Fotografii României de altădată

Postat de: Anca Cernoschi Anca Cernoschi

Deoarece se apropie Ziua Naţională a României, vă invit să o sărbătorim descoperind câţiva fotografi români ale căror opere merită să fie cunoscute şi apreciate. Ei ne vor purta într-o călătorie fascinantă prin portetele şi  fotografiile lor documentare din perioada interbelică şi până după Al Doilea Război Mondial. Vom călători dintr-un studio din centrul Sloboziei, până în satele din Țara Oaşului sau însoţindu-i în munca de fotoreporter, până chiar în ziua Marii Uniri.

Şi pentru că 1 Decembrie este un prilej de bucurie şi de numeroase ocazii fotografice, la sfârşitul călătoriei noastre avem câteva sfaturi despre cum putem să surprindem cel mai bine evenimentele acestei zile de sărbătoare.

 Prezentul etern al lui Costică Acsinte

În lumea digitalizată în care trăim, o fotografie nu mai înseamnă mare lucru, cu mici excepţii, desigur. Însă în urmă cu vreo sută de ani, fotografiile erau rare, nu le putea face oricine, oricând, iar tocmai asta le făcea să fie preţioase pentru cei care le deţineau.

O fotografie este o imagine-matrice a unui mic fragment de univers într-o anumită secundă. O simplă imagine nu este altceva decât portretul unei întâmplări. Pe care o putem uita. Dar o fotografie este portretul unei amintiri de neuitat. Devenim martorii unor fragmente de viață la care Acsinte a fost martor. Un joc al memoriei și al amintirilor ce se multiplică la infinit. Amintirile lui devin, de acum, și amintirile noastre”, spune Cristian Crisbășan în postfața volumului Foto Splendid – Viața socială.

Şi despre cine este mai potrivit să amintim atunci când vorbim despre această putere magică a fotografiei de a colecţiona chipurile lumii de altădată, dacă nu despre Costică Acsinte? Imaginile sale imprimate pe o bucată de sticlă, au încremenit clipe care ne arată cum a fost odată.

Şi într-adevăr fotografiile vechi au o frumuseţe pe care nu o regăsim în cele contemporane, însă acestea, fiind parte din istoria noastră, au cu atât mai mult un farmec anume, care nu te lasă să închizi pagina fără să mai vezi încă câteva măcar, dacă nu chiar pe toate.

Plăcuţele deteriorate au un farmec aparte şi parcă atrag şi mai mult atenţia privitorilor. Dar şi mai mult atrage atenţia câte un chip zâmbitor, pentru că este foarte rar. Pe vreme aceea nu se zâmbea la fotograf, din cauza expunerii mai lungi care făcea dificilă menţinerea unei expresii naturale.

“În sfârșit, o frescă emoționantă a unei urbe de provincie dintr-o Românie provincie a Europei.” — spunea despre colecţie Răzvan Ciucă, muzeograf. El a fost cel care a cumpărat de la nepotul lui Costică Acsinte plăcile fotografice, le-a inventariat, le-a curăţat împreună cu alţi colegi şi le-au depozitat într-o încăpere din muzeul din Slobozia.

Patruzeci de ani mai târziu, în 2013, Cezar-Mario Popescu, fiul unuia dintre fotografii care au îngrijit de colecţie o vreme, a decis să o scoată la lumină. Le-a curăţat, le-a scanat şi ni le-a pus la dispoziţie într-un cont de Flickr care număra acum peste 9000 de fotografii.

După vreo doi de ani de muncă la colecţie, a aflat şi presa de fotografiile lui Costică Acsinte şi povestea lor a fost spusă nu doar în publicațiile românești, ci chiar în Time şi The New York Times.

Dar cine a fost Costică Acsinte? Acesta este pseudonimul lui Constantin C. Axinte s-a născut pe 4 iulie 1897 în comună Perieţi din judeţul Ialomiţa, fiind al doilea din cei şapte copii ai lui Costache şi Maria. La vârsta de 18 ani a absolvit Şcoala de Pilotaj de la Cotroceni, în Bucureşti, dar fără a obţine licenţa de pilot (în 1913 România avea doar 20 de piloţi licenţiaţi). Odată cu începerea Primului Război Mondial, Costică Acsinte se înrolează voluntar ca fotograf de război, a făcut parte din Secţia Foto a Escadrilei 1 Aviaţie.

