejează şi se poate simţi distanţa aceasta în fotografii. “Eram fascinată de ceea ce făcea granulaţia pentru că creea un fel de tapiserie a tuturor acestor puncte. Pielea era la fel ca apa, la fel ca cerul, şi avea de-a face cu lumina şi întunericul, nu atât de mult cu carnea şi sângele.”

Camera era pentru Diane ca o cheie, cu ea atarnată de gât, putea deschide aproape orice uşă. Combinaţia de tenacitate, curaj şi vulnerabilitate dobora orice rezistenţă. Între 1956 şi 1962 Diane era peste tot, de la străzile New York-ului şi Central Park, la metrou, în cinematografe sau restaurante, în apartamente insalubre sau în culisele spectacolelor, la morgă sau la circ; până în Coney Island sau în casele din New Jersey; însoţită de camera ei Leica cu film de 35mm şi abilitatea de a confrunta, seduce şi de a câştiga încrederea subiecţilor săi. “Dacă aș fi fost doar curioasă, ar fi fost foarte greu să spun cuiva: Vreau să vin la tine acasă și să-mi spui povestea vieții tale. Oamenii vor spune că eşti nebun. În plus, ei se vor feri şi mai mult. Dar camera îţi dă un fel de permisiune. Sunt o mulțime de oameni care doresc să li se dea atât de multă atenție și este o cantitate de atenție rezonabilă.”

Încurajată de Model, şi-a urmat interesele tematice mai puţin obişnuite şi a renunţat la imaginile neclare, pline de granulaţie, în favoarea unora mai clare care sugerau o apropiere mai mare. Diane pare să se fi format ca fotograf şi, deşi a păstrat prietenia cu ea, şi-a găsit rapid propriul drum în fotografie. La începutul anilor 60 deja avea un stil distinctiv. Nu doar şi-a aşezat subiecţii pentru cadru, ci i-a însoţit acasă, observând fiecare aspect al vieţii lor. Făcând asta, încet-încet a putut să vadă dincolo de ceea ce ei afişau lumii şi abia atunci i-a fotografiat. Aproape fără excepţie, subiecţii erau plasaţi în cadrul cel mai familiar lor, privind în obiectiv cu o expresie curioasă, de parcă căutau o formă de înţelegere din partea privitorului.

Deşi a folosit tehnicile fotografiei documentare şi ale fotojurnalismului şi a arătat subiecţii în mediile lor naturale, rezultatele sunt foarte personale, călătoria sa individuală este mereu împletită cu scenele fotografiate. Aceste cadre sunt suma unor calităţi care le-au făcut posibile, ele nu ar fi putut exista fără prezenţa sa.

Având susţinere, a început să îşi folosească frica în avantajul ei, în loc să fie paralizată de ea. Tot restul vieţii va vorbi despre fotografie ca despre o aventură şi despre frică ca un stimul. Învingându-şi frica, a început să îşi dezvolte curajul care nu a fost învăţată în copilărie să îl aibă. Fotografiile sale pot fi asemănate cu povestirile scurte din literatură, care prezintă indivizi singuratici, outsideri, nebuni, în general pe aceia cărora societatea nu le oferă scopuri sau răspunsuri şi pentru care istoria intensă a singurătăţii se potriveşte perfect. Principala deosebire faţă de nuvele (care, simplu spus, sunt despre cei care încearcă să se integreze în societate), o reprezintă simţul apartenenţei. Părea să ştie că povestea outsiderului o urmărea. Avea această abilitate de a izola personajele, chiar şi pe cele care credeau că aparţin locului, într-un oraş atât de aglomerat ca New York-ul, făcându-le să privească în cameră.

Semnătura artistei

Era fascinată de oamenii care îşi creau vizibil propria identitate – travestiţi, nudişti, performeri, indivizi tatuaţi, etc. Deşi subiectul nu era nou, fotografii care îl abordaseră înainte te făceau să simţi că participi la un spectacol. Însă ea a mers cu ei acasă, literal şi emoţional. Ceea ce şochează în imagini este chiar intimitatea. Punctul de fotografiere nu îi permite privitorului o distanţă de protecţie.

