Gânduri despre fotografia de stradă

Fotografia de stradă este unul dintre cele mai iubite genuri fotografice. Placută la privit, dificil de pătruns prin gest fotografic, aduce cu sine o provocare permanentă, seducătoare pe măsură ce-i înţelegem ingredientele şi paradoxurile.
Să vrei să lucrezi fără să ai nici cea mai mică idee despre finalitatea gestului, să nu ştii ce cauţi, să nu ştii cum arată ce cauţi sau unde se găseşte şi cu toate acestea să vrei cu tot dinadinsul să afli, să te afli în locul potrivit, la momentul potrivit, având reacţia optimă în faţa subiectului – sunt dileme permanente ale fotografului de stradă. Înainte de a fi fotografie, totul este o pură proiecţie a imaginarului, a unor nevoi personale, a unor doruri neîmplinite şi care îşi caută un rost.
Oraşul este locul contradicţiilor şi paradoxurilor cotidiene. În acelaşi timp necunoscut dar şi apropiat – prin locurile care ne definesc existenţa, drag şi distant, al nostru, al tuturor şi al nimănui.
Oraşul este pentru toţi mediul care ne aduce împreună, deşi străini unii altora. Este încărcat cu rutina zilnică pe care paşii nostri o desenează pe asfaltul anonim şi mut, dar în acelaşi timp parcă păstrând ecoul fiecărei treceri grăbite sau contemplative. Oraşul devine studioul de lucru, “locul de joacă” al fotografului, locul căutărilor şi privirilor active, emoţionate, contradictorii, incisive.

La prima vedere, putem afirma că mediul urban înseamnă şi presupune prezenţa unor straturi fizice – străzi, pieţe, parcuri, clădiri, oameni, maşini, sunete, agitaţia cotidiană – într-un cuvânt –Oraşul. Acesta se dezvoltă atât pe verticală şi pe orizontală, dar şi în timp şi mai mult, în conştiinţa oamenilor, suprapunând timpul lung al istoriei oraşului cu timpii scurţi ai trecerii efemere, filtrat prin intermediul emoţiei, a trăirii. Conştientizarea acestor dimensiuni concomitente poate crea senzaţia de cuprindere dificilă, fotografia reuşind însă să le aducă la un numitor comun şi să le concentreze la capătul declanşatorului – aceasta fiind poate una din caracteristicile “magice“ ale fotografiei.
Fotografia de stradă îşi alege fotografii. Curiozitatea, sinceritatea, ubicuitatea, capacitatea de vibrare, atenţia distributivă, profunzimea privirii, acuitatea reacţiei, capacitatea de a pătrunde spre ceea ce nu se vede şi de a transforma în ceva palpabil, simţul orientării dar şi al pierderii conştiente, deschiderea, discreţia – şi lista încă poate continua, sunt câteva caracteristici minim necesare pentru un act fotografic cu potenţial pozitiv.
Fotograful de strada este înainte de toate un Observator atent, implicat, curios în fata oamenilor străini şi a locurilor, cu capacitatea de a vedea acolo unde nimeni vede sau nu caută. Armonizarea Spaţiului, Timpului, Luminii şi Emotiei într-o reacţie alchimică unică, deschide calea spre fotografia de stradă profundă, care trece dincolo de stratul superficial al anecdotei urbane imediate. Momentul de graţie, conchis prin declansarea asumată, transformă realitatea în ceea ce va deveni imaginea unică, irepetabilă, martor al unei sincronicităţi a tuturor planurilor realităţii, atât cele interioare ale fotografului, cât şi cele exterioare, ale oraşului.

Ingredientele spaţiului inconjurator se destăinuie pe straturi, privirea încercând să afle insule de Armonie perfectă într-o lume aparent haotică. Atunci poţi fi sigur că te afli unde trebuie şi că faci ceea ce trebuie, fapt ce conferă gestului fotografic incidenţa unei Etici de a fi în lume, printre ceilalţi. Reacţia spontană poate transforma întâmplarea aparentă în ceva aşteptat, deloc surprinzător.
Şi atunci totul poate căpăta sens, firul de urmat devine palpabil.
Privirea oraşului se constituie într-o fereastră deschisă către locuri şi oameni. Ei sunt purtători de poveşti, spontani şi expresivi în gesturi, cu grijile şi zâmbetul de zi cu zi, ca prezenţă sau ca lipsă decisivă, ca elemente definitorii ale unui spaţiu care la rândul său este transformat şi modelat constant, prin derularea efemeră a timpului cotidian. Oraşul ca o mare scenă pe care ochiul fotografic o parcurge ca privitor şi ascultător sensibil, cu simţurile ascuţite, ca povestitor – constituie o resursă inepuizabilă de inspiraţie fotografică. Prin privirea asumată în registrul afectiv străinul se apropie, devenind cel care îşi dezvăluie “o secundă” din viaţa, locurile dezvăluind secrete mici, oraşul devenind un loc familiar, cunoscut, apropiat – oraşul nostru, al meu, al tău.
Parcurgem Oraşul. Se suprapun nenumărate straturi, atât fizice cât si temporale, cadrul urban fiind un sistem complex a cărui descifrare necesită un efort susţinut şi chei de citire multiple, adaptate şi adaptabile prin prisma viziunii şi disponibilităţii creative a fotografului. Permanent şi efemer, cunoscut şi necunoscut, înăuntru şi în afară, iluminat şi umbrit, realist şi poetic, iubit si urât,– sunt doar câteva talere contradictorii ale unei balanţe care îşi caută echilibrul, prin prisma gestului fotografic.
Inspiraţia nu depinde doar de capacitatea de evocare a locurilor la care fotograful încearcă o racordare în plan sensibil. De puterea acestora de a impresiona. Aceasta este dependentă de capacitatea de vibrare şi emoţionare a fotografului. Aşadar, de gradul în care el acceptă să devină vulnerabil. Coştientizarea faptului că lucrurile şi faptele esenţiale ţi se arată doar dacă ajungi în starea de a ţi le apropia, de a le percepe, de a le identifica, de a le merita în cele din urmă, poate deschide o cale către un comportament specific, cu “luare aminte“, atent la ordinea lumii.