În iunie 1920, publica un Album Grupul 3 Aeronautic. Fotografii din Războiul Mondial anii 1916-1917-1918-1919. Sergent fotograf, Acsinte Constantin, ce conţinea 84 de pagini şi 327 de fotografii de pe front, majoritatea fiind însoţite de o scurtă descriere dactilografiată.

A fost demobilizat pe data de 15 iunie 1920 cu gradul de sergent. La Bucureşti a lucrat şase ani în atelierul unui fotograf iar în 1926 s-a căsătorit şi s-a întors la Slobozia. A avut trei copii, două fete şi un băiat. În 1930 a deschis un studio foto în centrul oraşului numit „Foto Splendid Acsinte“, unde a făcut mii de fotografii folosind plăci de sticlă până în anii ‘50, ulterior a trecut pe planfilm şi film de 35 mm şi 120 mm. S-a pensionat în 1960, iar studioul său a fost demolat la scurt timp după aceea. A continuat însă să facă fotografii prin împrejurimile Sloboziei, plăcându-i să meargă cu bicicleta în satele din apropierea oraşului. A murit pe 7 ianuarie 1984, fiind înmormântat în cimitirul Bora din Slobozia.

Costică Acsinte a lăsat în urma sa peste 9.000 de negative fotografice pe plăci de sticlă, planfilme şi un număr necunoscut de printuri fotografice – multe dintre ele aflate la familiile persoanelor ce au fost fotografiate de către el. Majoritatea printurilor poartă pe verso ştampila studio-ului Foto Splendid Acsinte.

Ioniță G. Andron – documentaristul Țării Oașului

„Am cutreierat Ţara Oaşului de nenumărate ori, de-a lungul şi de-a latul, şi pe orizontală şi pe verticală, am călcat fiecare sat, deal, munte şi nu există nici un pisc mai răsărit pe care să nu fi privegheat cel puţin o noapte.” (Ioniţă G. Andron – Dintr-o scrisoare către un editor bucureștean, 24 ianuarie 1975).

Ioniță Andron, istoric și muzeograf, fiul lui Ioniță G. Andron, ne povesteste despre tatal sau si opera lui:

“Ioniță G. Andron s-a născut la 20 aprilie 1917 în satul Racşa din Ţara Oaşului, în familia preotului greco-catolic Ioan Andron şi a învăţătoarei Ghizela. După şcoala primară în satul natal, urmează liceul la Satu Mare, apoi dreptul la Cernăuţi şi Cluj  şi teologia la Cluj. A început să facă fotografii începând din 1934 cu aparatul de fotografiat Voigtländer Bessa pe film lat, primit de la tatăl său, la început cu familia, apoi tot mai multe cu ţăranii din Racşa şi alte sate oşeneşti, până când soldaţii nemţi i l-au confiscat, în 1944, când linia frontului se apropia de Ţara Oaşului.

Andron mărturisește că şi-a descoperit treptat marea pasiune de a realiza o monografie în imagini a Țării Oașului. Profundul ataşament pentru satul natal şi Ţara Oaşului, conştientizarea faptului că aceşti ţărani perpetuează un mod de viaţă cu rădăcini multiseculare, dar şi pasiunea pentru fotografie, au fost motivaţiile care l-au făcut să documenteze realităţile vieţii oşenilor.

Ţara Oaşului era o zonă izolată, o „rezervaţie” etnografică cu o economie la nivel de subzistenţă, oşenii valorificând resursele naturale cu mijloace rudimentare şi cu propriile eforturi, conservând un mod de viaţă aproape medieval.

