Una dintre cele mai respectate fotografe din toate timpurile a avut prima ei expozitie solo în 1980, adică la venerabila vârstă de 77 de ani. Îi plăcea să citească Thomas Mann, Dostoievski și Tolstoi. Și să descopere. „Ce m-a determinat să merg mai departe de-a lungul zecilor de ani? Care a fost motivul principal? Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt, atunci acesta ar fi curiozitatea”.

Simplu, fără farafastâcuri. Dar nu simplist. Pentru că Eve Arnold chiar a fost un om curios. O demonstrează, în caz că nu avem încredere în cuvintele ei, multitudinea de subiecte abordate. Doar în anul 1978, face câteva portrete, lui Dirk Bogarde, actor, devenit ulterior Sir, Francisc Bacon, pictor, Anthony Quinn şi Irene Papas, actorii din Zorba Grecul, fotografii pentru reclamele de la Optrex, Pentax şi Rolex, proiecte despre evreii din Cochin şi despre membrii orchestrei filarmonice din Londra. O fotografă care încă mergea să facă proiecte chiar şi când depăşise vârsta de 70 de ani.

Fiind prima femeie care a fost acceptată de celebra agenţie Magnum, Eve Arnold se plia perfect pe stilul de fotografie editorială. Era conştientă de rolul femeilor fotograf, adeseori marginalizate şi sigur în minoritate, dar de asemenea ştia de impactul pe care-l aveau asupra lumii starurile feminine de film. Aşa că atunci aproape întreaga redacţie a Magnum a mers pe platourile filmului „Misfit”, al lui John Huston, Eve Arnold s-a concentrat pe misterioasa şi fragila Marilyn Monroe. Acestea au fost imaginie care au trecut testul timpului şi au ajuns până la noi. De altfel, Eve a fost prietenă nu doar cu Marilyn, ci şi cu Joan Crawford, Isabella Rossellini sau Marlene Dietrich. Însă, pe de altă parte, dincolo de amiciţiile ei cu celebrităţile vremii, a dorit să meargă şi în războiul din Vietnam, pentru a-l documenta, fiind însă refuzată. Aşa că s-a dus în Africa de Sud, acolo de unde s-a întors cu o nouă realitate pentru lumea civilizată, una pe care era greu s-o înduri şi eviţi. Şi acest sentiment al injustiţiei a fost cel care, alături de curiozitate, a generat impulsul necesar pentru ca Eve Arnold să nu se mulţumească niciodată. Întrebată dacă e satisfăcută cu ce a realizat, răspunde:

„Niciodată! Cred că dacă o să devin mulţumită, o să mă opresc. Frustrarea e cea care te motivează”.

Fiica unor imigranţi ruşi, era extrem de conectată la moştenirea ideii de program şi diaspora.

„Nu mă simt nicăieri acasă. La Londra mă simt acasă la fel ca în orice alt loc de pe pământ. Îmi spun că suntem cetăţeni ai lumii. E un soi de dezrădăcinare care are loc, iar prietenii şi colegii îţi devin familie”.

Şi fotografia, aş adăuga. Născută în Philadephia, fiica lui William Cohen (născut Velvel Sklarski), rabin, şi a soţiei acestuia, Bosya Laschiner, Eve îşi aminteşte că mama ei a fost reticentă cu privire la carieră pe care şi-o alesese.

„Îmi amintesc cum se chinuia cu tot ce există în viaţa ei, crescând toţi copiii (nouă la număr, Eve fiind mijlociul). Până la urmă, a acceptat că fotografia este pasiunea mea, dar mormăind. Când am făcut un reportaj pentru LIFE, despre primele cinci minute din viaţa unui nou născut, mi-a zis: Ce motiv de mândrie e?”.

Nici bătrânul Cohen n-a fost impresionat de alegerea fiicei, mai ales că fusese sedus de ideea ca Eve să facă medicina, prima opţiune a acesteia. Omul care a schimbat traiectoria destinului fotografei a fost prietenul ei, care i-a adus un aparat Rolleicord în 1946, încurajând-o să facă fotografie. Varianta mai ieftină a Rolleiflex, costând doar 40 de dolari, acest Rolleicord a rămas cu Eve mult timp după ce prietenul a dispărut din peisaj.

Erau anii în care fotografia documentară explodase, iar conceptele de „preocupare” şi „umanism” se dezvoltau în ceea ce priveşte imaginea. Şi ce loc mai bun de exprimare al acestui gen fotografic decât la Magnun, acolo unde activau fondatorii Capa, Cresson, George Rodger şi David „Chim” Seymour.