Interesul lui merită îndreptat către suprinderea şi aflarea poveştilor desprinse prin trecerea efemeră în cadrul spaţiului cotidian al oraşului, necunoscuţii împărtăşind o fracţiune de secundă, suficient însă cât să se poată desena poveşti, pe peliculă. Unele dintre motivele/temele fotografice reprezentative o constituie prezenţa oamenilor, decisivă atat prin urmele imediate cât şi prin absenţă. Prin privirea oamenilor şi prin interacţiune, necunoscuţii cotidianului pe care-i percepem de cele mai multe ori ca fiind simpli trecători sau locuitori sau pur şi simplu straini – se apropie.
Omul purtător de povesti, omul creator de urme, spontan şi expresiv în gesturi si prezenţă. Omul ca prezenţă singulară, omul în comunitate, omul locurilor pierdute, omul cu grijile şi zâmbetul de zi cu În fotografia urbană, de stradă, subiectul se află – simbolic – concomitent de ambele părţi ale obiectivului, prin prezenţa fotografului care înregistrează şi prin realitatea exterioară, interpretată artistic.
Sunt momente în care fotografia te descrie şi altele, magice, în care te dedici integral subiectului, uitând să mai respiri. Acest balans între cele două limite – între eu şi subiect este în măsura să definească un demers artistic care poate începe să comunice. Impulsul de a fotografia ar trebui să fie ghidat prin prisma emoţiei resimţite. Receptivitatea, capacitatea de a vibra- devin stări permanente ce respiră prin toti porii. Este o stare la care se ajunge si care este strâns legată de personalitatea fotografului. Emoţia este cea care declansează mecanismul fotografierii.

Esta o stare anume pe care poate fi curaţată de o gândire raţionala şi extrasă din registrul sensibilului, a emotivităţii, a intuiţiei, a Subconştientului care merită să fie lăsat să se joace în voie, să-şi facă simţită prezenţa, liber. Faptul că implicit totul trece prin filtrul unei viziuni care defineşte intenţia artistică – viziune determinată la rândul ei de motivaţii personale, de repere culturale, de anumite aptitudini sau vreun talent anume – totul conlucrează în ceea ce se cheamă gestul fotografic complet.

Fotograful ar trebui să ştie să nu “deranjeze” lumea dimprejurul său. Să respecte subiectul aşa cum işi respectă fotografia sau pe el însuşi. Să ştie când să declanşeze şi când să renunţe în egală măsură, să nu-şi supună subiectul ci să dialogheze într-un gest firesc, egal sau supus chiar subiectului. Să nu înceteze să se minuneze, să fie curios peste măsură şi să se poată transforma în orice işi doreşte el atunci când are aparatul în mână. Să uite de sine însuşi şi de propriile nevoi în căutarea subiectului. Chiar să poată să devină invizibil. Să ştie să fie la locul potrivit în momentul potrivit făcând ceea ce trebuie deşi caută ceea ce nu ştie cum arată şi unde se poate găsi. Să arate ceea ce nu se vede, să-i ajute pe ceilalţi să vadă ceea ce nu au răgaz sau posibilităţi să o facă. Să devină un medium intre vizibil şi intuit, între concret şi imaginar, între sine şi lumea exterioară, între alb şi negru.
În căutarea fotografiei perfecte, ca fotografi de stradă ne putem propune să devenim mai profunzi ca oameni, cu o inţelegere lărgită şi sensibilă a vieţii dimprejur. Apoi poate urma fotografia de cea mai înaltă calitate, prin exerciţiu asiduu, cu pasiune şi dedicare. Oraşul va deveni un mediu mai apropiat, mai prietenos, povestit cu drag şi ardoare, cu pasiune.