„Când fotografiam chipuri de bătrâni cu pletele ninse de numărul anilor sau scene din datini străbune, simţeam din plin o îndoită mulţumire: aceea că suntem aici din leagănul istoriei, şi aceea a creaţiei, fiind conştient că am fixat pe peliculă pentru cei de azi şi pentru cei din viitor o părticică din fabuloasa realitate românească.” spunea Andron.
Până la sfârşitul vieţii sale, în 1989, a realizat în jur de 100.000 de negative alb-negru, color şi diapozitive. Imaginile realizate în prima perioadă, majoritatea din satul Racşa, reprezintă peisaje, arhitectură, lucrul pământului, creşterea oilor, obiceiuri din ciclul vieţii, obiceiuri la sărbători religioase, persoane de diferite vârste în diverse ipostaze. A  reuşit să surprindă cu imaginile lui, mai bine decât nimeni altul, întreg universul Ţării Oaşului. Fotografiile sale au o valoare deopotrivă documentară şi artistică.”

Prin dimensiunile şi prin diversitatea tematică a materialelor, ca şi prin lunga perioadă acoperită, arhiva rămasă de la Ioniţă G. Andron este impresionantă. Timp de peste o jumătate de secol acesta a fotografiat, a cercetat cărţile şi satele, a adunat material şi a scris. A fost nu numai un fotograf, ci şi un colecţionar pasionat, casa sa din Negreşti-Oaş adăpostind o colecţie etnografică şi de artă populară şi un mic muzeu.

Artist fotograf, teolog greco-catolic, avocat dar şi un colecţionar pasionat, Ioniţă G. Andron a fost o personalitate complexă, reuşind să-l ridice pe oşanul din vremurile sale la rangul de simbol istoric. În semn de recunoştinţă pentru tot ce a făcut pentru această zonă Liceul Tehnologic din Negrești Oaș îi poartă numele.

Primul fotoreporter român – Iosif Berman

Fotografia etnografică românească în prima jumătate a secolului al XX-lea (și chiar am putea spune, cu îndrăzneală, e drept, ca întreaga istorie a fotografiei românești) poate fi împărțită în două categorii distincte, nu numai cronologic, ci și stilistic: cea dinaintea lui Iosif Berman și cea de după el. Termenul de reporter fotograf a fost multă vreme sinonim cu opera sa.

Maestrul fotoreportajului a respins estetica predecesorilor săi și a dărâmat zidurile dintre fotograf și subiectul său. Nu a căzut în capcana fotografiei turistice simpliste, deși diversitatea etnică era ofertantă și nici nu a supus țăranul român unei deformări ideologice, tocmai pentru că îl fascina autenticitatea acestuia.

Despre arta sa, unanim apreciată, specialiștii spun că este vie: „Fotografiile lui Berman vorbesc despre o Românie vie, ce pulsează încă şi în care putem să recunoaştem, acea lume pe care în mod instinctiv o avem fixată drept tipar al unei Românii fericite şi fără griji. Într-o mare măsură, această imagine este un clişeu, desfiinţat chiar de fotografiile lui Berman” (Adriana Dumitran în articolul „Arta fotografică a lui Iosif Berman”).

După ce comuniştii încearcă, fără mare succes, să refolosească fotografiile lui în scopuri propagandistice deoarece „Ţăranii lui erau prea autentici“ – spune Ioana Popescu (director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român), numele lui cade în uitare. E redescoperit întâmplător pentru ca arhivele de la Muzeul PCR sunt moştenite, odată cu clădirea, de MŢR. „Le-am reproşat că fac o expoziţie aşa frumoasă fără să menţioneze numele fotografului. «Nu ştim cine e – mi-au spus –, ne-am dat seama că sunt valoroase, dar nu ştim cine le-a făcut.» Le-am arătat ca într-una dintre fotografii apărea tata, dar se vedea şi umbra mea, căci tata instalase camera pe trepied şi mă pusese să declanşez.“ – relatează Luiza Berman.

O serie de evenimente precum pierderea imaginilor de pe front, apoi interdicţia legionarilor de a-l mai publica și într-un final arhivarea lucrărilor sale, au dus la necunoaşterea numelui autorului a ceea ce s-a mai păstrat din colecţiile Berman. Iată cum istoria a fost aproape de a face dispărută opera și odată cu ea, numele unuia dintre cei mai importanţi fotografi romani.