În anul 1948, Eve Arnold începe să urmeze cursurile Şcolii pentru Cercetare Socială din New York. Sub îndrumarea lui Alexey Brodovitch, art director la Harper’s Bazar, doreşte să facă un fotoreportaj despre o paradă a modei care are loc într-o fostă biserică din Harlem. Astfel, pe lângă faptul că este o femeie fotograf, lucru rar la acea dată, este şi singura femeie albă care participa la acel show. Fotoreportajul este un succes, clasa lui Brodovitch, care-l includea pe cel ce avea să devină celebrul Richard Avedon, e atât de entuziasmată de rezultat, încât Alexey o retrimite pe Eve în Harlem, ca să continue munca începută.

Aşa că, vreme de un an şi jumătate, fotografa trece de la un reportaj despre modă, care creşte ca anvergură, la o documentare a mişcării Black Power şi a lui Malcom X. Însă, în America, nimeni nu pare interesat să îi publice imaginile. Eve, între timp căsătorită cu Arnold Arnold, şi având un fiu, Frank, începe să resimtă presiunea insuccesului ei. După ani de zile în care presa americană îi respinge proiectele, soţul ei decide să încerce şi peste hotare, aşa că trimite o colecţie de imagini la Picture Post din Londra. În 1951, fotografiile sunt publicate în paginile prestigioasei reviste, care vindea 1.7 milioane de exemplare pe săptămână după doar două luni de la lansare, iar succesul Evei este instantaneu. Este invitată în Magnum, devenind membru deplin şase ani mai târziu, în 1957. Astfel are oportunitatea să fotografieze momente importante ale istoriei, precum convenţiile republicane, audierile McCarthy, precum şi un ştiu de 10 ani al familiei care a fondat Brookhaven Township. Unul dintre proiectele care au ajutat-o este cel, pe caea vreme tabu, al naşterilor. Eve însăşi a avut o depresie pornită de la o sarcină pierdută, iar imersiunea în acest subiect a făcut-o să treacă peste. Mariajul însă nu a rezistat, iar fotografa s-a mutat la Londra, mai mult pentru ca fiul să primească o educaţie deosebită.

Eve Arnold nu mi se pare feminină în abordarea ei fotografică. Nu are, de exemplu, căutarea unor subiecte delicate, ca Viviane Maier, sau tandreţea cadrelor lui Shirley Baker. Încadrările, tăieturile, din imaginile sale sunt aspre, renunţând la compoziţie în detrimentul „acum-ului”. Însă în clipa în care fotografiază femei, totul căpăta o altă dimensiune. Capacitatea de a relaţiona cu ele face ca fiecare cadru să poată fi decodificat pe mai multe straturi. În fotografia de cover, se poate vedea un cuplu care, cel mai probabil stânjenit de prezenţa fotografei, se separă pentru o secundă. Bărbatul se uită în dreapta să, încercând să-şi acopere fața cu mâna, gest copiat de omul din extrema stângă a imaginii. Avem apoi, în background un prim grup de trei femei, care acoperă cumva golul căscat între perechea din prim-plan, iar în dreapta imaginii, un bărbat ascuns în spatele unui ziar şi un altul care notează ceva într-un carneţel. Un om care citeşte şi altul care scrie. Poate tocmai despre această fotografie, intitulată de Eve, sugestiv, Divorce. Nimic nu e mai puternic ca lumina, nici ziarul, nici carneţelul, decât puloverul şi năframa femeii, care, împreună cu mânecile albe care se ivesc de sub palton, formează un triunghi atât de… da, feminin. Nimic nu ne lasă să pătrundem în intimitatea acestui personaj. Mâinile strânse, paltonul încheiat până foarte sus, geanta închisă. Ne refuză. Şi asta şi pentru că, uitându-ne atent la chipul ei, pare să nu participe în mod activ la naşterea acestei fotografii. Este dincolo de Eve şi de noi. Este planeta în jurul căreia gravitează, fapt sugerat şi de semicercul de pe perete, tot. Sau „curcubeul fără culoarea”, cum spunea cineva. Deşi între cei doi e un spaţiu mic, încărcătură emoţională e covârşitoare.

Eve Arnold

Eve Arnold de Robert Penn

Eve a murit la 99 de ani, şi a rămas în istoria imaginii ca aceea care a fotografiat pe cei bogaţi şi faimoşi, şi, în egală măsură, precum fotografa celor săraci, bătrâni, şi a celor căzuţi. „Cel mai greu lucru din lume este să iei mundanul şi să arăţi ce special poate fi”. Însă nimic nu e prea greu atâta vreme cât îţi reuşeşte.

Toate imaginile ©Magnum Photos.

Un articol de Cristian Munteanu. Îl găsești și pe Facebook.