Oitzarisme Storytelling cu Andrei Baciu, la F64, pe 6 mai!

Postat de: F64 F64

Cu siguranță ai mai auzit de Andrei Baciu (și aici nu ne referim la acel Andrei Baciu, propus ca ministru al Sănătății). I-ai văzut fotografiile în Photo Magazine, Chip Foto-Video, Foto4All, Fotoblur, Landscape Photography Magazine, Feature Shoot, Revista Satul, The Photo Paper, F-Stop, qTp Magazine, Photo Travel, pe 1x.com, liternet.ro, oitzarisme.ro, pe blogul F64 și lista continuă.  Ori poate ai citit „De ce fotografia?”, a cărui co-autor este, alături de Cristina Țintă și Dorin Bofan. Sau i-ai descoperit ebook-urile, apărute la Editura Liternet.

Oricum ar fi, că ai auzit sau nu de el, suntem siguri că imaginile ce urmează nu te pot lăsa rece, așa că te așteptăm pe 6 mai 2016 la sala expozițională F64, începând cu ora 19, pentru a face cunoștință cu Andrei Baciu și fotografiile sale.

Înscrierile se fac în limita locurilor disponibile (40).

Dacă nu poți ajunge sau nu ai prins loc în sală, pe 6 mai transmitem totul LIVE, așă că n-ai motive să ratezi prezentarea! Intră AICI.

Acesta este un prim eveniment din seria „Oitzarisme Storytelling”, pe care am gândit-o pentru voi alături de Cristian Bassa și Oitzarisme.

„Oitzarisme Storytelling” va fi despre povești. Povești frumoase sau triste, povești cu tâlc sau pline de învățături, povești vesele sau povești care ne dau de gândit. Povești spuse în imagini, povești spuse în vorbe, de către fotografii care le-au surprins. O călătorie interactivă printre imagini și cuvinte, un dialog tripartit informal între fotograf – public – moderator, care are ca scop aducerea în atenție a poveștilor bine spuse, a subiectelor actuale și bine tratate, fără pretenții didactice sau definitoriu.

Înainte de acesată primă întâlnire, haide totuși să aflăm câteva lucruri despre Andrei Baciu din interviul ce urmează, acordat zilele acestea pentru blogul F64:

#1 Spune-ne câteva cuvinte despre tine. Nu uita să menționezi nici de începuturi, fotografia cu telefonul mobil și alte întâmplări.

Am 32 de ani, locuiesc în comuna Măgurele, Prahova, am doctoratul în literatură și sunt profesor la un liceu din apropierea satului natal. Dacă se întâmplă să vă aflați în vreo plimbare pe dealurile din zonă, sunt șanse mari să dați acolo și peste mine.

Fotografia a apărut în viața mea absolut întâmplător, când, în februarie 2004, mi-am cumpărat un telefon mobil care avea și o cameră foto atașabilă, de – nici mai mult, nici mai puțin – 0.3 megapixeli. Și, cum nimic nu este întâmplător (sic!), am fost aproape instantaneu capturat și captivat de acest fascinant limbaj al dreptunghiului fotografic. Aceasta cu atât mai mult cu cât mi se pare că, în aceste timpuri când cuvintele au fost compromise de meschinăria comodă și interesată a oamenilor (nu cred că există cuvinte mari, cum spunem adesea, ci cuvintele sunt doar cuvinte, însă noi am rămas prea mici pentru ele), imaginea și-a păstrat neatinsă o anume puritate a firescului, așa cum a fost el lăsat pe pământ. DSLR mi-am cumpărat abia cinci ani mai târziu, dar dacă ar fi să o iau de la capăt, aș urma exact aceleași etape. Mă rezum să adaug că sunt sigur că nu e greu de înțeles de ce.

#2 Să povestim puțin despre abordarea ta asupra fotografiei și ce reprezintă ea pentru tine.

Convingerea mea este că între fotografie şi poezie nu există, de fapt, nici o graniţă. Fotografia este, asemeni celeilalte, plină de lirism, căci undeva, acolo sus, ele se întâlnesc, se con–topesc. De aici, și termenul de „fotogralism”, pe care îl asociez fotografiilor și site-ului meu.

Dacă literatura caută, prin cuvinte, Cuvântul, fotografia revelează lumina din Lumină – aceasta este premiza demersului meu de exprimare vizuală. Fascinat până la obsesie de puterea fotografiei de a mărturisi despre lume că e „bună prin scop, frumoasă ca facere, complexă ca vieţuire şi spirituală prin materialitate” (Horia Bernea), nu încerc decât să (îmi) confirm şi eu, după puteri, această afirmaţie.