Dar să vedem care este firul evenimentelor care l-a dus pe cel pe care, cei ce l-au cunoscut şi-l amintesc fiind mereu cu două genţi de clişee şi una din camerele sale preferate (Contessa Nettel sau Plaubel Makina) la gât, cu ţigara şi cu un zâmbet în colţul gurii, din Burdujeni până la Palatul Regal şi apoi la o moarte prea timpurie.

Iosif Berman s-a născut în 1892, într-o familie de evrei din Burdujeni (acum cartier al Sucevei). Îşi descoperă vocaţia devreme şi după ce face liceul la Suceava, pleacă la Bucureşti să-şi urmeze chemarea. Îşi petrecuse ani buni în preajma fotografilor ambulanţi din Suceava şi Cernăuţi, pasionat fiind de ce vedea la ei dar nu se ştie exact cum a învăţat să fotografieze. Iosif a fost angajat la ziarele Adevărul şi Dimineaţa pe când nu împlinise încă 18 ani.

În 1917, pleacă pe frontul Primului Război Mondial şi ajunge până în Caucaz, dar fotografiile îi sunt confiscate când de o tabără, când de cealaltă, care îl arestează pe rând. Atașat ca reporter-fotograf unui regiment în timpul Primului Război Mondial, Berman a fost surprins la Odessa de Revoluția Rusă. A ajuns în nordul Caucazului la Novorosiisk unde a întâlnit-o pe viitoarea lui soție, Raisa, s-a căsătorit și tot aici i s-a născut primul copil: o fetiță, Luiza.

Este nevoit să se stabilească la Constantinopol în perioada 1920 – 1923, unde a lucrat în calitate de corespondent-fotoreporter pentru mai multe reviste ilustrate din ţară şi pentru The New York Times, cu care va colabora până la sfârşitul vieții.

 

Revenit la Bucureşti, va intra în cea mai bună perioadă a carierei sale. Devenise deja un nume în branşa fotografilor de presă, era trimis de publicaţiile la care lucra la Casa Regală, fiind invitat peste tot. Curând devine fotograf oficial al Curţii Regale. A surprins  nenumărate evenimente organizate de Casa Regală, dar și portrete de personalităţi, oameni politici, de figuri pitorești din orașe sau din sate, instantanee din viaţa cotidiană a străzii, precum și manifestaţii, adunări populare, pelerinaje religioase.

În acelaşi timp, ca fotoreporter, Berman a pătruns în inima mahalalelor surprinzând o lume aparte, ruptă de acea realitate „a Centrului“. Era o altă Românie, un alt Bucureşti. Fără opera lui nu am fi ştiut mai nimic despre viaţa mahalalei interbelice. Iată şi de ce aceasta are, pe lângă calitatea jurnalistică, şi un pronunţat caracter ştiinţific.

Berman s-a remarcat în mod deosebit prin ilustrarea cu imagini a reportajelor publicate de marii reporteri ai vremii, dar cel mai mult a colaborat cu Filip Brunea-Fox. Cel numit de Bogza „prințul reportajelor”, credea că reportajul veritabil este cel însoțit de fotografii, de aceea nu pleca nicăieri fără fotoreporterul lui preferat, „omul cu o mie de ochi”, care îi era și prieten apropiat; convins fiind că reportajele lui nu erau complete fără fotografiile acestuia.

Iosif Berman nu a fost numai primul fotoreporter autentic din România, ci și fotograful căruia i se datorează cele mai valoroase documente fotografice realizate în timpul campaniilor coordonate de Dimitrie Guști pentru cercetările Şcolii Sociologice de la Bucureşti. A devenit un colaborator de preț al acestuia, petrecea luni întregi pe teren, prin țara alături de el.

“Dar dincolo de valoarea documentară, contează talentul, calitatea vizuală (Berman era la curent cu mişcarea artistică din Europa), faptul că oferă perspective şi încadraturi îndrăzneţe, ca imaginea te trage de mânecă şi nu poţi trece indiferent pe lângă ea. Spre deosebire de predecesorii lui, Berman oferă o imagine mult mai completă a satului românesc. Este vorba de un sat viu, populat şi cu sărmani, şi cu ţigani, şi cu prostul satului, nu de o imagine national-festivistă.”   – explica Ioana Popescu.

