(c) Iris Maria Tușa

Antarctica sau fotografia la un capăt de lume, cu Iris Maria Tușa

Modurile în care oamenii se hotărăsc să iasă din zona de confort și să pună piciorul în colțuri îndepărtate ale lumii sunt fascinante. Poate nu pentru toată lumea, însă ceea ce creatorii dau mai departe sunt frânturi de experiențe adunate prin filtrul viziunii proprii. Frânturile de experiențe care îndeamnă un fotograf să le transforme în imagini și proiecte sunt compuse din tot ceea ce ne înconjoară la un moment dat și lasă o amprentă. Aprinde beculețul ăla revelator, îți dă o clipă de “Evrika!” sau pur și simplu te lasă suficient de mut încât să declanșezi, să intri în transa momentului în care te afli și să tragi o concluzie la final.

Iris Maria Tușa este cercetător științific în cadrul departamentului pentru Cercetări Arctice şi Antarctice al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice (INCDSB). Iris a făcut parte din cadrul expedițiilor științifice ROICE 3 ani(2016, 2019 și 2020). Aceste expediții s-au desfășurat în Antarctica de Vest, Insula King George, Peninsula Barton. Cercetătorii români au fost găzduiți de baza de cercetare King Sejong ce aparține Coreei de Sud. Acest lucru a fost posibil prin intermediul unui acord cadru realizat între INCDSB și Institutul de Cercetări Polare Coreene (KOPRI). 

Nu știu ce are în plan mai departe, dacă s-a îndrăgostit irevocabil de ținutul înghețat sau suficient încât să continue cu expediții în alte colțuri ale lumii care-ți taie răsuflarea. Din curiozitatea de a o cunoaște mai bine pe Iris și a primi un sumar de studiat al creației sale, am ales să facem acest interviu, pe care să îl împărtășim cu voi. 😊

Bună, Iris! Mă bucur tare că am ocazia să discut cu tine. M-am tot gândit la o modalitate de a scoate la iveală prin cuvinte cele mai interesante părți din expediții și mi-am dat seama că ceea ce oferă profunzime unei povești, nu este numai subiectul, cât și contextul. Hai să începem cu a vorbi un pic despre tine. Despre tine înainte de Antarctica. Cine este Iris? Ai îmbinat știința cu fotografia de la bun început, a fost fotografia cea care cumva ți-a deschis apetitul pentru știință? A fost invers? A fost pură întâmplare? Schițează-ne un scurt portret al tău. 

Bună Alexandra, pentru început lasă-mă să îți spun că mă bucură mult acest interviu și interesul tău acordat expedițiilor mele în îndepărtata și friguroasa Antarctica. Am fost foarte încântată să pot scrie despre cum văd eu acest loc mai puțin accesibil nouă oamenilor de rând și mai ales românilor. De ce mai ales românilor? Deoarece nu deținem o bază de cercetare în Antarctica. Din acest motiv, putem merge acolo doar fiind găzduiți de o bază de cercetare străină, iar acest lucru nu este foarte ușor de obținut.

Cine este Iris? Iris este o multitudine de lucruri pe care încearcă să le descopere cu răbdare, pas cu pas.  Cred că îi place să își asume riscuri și să spună da provocărilor. Știința și fotografia o ajută să facă acest lucru. 

Sunt domenii care mă ajută să descopăr, fie că vorbim de cunoașterea de sine sau de lumea înconjurătoare. Nu pot să spun că știința mi-a deschis apetitul către fotografie sau invers, ci pur și simplu amândouă contribuie la dezvoltarea mea ca individ pe mai multe planuri, de la rațional, la plan spiritual. Contribuie la apetitul meu pentru viață, însă singurul moment în care reușesc să le îmbin este acela în care călătoresc. Pe lângă munca de cercetător pe care o desfășor în multe dintre aceste călătorii, reușesc să documentez vizual locurile pe care le văd. Cred că dintre aceste călătorii, Antarctica a fost cea mai exotică și locul în care munca mea de cercetător s-a desfășurat pe o perioadă mai îndelungată astfel încât am reușit să sedimentez un pic informația. În 2019 am stat 5 săptămâni și am apucat să documentez și să încerc să transmit celor interesați felul în care am simțit eu acest loc atemporal.