Deseori stabilea legături strânse cu subiecţii săi, fiind implicată, viscerală şi intrându-le în intimitate. Copiii de pe stradă, persoanele transgender sau cu boli mintale, striperii, oamenii străzii sau ai circului, dar și oameni de pe plajă şi-au găsit locul în fața obiectivului lui Arbus. Ea fotografia oamenii pe care-i găsea interesanţi, pentru că era hotărâtă să îşi comunice punctul de vedere. A găsit frumuseţe în subiecte neaşteptate, a făcut portrete remarcabile ale oamenilor care nu erau consideraţi demni de a fi în faţa obiectivului, a căutat personaje unice la marginea societăţii şi a spus despre aceasta: “Simt că am un avantaj ușor în ceea ce privește calitatea lucrurilor. Adică este foarte subtil și puțin cam jenant pentru mine, dar cred că există lucruri pe care nimeni nu le-ar vedea dacă nu dacă le-aş fotografia eu.”

S-a descris ca un colecţionar, văzându-şi opera ca un fel de “antropologie contemporană”. Metoda sa de lucru a fost adaptarea: “Lucrez cu stângăcie şi o anume jenă. Prin asta vreau să spun că nu-mi place să aranjez lucrurile. Dacă stau în fața unei scene, în loc să o aranjez, mă aranjez pe mine.”

Inspiraţia a venit dintr-o sursă neobişnuită. Deşi a cunoscut şi a admirat mulţi fotografi, a pornit de la umanitatea pe care a găsit-o în The Canterbury Tales, colecţia satirică de poveşti din secolul al 14-lea. Arbus a fost impresionată atât de complexitatea personajelor, cât şi de delicateţea cu care autorul, Geoffrey Chaucer, le-a tratat. Cu aceeaşi sensibilitate a căutat să îşi fotografieze subiecţii discriminaţi.

Şi se pare că a reuşit deoarece fotografiile sale invocă umanitatea, pentru că deşi fiecare dintre subiecţii săi era marginalizat şi a avut mult de suferit, nimeni nu se ascundea, nimeni nu se temea să fie văzut. Fiecare persoană a avut demnitate şi spaţiu personal în cadru, amintindu-ne nu numai de frumuseţea vieţilor noastre ci şi de cruzimea din spatele fiecărei poveşti. “Cei mai mulți oameni îşi trăiesc viața temându-se că vor avea o experiență traumatizantă”, a remarcat odată Arbus. “Ciudaţii s-au născut cu trauma lor. Ei au trecut deja testul în viață. Sunt aristocrați.”

Diane Arbus. Female impersonator holding long gloves, Hempstead, L.I. 1959.
Diane Arbus. Jack Dracula at a bar, New London, Conn. 1961.

Fotografiile ei sunt rezultatul colaborarii dintre cel care vede şi cel care este văzut. “Am învăţat de la Model că cu cât sunt mai specifică, cu atât este mai universală imaginea. Că trebuie să înfrunţi lucrul acela. Există anumite eschivări, politeţuri de care trebuie să scapi. Procesul în sine are un fel de exactitate, un fel de examinare la care nu suntem supuşi în mod normal. Suntem mai amabili unii cu ceilalţi decât ne face intervenţia camerei să fim. Este puţin rece şi dură. Nu spun că toate fotografiile trebuie să fie meschine, câteodată chiar arată ceva mai drăguţ decât ai simţit, sau ciudat de deoesebit. Dar într-un fel această examinare are de-a face cu a nu evita faptele şi felul în care stau lucrurile.” A mai învăţat şi că izolarea figurii umane poate reflecta aspecte esenţiale ale societăţii. O femeie cărând un copil, un băiat traversând strada – întâmplări de zi cu zi care, izolate, devin stranii şi încărcate de sens.

“Oamenii nu mai văzuseră o imagine clară a unui bărbat cu bigudiuri şi cu unghii lungi care fumează o țigară și la acel moment părea conflictual. Acum, la această distanță în timp, pare mai degrabă trist și empatic decât amenințător”, spune Phillips.