Veritabil cronicar al epocii interbelice, era fotoreporter în adevăratul sens al cuvântului: un martor-cheie al perioadei interbelice, aflat în centrul evenimentelor, manat mereu de curiozitate. Adept al fotografiilor de tip instantaneu, ce se bazează pe naturaleţea subiecţilor, el dă o notă vie imaginilor sale.

I-au apărut fotografii în aproape toate ziarele și revistele importante dar și în presa străină, în The New York Times și în revista National Geographic. A lucrat ca fotoreporter corespondent pentru agențiile de presă Scandinavian Newspaper Press și Associated Press.

Berman a resimţit ca pe o tragedie personală închiderea ziarelor la care lucra, la sfârşitul anului 1937. Guvernul Goga-Cuza a închis gazetele Adevărul şi Dimineaţa, iar munca de-o viaţă a lui Berman a dispărut într-o clipă. Miile de clişee din sticlă din arhiva publicaţiilor au fost confiscate şi, după 1945, împărţite între diferite muzee, adesea fără a se cunoaşte numele autorului.

La sfatul lui Nicolae Iorga, care-l admira, şi-a luat un pseudonim. Numele evreiesc, care atrăgea atenţia legionarilor, s-a transformat în I. B. Urseanu. A continuat să lucreze într-un atelier de pe strada Doamnei şi să trimită fotografii la The New York Times și altor câteva reviste londoneze, până când și acest lucru i-a fost interzis. Odată cu adoptarea legislației antievreiești din 1940, studioul și laboratorul lui Berman au fost închise, iar aparatura, materialele și fotografiile, confiscate.

„Tatăl meu a încetat să mai iasă, să se mai îngrijească, practic a murit de inimă rea pentru că nu a mai fost lăsat să fotografieze.“ – povesteşte fiica lui. Înmormântarea sa, din octombrie 1941, a putut fi organizată în condiții decente datorită unui cec expediat de The New York Times.

Un omagiu este textul semnat de cel ce l-a cunoscut și prețuit, Geo Bogza: “Vreți să vă fac o mărturisire? Am devenit reporter de dragul fotografiilor lui Berman. Căci ce este un reportaj lipsit de fotografii? De multe ori reportajul se face de dragul unei fotografii interesante, lucrările lui Berman fiind de o inovație rară în presa românească. Revoluţia prin care Arghezi a înnoit limba literară, încărcând-o de plasticitatea gândirii sale, Berman a produs-o în lumea imaginilor fotografice, smulgându-le din anchiloza de până atunci şi încărcându-le cu viaţă adevărată.

Tăcerea şi umilinţa în care şi-a sfârşit viaţa martorul atâtor evenimente răsunătoare pare că au vrut să-i dea întru totul dreptate. Totuşi, presa românească, pe măsură ce va renaşte şi va simţi nevoia unei nobile tradiţii, va putea să înscrie numele lui Berman printre marile-i figuri, drept primul reporter fotograf care a făcut să pătrundă, în paginile ei, viaţa adevărată“.

(Geo Bogza, Pagini contemporane, 1957)

Martorul Marii Uniri – Samoilă Mârza

Momentele mărețe ale Marii Uniri de la 1918 au fost imortalizate de singur fotograf, un amator pe nume Samoilă Mârza. Acesta a realizat fotografii și pentru alte evenimente marcante ale istoriei recente a României.

Samoilă Mârza s-a născut la 18 septembrie 1886, la Galtiu, comuna Sântimbru, judeţul Alba, într-o familie de ţărani. A urmat şase clase primare la „Şcoala poporală confesională română unită” din satul natal, urmând apoi liceul la Alba Iulia. Ulterior absolvirii liceului, între 1909 şi 1911  a fost trimis de către părinți în ucenicie la fotograful sibian Iainek, unde a învăţat meseria de fotograf. După începerea Primului Război Mondial, în 1914 Mârza a fost recrutat în armata austro-ungară și trimis pe front. În 1916, odată cu intrarea României în război, a fost trimis pe frontul din Italia, unde a fost încadrat în serviciul topografic și fotografic al armatei. La terminarea războiului, Samoilă Mârza era la Trieste, de unde avea să plece la Viena. Urmând ruta Viena – Zagreb – Belgrad – Timişoara, Mârza a reușit să ajungă acasă cu patru zile înainte de începerea Marii Adunări Naționale.