 

Continuăm cu fotografia, știu că ești editor la Streethunters și cu ocazia înființării grupului Albedo am apucat să văd mai mult din ce fotografiezi. Sunt curioasă ce este fotografia pentru tine? De ce fotografie de stradă, de ce documentară? Dacă genurile acestea foto au fost mai aproape de spiritul tău ca altele, care a fost criteriul diferențiator? De ce nu fashion sau fotografie de nuntă, de concert? Ce te inspiră? Ce refuzi să abordezi și de ce? Cum vezi astăzi viitorul fotografiei, ce loc ocupă în piața artei? O să învingă superficialitatea “votului publicului” sau o să putem fi boemi =)) și curajoși în continuare, indiferent de rangul de political correctness?

Îmi place foarte mult să călătoresc, să mă plimb pe străzi și să descopăr locuri și oameni. Locurile cât și oamenii ascund o multitudine de povești care lasă diverse amprente interesante. Asta mă interesează, mă inspiră și îmi stârnește curiozitatea. Cred că sunt o persoană foarte curioasă în general și atunci aparatul foto poate deveni un pretext și un camuflaj bun pentru a fi în locuri unde în mod normal nu aș avea ce căuta. Îmi place să transmit altora felul în care văd eu locurile în care ajung. Fotografia de acest tip mi se pare mai apropiată de căutările mele sufletești. Totodată, îmi place să mă exprim liber, iar celelalte tipuri de fotografie pe care le-ai enumerat vin cu diferite constrângeri. Pentru mine fotografia este mai mult o pasiune, nu o meserie din care să câștig. Aleg să mă exprim cât mai liber cu putință. Îmi place să cred că numărul de like-uri nu dă valoare unei fotografii, deși cunosc foarte bine trendul și lupta aceasta pentru vizibilitatea online. Din păcate suntem toți prinși în acest sistem al realității virtuale care ne acaparează din ce în ce mai tare și foarte mulți dintre artiștii pe care îi cunosc tânjesc să fie validați de mulțime. Nu este corect, știu. Ne îndreptăm către o eră digitalizată fie că ne place sau nu, cam aceasta este realitatea momentan. Putem fi boemi și visători și este de preferat să rămânem așa și să nu ne supunem regulilor create de online. Mi-ar plăcea ca segmentul de piață al fotografiei să mai crească și la noi în țară deoarece mi se pare că este de și mai bine.  

 

Permite-mi, ca om care nu este nici pe departe la fel de familiarizat cu cercetarea și știința în general, să te întreb mai din topor, care-i faza? Ai studiat Facultatea de Biologie și ai doctoratul în biologie? Ce te-a îndemnat să aprofundezi știința, ce a urmat după studii?

Într-adevăr am doctoratul în biologie și am ajuns să îl fac în timp ce lucram deja. Fiind cercetător ai nevoie să crești în grad, în funcție, ca în orice meserie, de altfel. Suntem datori să încercăm să creștem, nu? Ideea este să ajungi să ai publicații în reviste cunoscute la nivel internațional sau să poți aplica pentru diverse proiecte de cercetare. Nu poți face acest lucru dacă ai doar licență, deci a stagna nu este o opțiune în cercetare. Cel puțin pentru mine nu a fost, îmi place să-mi lărgesc orizonturile.

 

Cum a fost ziua în care ai aflat că vei pleca în prima ta expediție? A fost prima, expediția din 2016 în Antarctica? Care a fost journey-ul până în acel punct și, pentru că sunt convinsă că a fost cel puţin interesant, cum a fost drumul către one edge of the world?