Totodată, merită menționată aici sintagma de care vorbește Paul Caponigro, anume „flacăra recunoașterii” („flame of recognition”), respectiv momentul în care fluxul comun al vieții se întrerupe și are loc acel eveniment mirabil care îi produce fotografului o emoție intensă, ce, la rândul ei, îl face să apese pe butonul declanșator al aparatului. De aici pleacă totul în ceea ce mă privește. Emoția în cauză, amestec de bucurie, încântare și mirare de-a dreptul metafizică, pe care o simt când, bressonian și mai mult decât atât, suprafiresc, totul se aliniază, reprezintă elementul capital al demersului meu fotografic.

În timp, și pesemne tocmai datorită acestei premise, mi-am dat seama că, de orice gen ar fi, mă atrage nu documentarea empiricului din fața mea, ci, prin el, surprinderea poeziei, a Rosturilor tainice pe care, la răstimpuri fermecate, lumea vizibilă ochilor fizici le revelează celeilalte perechi de ochi pe care o avem fiecare dintre noi.

#3 Dar o fotografie bună? Cum am putea să o definim?

Ca să fiu succint, o fotografie bună este, după mine, cea care transmite un mesaj real într-un mod coerent, elegant și valabil din punct de vedere tehnic. Sau, dintr-un punct de vedere strict pragmatic, o fotografie care împlinește întocmai intențiile autorului ei.

portret alb-negru
Dorel si calul lui. Portret la dublu_Andrei Baciu

#4 Sunt tot mai multe opinii care susţin că fotografia şi-a pierdut valoarea artistică, că a devenit ceva banal, aflat la îndemana oricui, iar rețelele de socializare contrinuie din plin la asta. Care este părerea ta?

Primul lucru la care întrebarea aceasta mă face să mă gândesc este că, datorită evoluției fulgerătoare a tehnicii, a face în ziua de azi fotografii e aproape la fel de simplu cu… a vorbi. Și, dacă e așa, atunci poate că problema descrisă mai sus își găsește echivalentul în atitudinea noastră, din viața de zi cu zi, față de cuvinte, vorbe și vorbire. Și tăcere. Și ascultare. Poate că dacă am fi mai înțelepți în această privință, și dincolo lucrurile s-ar așeza mai bine.

Pe de altă parte, însă, trebuie să fim de acord că, de fapt, fotografia, prin ea însăși, nu a avut niciodată „valoare artistică”. De ce? Pentru că fotografia este doar un limbaj, iar un limbaj nu este prin el însuși „artistic” sau „non-artistic” – ci este doar un mediu, un mijloc de comunicare. În schimb, el poate fi folosit în acest sens, în crearea de producții artistice. Și, dacă observăm lucrurile din acest unghi, atunci situația se simplifică radical: așa cum, deși cu toții putem vorbi, nu toți suntem poeți, așa și, deși toți avem aparate foto, nu oricine poate crea o Fotografie.

Așa că eu unul nu sunt deloc marcat de această situație. Ca iubitori, privitori și creatori de fotografie, nu ne rămâne decât să învățăm să fim selectivi.

storytelling
O ivire_Andrei Baciu

#5 Cât îți influențează literatura și muzica imaginile? Ce preferințe ai din acest punct de vedere? De unde altundeva te inspiri?

Zice-se, adesea, că un om este suma experiențelor sale culturale. Nu sunt de acord cu această afirmație, pentru că este incompletă. O dată, întrucât scoate din ecuație acea parte pe care Cel de Sus a luat-o din El și a pus-o în fiecare dintre noi și, în al doilea rând, deoarece ignoră, comod, experiențele de viață de din afara livrescului și, mai ales, felul în care am ales să le trăim. Literatura și muzica îmi influențează imaginile, așadar, în aceeași măsură în care o fac toate celelalte niveluri ale ființei mele. E un tot unitar ce nu poate fi divizat procentual.

Preferințele mele literare țin de tot ceea ce exprimă ceva autentic despre om și despre tainele sale sufletești. Îmi plac foarte mult clasicii și, la celălalt capăt, simt repulsie față de fragmentarismul postmodern, care, orbit de propria trufie, în locul nimicului pe care (are el impresia că) îl denunță triumfător nu este în stare să pună decât golul insipid din propria inimă. În ceea ce privește muzica, Tudor Gheorghe, Beethoven, Sophie Zelmani, Ionel Tudorache, ATB, Chopin, Puccini, Coldplay, Andrea Corr, U2 sunt cele dintâi nume care îmi vin în minte.

Altfel, sursele de inspirație nu sunt – nu trebuie să fie – niciodată punctuale. Viața însăși, cu toate ale ei, reprezintă izvorul fundamental de inspirație.

#6 Să vorbim și despre proiecte fotografice. Cum apar ideile? E ceva spontan? Sau lucrurile sunt planificate în avans?

Au mai degrabă o naștere post factum decât una planificată, în sensul în care, așa cum am sesizat, primul pas către ele este cel mai adesea involuntar. Mă surprind uneori fotografiind, în transă, un anume loc, subiect sau, știu eu?, emoție și abia după acest moment încep să mă gândesc la coagularea unui proiect.