A plecat în dimineața zilei de 1 decembrie către Alba Iulia, nu înainte însă de a face fotografii cu consătenii săi. A ajuns la Alba Iulia în jurul orei 11, pe o vreme mohorâtă, cărând aparatul cu burduf, trepiedul și clișeele de sticlă pe bicicletă. Deoarece nu avea permis de intrare, nu a fost admis în sala unirii.

Mârza a realizat puține fotografii la Marea Adunare Națională, cu mulțimile venite și cu tribunele oficiale la care a fost citit actul unirii în fața Marelui Sfat Național și a poporului. La începutul anului 1919 și-a publicat fotografiile într-un album intitulat „Marea adunare de la Alba Iulia în chipuri”.

În continuare, Samoilă Mârza a fotografiat vizitele regelui Ferdinand, încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria, serbările comemorative de la Ţebea, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, etc.  În 1929, cu prilejul sărbătoririi a 10 ani de la Marea Unire, Samoilă Mârza a fost decorat de către oficialități.

Deşi munca sa a avut o importanţă istorică uriaşă, fotograful a trăit mereu aproape de sărăcie, a fost nevoit să îşi vândă negativele ca să supravieţuiască şi timp de aproape 60 de ani a folosit acelaşi aparat foto cu care imortalizase evenimentele de la 1 Decembrie 1918.

Deși noi nu mai putem surprinde momente de o asemenea însemnătate, putem totuși să ne bucurăm de sărbătoarea Marii Uniri fotografiind. De aceea v-am pregătit câteva idei și sugestii pentru a fotografia evenimentele zilei de 1 Decembrie.

Sfaturi pentru fotografierea Zilei Naționale

1 Decembrie este cel mai bun prilej pentru a surprinde spiritul patriotic dar și festivităţile de Ziua Naţională.

Ce fotografiem la paradele militare?

  • Tehnica militară terestră sau aeriană (tancuri, transportoare blindate, elicoptere și avioane militare, etc.)
  • Militarii prezenți la paradă sau în timpul pregătirilor.
  • Mulțimea participantă: expresii, gesturi, etc. Este parte a celebrărilor şi ne poate oferi chiar cele mai reuşite fotografii de la eveniment.
  • Spiritul patriotic în peisajul urban. De 1 Decembrie tricolorul va fi prezent peste tot, la balcoane, la geamurile autobuzelor, la mașini sau în mâinile copiilor. Nu rata astfel de cadre pe care ai ocazia să le surprinzi doar o dată pe an.

 Cum fotografiem paradele militare?

  • Află când și unde se desfășoară parada în orașul tău. Deoarece cu siguranţă va fi aglomerat, este bine să știi din timp care e traseul şi să ajungi acolo mai devreme, pentru a te orienta și a găsi punctul de staţie cel mai potrivit.
  • Nu rămâne într-un punct fix, mişcă-te cât mai mult pentru a surprinde personaje diverse, fundaluri și situaţii diferite.
  • Fotografiază atât portrete de grup, cât şi portrete individuale și detalii.
  • Folosește perspective diferite. Fotografiază de la nivelul străzii, de la nivelul ochilor dar și de la înălțime dacă ai posibilitatea (încearcă să obții acces la o fereastră de-a lungul traseului paradei)
  • Experimentează cu timpi diferiți de expunere pentru a obţine efecte creative (îngheţarea mişcării sau o fotografie mai artistică cu un subiect neclar)
  • Schimbă obiectivele în funcție de subiect și de tipul de cadru pe care vrei să îl surprinzi. Folosește un teleobiectiv pentru a izola subiectele individuale și un obiectiv wide pentru a captura atmosfera
  • Încearcă să realizezi o serie de imagini care spun o poveste

Articol de Anca Cernoschi




test - array(0) { }

Comentarii

Sortează după:
  • Dată
  • Raspunsuri
  • Ultima activitate

Lasă un comentariu

Adresa de E-mail nu va fi publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Top