Da, a fost prima mea expediție. Până la acel moment am participat numai la conferințe, școli de vară sau training-uri prin intermediul job-ului, însă niciodată într-o expediție. Ziua în care am aflat că voi merge la capătul lumii a fost foarte agitată pentru mine. Pe de-o parte m-am bucurat nespus că voi lua parte la un eveniment de o asemenea anvergură. M-am bucurat și că cei de la KOPRI (Institutul Coreean de Cercetări Polare) mi-au acceptat proiectul de cercetare, pe care îl propusesem pentru expediție, plus șederea în baza lor. Pe de altă parte, m-am speriat știind că voi lipsi o perioadă destul de lungă de acasă și că această expediție nu este tocmai floare la ureche. Pe lângă munca de cercetător pe care o desfășori în cadrul stației, ai nevoie de o super condiție fizică pentru a ieși pe teren în fiecare zi și a colecta probe. Traseele realizate pe jos ajung până la 15-20 de km și presupun cărarea de probe de gheață, apă și sol. Aceste probe pot ajunge să cântărească și 20kg per persoană. Așadar, condiția fizică nu este opțională. Momentul în care am aflat că voi merge a fost în decembrie, iar plecarea urma să fie în ianuarie așa că timpul a fost foarte scurt. Pentru o asemenea expediție ai nevoie de echipament special în care să te îmbraci pentru a face față frigului. Eu nu eram deloc pregătită din punctul acesta de vedere. Se mai adaugă aici și echipamentul de laborator cu care vei lucra probele colectate de acolo. Acesta trebuie adus de acasă. Cei de la baza de cercetare coreeană nu știu exact care este tot echipamentul de care ai nevoie pentru a-ți desfășura munca. Aceștia pot numai să îți ofere accesul în laborator, la frigiderele unde poți ține probele sau autoclava destinată sterilizării diverselor recipiente de colectare a probelor. Restul trebuie adus de acasă. Cum noastră a fost cu avionul și există un număr maxim de kg acceptat, bagajele au fost gândite și cântărite de foarte multe ori până s-a ajuns la o formă finală, acceptată de întreaga echipă. Traseul până în Antarctica este foarte lung, desigur și nu se realizează dintr-o bucată. Practic noi de fiecare dată când am fost am zburat din București, România în Punta Arenas, Chile, evident cu câteva escale. Drumul cu avionul până în Punta Arenas cu tot cu escale, are undeva la 48 de ore. Prima escală se face undeva în Europa, iar a doua în Chile, în Santiago. Drumul din Madrid, unde am avut noi escala și până în Santiago este un zbor de 12 ore urmat de o escală în Santiago unde trebuie să faci vama pentru toate bagajele. Asta presupune scos de bagaje de cală, echipament de teren și de laborator pentru a se face vama de intrare în țară. Abia apoi se zboară către Punta Arena. Din Punta Arena nu se pleacă niciodată direct către Antarctica. Stăm acolo măcar o noapte. De fapt, drumurile Punta Arenas – Antarctica nu sunt știute cu mult timp dinainte. Zborul depinde mereu de vreme și având în vedere că vremea în Antarctica este foarte imprevizibilă, zborurile sunt hotărâte cu câteva ore înainte. De exemplu, în 2016 avionul s-a întors din drum deoarece nu a putut ateriza, pătura de nori era prea jos și nu se vedea pista. A trebuit să zburăm încă o dată a doua zi pentru a ajunge în Antarctica. 

Anul acesta a fost mai aventuros. Nu știu dacă știi, dar în decembrie 2019 un avion chilian militar s-a prăbușit în Antarctica având la bord 38 de pasageri. Ruta acestui avion este exact aceeași pe care mergem și noi. Îți dai seama că nu a fost prea plăcut când am auzit o asemenea veste. Plecările din ianuarie 2020 au fost și mai stricte ca de obicei și mult mai atent controlate. Am petrecut două zile pe aeroportul din Punta Arena de dimineață până seara, deoarece zborul era amânat din oră în oră din cauza condițiilor meteo nefavorabile. Aeroportul era plin de echipe de cercetare care mergeau la diferite stații de cercetare din Antarctica (Argentina, SUA, Chile, etc). Este mereu o aventură să zbori acolo, de fiecare dată este inedit.

