Holbav, ținutul unde sufletul plutește, de Andrei Baciu

Postat de: Andrei Baciu Andrei Baciu

Mai întâi a fost un foșnet discret, pe cât de scurt, pe atât de concret. Eram foarte obosit după ce, ca de obicei, mă trezisem în toiul nopții, condusesem vreo trei ore, urcasem gâfâind dealurile Holbavului deoarece nu mă lăsa inima să mă opresc și să risc să mă prindă răsăritul în umbra văii, iar acum, revenit jos,  în luminișul unde lăsasem mașina, nu îmi doream decât să mă întind zece minute.

Foșnetul de lângă mine nu mi-a permis totuși asta și, privind înspre el, am văzut o frunză de toamnă – toamnă era – așezându-se lin pe pământ. Deși nu voiam decât să închid un pic ochii, nu am putut să nu mă întreb de unde a venit frunza, dat fiind că deasupra mea nu era nici un copac, ci doar cerul albastru. Nu am avut timp să duc gândul prea departe. Ce luciditate, dacă nu una convenabilă și comodă, este aceea care-și ține capul doar în jos, numai înspre beznele lumii? Și, dacă tot suntem aici, dintre toate ale noastre, la sfârșit, ce trebuie să rămână? La încheierea zilei, la capătul nopții – ce va conta?

Un nou foșnet, parcă ceva mai apăsat, o nouă frunză pe care vântul, maestrul de ceremonii al mângâierii, o depunea hotărât pe iarbă. Și atunci, dintr-un imbold necunoscut, am ridicat privirea: nu una, nu două, nu nouăzeci și nouă, ci sute și sute de frunze tremurau minunat pe cerul senin, legănându-se ca niște vietăți vegetale trimise în solie din tării. Veneau și veneau, șopteau și mai ales pluteau în oceanul albastru de deasupra. Așa am făcut, acolo și atunci, una dintre cele mai frumoase fotografii pe care nu le-am făcut niciodată.

În rest însă, am făcut fotografii pe care chiar le-am făcut, ori de câte ori am fost copleșit de emoție pe dealurile Holbavului, satul din vecinătatea Brașovului pe care îl vizitez de mai bine de zece ani. Aici, liniștea vie se naște din picături de lumină și din cântec de greieri, iar aburii ridicați din pământ dimineața spală în binecuvântare copaci și flori, oameni și animale, zâmbete, tristeți și mirări.

Așa se face, iubite privitorule, că am alcătuit acest proiect fotografic, împărțit în capitole, momente ale anului, stări și speranțe. Mi-e greu acum, că totul e gata. Mai că aș fi vrut să nu fie. Mă voi întoarce totuși, mereu mă voi întoarce la Holbav, ținutul cu frunze ce zboară în cer și, așa, până pe pământ. Ținutul unde, ca și ele, sufletul, când vrea, plutește.

Află mai multe despre proiect aici.

Îl poți urmări pe Andrei Baciu aici.

 




test - array(0) { }

Lasă un comentariu

Adresa de E-mail nu va fi publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Top