Fotografia bătrânei pe patul de spital care pare moartă nu este nici o celebrare a vieţii, nici o lamentare pentru sfârşitul iminent. Este mai degrabă o reflexie a liniei subţiri, invizibile, care ne separă pe noi de ea. Criticii spun despre Arbus că a fost “O eroină modernă care înfrunta cele mai întunecate locuri psihologice, camera fiindu-i singurul scut, un ochi care nu se eschivează.”

stanga: Copyright © The Estate of Diane Arbus, Old woman in a hospital bed, N.Y.C. 1958 dreapta: Copyright © The Estate of Diane Arbus, Corpse with a receding hairline and toe tag, N.Y.C. 1959

Deşi este cunoscută pentru imaginile gigantului din sufragerie, a gemenelor îmbrăcate identic sau a băiatului cu grenada din parc, alte fotografii ale sale sunt mai ciudate şi mai subtile decât acestea, ele par să ne reflecte cele mai adânci temeri şi cele mai private dorinţe. Cotidianul şi extraordinarul se ciocnesc iar şi iar în opera sa.

Imaginile travestiţilor sau striperilor sunt pline de amănunte care le dau specificitate: ţinutele, coafurile, detaliile din culise, unde se pregătesc pentru spectacole. Fotografia Stripper with bare breasts sitting în her dressing room, Atlantic City, N.J., 1961, unde femeia se uită direct în cameră, înconjurată de pereţii degradaţi şi scaunele ieftine, ilustrează genul de cadre pe care le va face în anii 60.

Ca mamă a două fete mici, Diane a recunoscut copiii pentru ceea ce sunt: nu creaţiile fanteziei adulţilor, ci creaturi suspicioase, sceptice, singuratice, visătoare sau furioase care locuiau în sfera lor proprie. Colin Wood, copilul din Child with a toy hand grenade în Central Park, N.Y.C. 1962, a spus: “A văzut frustrarea, furia copilului care dorea să explodeze, dar nu poate pentru că este constrâns de împrejurări. În 2007 fotografia  s-a vândut cu 229.000 de dolari iar mai recent, un alt print semnat, s-a vândut cu 785.000 de dolari.

Copyright © The Estate of Diane Arbus, Child with a toy hand grenade în Central Park, N.Y.C., 1962

Când se aventura pe străzi, ea îndrepta camera spre oameni care păreau ciudat de familiari, chiar dacă nu i-a întâlnit niciodată. A fost atrasă de femei de vârstă mijlocie care purtau mănuși și perle albe, şi care erau atente la bunele maniere – la fel ca și mama ei, Gertrude Nemerov. Mai fotografia doamne îmbrăcate în blănuri, care îi aminteau de bunica ei maternă, Rose Russek. Într-o scrisoare către Walker Evans, Arbus a descris-o pe Rose că fiind “mai degrabă vulgară, dar superbă, că o vrăjitoare contemporană”.

Copyright © The Estate of Diane Arbus, Woman with white gloves and a pocketbook, N.Y.C., 1956

Ideea identităţii ca construcţie socială este una la care Arbus a revenit mereu, fie că era vorbă de artişti, femei sau bărbaţi purtând machiaj sau chiar o mască care ascundea faţa cuiva. Deoarece declarase că nu a avut în copilărie parte de nenorociri său suferinţe, criticii speculează că alegerea subiecţilor a fost o reflexie a problemelor sale de identitate. Aceasta a evoluat cu timpul şi a ajuns să îşi dorească ceea ce banii nu puteau să-i aducă, cum ar fi experienţele din lumea ascunsă.

Diane Arbus. Lady on a bus, N.Y.C. 1957.

Portretele amare dar vii ale indivizilor de la marginea societăţii au făcut-o faimoasă. Opera sa este controversată, trezind în unii privitori empatie, în timp ce alţii îi găseau lucrările bizare şi deranjante, Susan Sontag numindu-le voyeuristice şi o consideră o narcisistă exploatatoare care, cu o elocvenţă morbidă, prezintă America ca “doar un spectacol de ciudaţi, un pustiu”. Ea considera că “ei fac parte din aceeaşi familie, locuiesc într-un singur sat. Doar că se întâmplă că satul idioţilor să fie America. În loc să arate identitatea, toţi sunt făcuţi să pară la fel. Arată oameni patetici, demni de milă, repulsivi, dar nu provoacă compasiune, fotografiile fiind bazate pe distanţă, pe privilegiu.”

Opiniile au fost şi vor fi mereu împărţite, unii o consideră morbidă şi împinsă de vină, fiind una dintre acei boemi devianţi care celebrează excentricităţile altor oameni şi îşi proiectează propria viziune narcisistă şi pesimistă asupra lumii. Criticii care contestă bunele ei intenţii par să deteste de fapt cât de confortabil par să se simtă subiecţii cu ei înşişi. Sontag spunea “Ei ştiu cât sunt de groteşti? Pentru că se pare că nu ştiu. Fotografiind pitici nu obţii maiestuozitate şi frumuseste. Obţii pitici.”

Copyright © The Estate of Diane Arbus, Little man biting woman’s breast, N.Y.C., 1958

“Pentru Diane cel mai important lucru nu era fotografia în sine, obiectul de artă, ci evenimentul, experienţa; imaginea obţinută era ca un trofeu, o recompensă pentru acea aventură.” spune Marvin Israel, o figură importantă în viaţa ei.

“Totul era despre dorința de a împărtăși experiența ei, despre momentul și semnificația întâmplării la care a asistat, să prezinte un document despre asta. Şi aceasta a fost o abordare complet diferită față de orice alt fotograf pe care l-am cunoscut vreodată.” a spus şi Niel Selkirk, cel care îi cunoaşte opera mai bine decât oricine altcineva.

Copyright © The Estate of Diane Arbus, Woman on the street with her eyes closed, N.Y.C. 1956

Deşi nu se reflectă mereu în fotografiile sale, empatia sa pentru aceşti oameni reiese atât din scrierile sale cât şi din declaraţiile subiecţilor săi. Cert este că ea a înţeles ce înseamnă să trăieşti în afara normelor societăţii. Era foarte deschisă emoţional. Era intensă şi directă, şi oamenii au răspuns la asta.

Sigur că există şi în zilele noastre imitatori, dar privându-le imaginile ne amintim doar cât timp a petrecut ea cu subiecţii săi, câtă energie a investit, cât de fascinată era de vieţile lor şi cum s-a reflectat asta în fotografiile ei. În timp ce alţi artişti îşi alegeau apropiaţii drept subiecte, ea, prin enorma sa empatie, a transformat necunoscuţii în apropiaţi. “Oamenii i s-au deschis într-un mod emoţionant şi şi-au dezvăluit misterele.” spune Joel Meyerowitz. Fără să-i sentimentalizeze sau să le ignore eşecurile, i-a plăcut sincer şi i-a admirat.

Jeff Rosenheim, curator la MET, consideră că fotografiile lui Arbus rămân provocatoare deoarece ridică întrebări îngrijorătoare despre relația dintre fotograf, subiect și audiență. “Permisiunea noastră de a avea acesta experiență de a vedea o altă persoană este schimbată și provocată, susținută și îmbogățită.” Portretele rezultate în urma încălcării convenţiilor care dictau o anume distanţă între fotograf şi subiect au o mare intensitate psihologică care îi caracterizează toată cariera.

Privită ea însăşi ca o ciudată din cauza temei predominante în opera sa, a spus că imaginile sale “caută să captureze spaţiul dintre cine este cineva şi cine crede el că este”. Iar acum o nouă generaţie de privitori şi critici dezbat sensurile şi înţelesurile din fotografiile sale. “A-i atribui lui Arbus rolul unei figuri tragice care s-a identificat cu ciudaţii înseamnă să-i trivializezi realizările”, spune Sandra S. Phillips, senior curator de fotografie la SFMOMA. “Ea a fost un mare fotograf umanist care a fost în fruntea a ceea ce a devenit recunoscut că fiind un nou tip de artă fotografică. “

Reuşeşte să ne facă să ne oprim şi să privim, precum făcuse şi ea. Şi mai reuşeşte să îi facă pe fiecare dintre subiecţii ei excepţionali, deşi câteodată îi cunoscuse doar cât a durat să le facă acea fotografie. Imaginile sale ne provoacă curiozitatea şi imaginaţia, fiecare dintre ei are o istorie nespusă, ea ne face să înţelegem că povestea există, dar ne este doar introdusă, niciodată elucidată. Ni se oferă doar un indiciu al vieţilor acestea fenomenale şi suntem lăsaţi să ne punem întrebări sau chiar să inventăm poveştile din spatele personajelor. Trecând prin aceste fotografii ne ţesem o poveste imaginară a New York-ului de mijloc de secol trecut în care fiecare pas ascunde o surpriză.

Articol de Anca Cernoschi




test - array(0) { }

Lasă un comentariu

Adresa de E-mail nu va fi publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Top