 

Expedițiile au ca scop investigarea ecosistemelor arctice și antarctice și răspunsul lor la schimbările climatice, corelarea rezultatelor obținute prin investigări similare asupra altor sisteme ecologice din România (biodiversitate și schimbări climatice), precum și studiul adaptării organismului uman la condițiile extreme. Cum se leagă asta de fotografie? A fost fotografia un fel de, a dacă tot sunt aici, voi profita de asta sau a fost o parte integrală a expediției? Descrie în câte cuvinte simți tu nevoia, prima expediție și implicarea fotografiei.

Nu aș putea spune că fotografia se leagă în vreun mod organic de munca mea de cercetător. Am încercat să profit de această experiență și să o documentez fotografic. Sigur că dacă nu lucrezi în domeniul cercetării nu ai ce căuta într-o bază de cercetare. Am avut acces în locuri unde un simplu fotograf probabil ca ar ajunge foarte greu și atunci am profitat, bineînțeles. În prima expediție mi-a fost mai greu să fac fotografie. În timp m-am obișnuit mai mult cu împrejurările: dificultatea mersului pe teren, condițiile meteo nefavorabile, cred că am prins o oarecare imunitate. Cum acum îmi este mai ușor să fotografiez, am poftă mai mare de a experimenta cu texturile și culorile specifice zonei. 

 

În urma expedițiilor ai reușit să închegi 2 albume foto: ,,Antarctica. Un loc în afara timpului” și „My Antarctic Journal” de unde ar putea un cititor curios să le achiziționeze?

Prima carte, publicată în 2017 a fost realizată doar cu scop educativ și informativ. Se adresează elevilor și studenților din Arad, fiind realizată în cooperare cu fundația MARIS din Arad. Cartea a fost ediție limitată, astfel încât nu mai poate fi achiziționată, cel puțin momentan. Te țin la curent dacă o voi republica. Cea de-a doua carte în care continui și aprofundez această documentare vizuală a zonei antarctice unde s-au desfășurat expedițiile, a fost publicată la finele anului 2019. „My Antarctic Journal”, are o tentă mai personală și a fost realizată în parteneriat cu Olympus cărora le mulțumesc.

* Orice cititor interesat să obțină un volum „My Antarctic Journal” o poate contacta pe Iris pentru mai multe detalii.

Ce ai descoperit revenind în Antarctica din punct de vedere fotografic? Jurnalul tău vizual despre Antarctica, din ce am înțeles, vrea să înglobeze fiecare piesă a puzzle-ului care fac această experiență unică, fie că vorbim de seriozitatea lucrului unui cercetător, bucuria și citez, “a descoperirii și cuceririi unui loc înghețat aparent lipsit de viață” și a peisajului extraordinar. 

O parte din documentarea vizuală a zonei a inclus și unii dintre oamenii care lucrează în stația de cercetare King Sejong. În această stație de cercetare, în perioada șederii noastre acolo sunt în jur de 70 de oameni. Noi mergem în Antarctica în perioada verii, atunci când vin și echipele sezoniere, iar numărul de oameni uneori poate depăși 70. 

Îți explic puțin ca să înțelegi cum este structurată o bază de cercetare în Antarctica. Orice bază are un personal format din 15-20 de oameni care petrec 12 luni în Antarctica. Acest personal se numește echipa de iarnă. Echipa care are grijă de buna funcționare a stației și este schimbată anual, în luna decembrie. Anual sunt aleși alți oameni care să facă parte din echipa de iarnă. Aceasta este formată dintr-un șef al stației de cercetare, un director logistic, un director științific, meteorolog, medic, bucătar cât și persoane care se vor ocupa efectiv de mentenanță. Pe o perioadă de 3 luni de zile, perioada verii, vin echipele de cercetători coreeni, adică, echipele sezoniere. Noi facem parte din aceste echipe sezoniere care au acces în stație doar pe perioada verii. Este minunat atunci când reușești să te apropii de oameni și să îi fotografiezi. Unii dintre ei mi-au scris de ce au ales să vină în Antarctica sau cu ce se ocupă acolo. Sunt mici notițe scrise de ei în cea de-a doua carte. 



Cum e să revii în București? Este o anumită senzație pe care o ai mereu când te întorci acasă? Cum ți-au schimbat aceste călătorii modul de a percepe lumea, de a simți timpul? Cum ți-au influențat viziunea fotografică, ce învățături ai tras?

Mereu m-am întors cu bucurie și cu dor de casă, dar și cu o liniște și pace sufletească pe care o port cu mine luni bune după ce revin din Antarctica. Liniștea de acolo, enormitatea naturii și felul în care decurg lucrurile, indiferent de oboseala fizică pe care o resimt, mă transpun într-o pace interioară profundă. Este un loc cu o energie foarte specială, din punctul meu de vedere. Chiar dacă am călătorit foarte mult până în acest moment îmi este greu să compar Antarctica cu altceva. În acea imensitate de alb devenim destul de insignifianți, iar problemele noastre zilnice și agitația cotidiană devin un fel de zgomot de background. 

Cred că am învățat să mă conectez mult mai bine cu natura și cu mine prin intermediul acestor expediții. Am ajuns să-mi cunosc mai bine limitele și să-mi dovedesc atât rezistența fizică, cât și cea psihică. Acolo nu ai cum fără ambele. Fotografia mea din Antarctica este puțin diferită față de ceea ce fac de obicei, este mai mult îndreptată spre peisagistică sau wildlife, deși tenta de documentar rămâne. 

 

Știu că folosești Olympus. Vrei să ne faci o scurtă prezentare a trusei tale foto? Ce aparat/e ai? Ce obiective, ce te-a făcut să le alegi tocmai pe acestea? Ai în plan să-ți faci un upgrade? 

Am un aparat foto Olympus E-M10 II, cu care am fotografiat multă vreme deoarece ne-am înțeles bine. Înaintea plecării în cea de-a doua expediție, cea din 2019, Cristian Crisbășan m-a întrebat dacă sunt utilizatoare de Olympus, vrând să pună pe picioare o comunitate de fotografi care privesc fotografia într-un mod neconvențional și liber, dar cu condiția să fie utilizatori de Olympus. Așa a luat naștere grupul Albedo despre care vorbeai mai devreme. Tot în acea perioadă i-am povestit despre plecarea mea în Antarctica și ideea unui proiect fotografic. El mi-a făcut cunoștință cu cei de la Olympus care mi-au împrumutat pe perioada șederii acolo aparatura fotografică: camerele foto Olympus OM-D M1 Mark II și Olympus TG-5, plus obiectivele: Olympus din gama PRO: 12-100 mm f/4 IS8 mm f/1.8 Fisheye și 17 mm f/1.8 din gama PREMIUM.

Am mai reușit să țin un jurnal online al expediției Antarctice datorită lui, acesta poate fi găsit încă pe Facebook.

 

Acum că ne apropiem de final, spune-mi, ce faci exact în acest moment? Cum e ziua ta, cum te simți?

Mă simt excelent! Mă pregătesc să mă văd cu o prietenă care a venit din Italia și va sta câteva de zile în București. Aș vrea să povestim un pic despre expediția din Antarctica, știu că este un fan al acestor călătorii și urmează să pregătim împreună un plan pentru o prezentare a fotografiilor și poveștilor antarctice, vara aceasta în Italia.  

Partea mea preferată dintr-un interviu, este momentul în care primesc răspunsurile. Dacă asculți, puțin mai mult, oamenii pasionați au maniera asta de a te surprinde într-un mod aparte, prin poveștile pe care le spun. Să te dedici pasiunilor presupune sacrificii, dar dedicarea înseamnă atât de mult pentru structura ta interioară încât de la un anumit punct, diferit pentru fiecare, devine ceva ce pur și simplu nu ai cum să mai rupi din tine sau din existența ta. Devine, poate, fiind însă, într-o continuă metamorfoză, singurul sens care le poate lega pe toate celelalte din viața ta.

O poți găsi pe Iris și pe Instagram.

Care a fost cel mai exotic loc unde ai avut ocazia să fotografiezi? Lasă-ne un comentariu 🙂

 

Alți fotografi au mai citit și:

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *