Cum știi că ești #fotografiubit?

În luna îndrăgostiților, la F64 iubirea are prioritate! Invităm toți fotografii, videografii și iubitorii de gadget-uri să se gândească la persoana iubită într-o manieră inedită, prin prisma pasiunii pentru fotografie.

Când toată lumea vorbește despre oferte și cadouri, F64 aduce oamenii în prim plan. În Luna Iubirii, invităm toți fotografii/videografii să se gândească la persoana iubită într-un mod inedit. Prin prisma propriei pasiuni.

Arătăm fața nevăzută: persoana care iubește fotograful/videograful din spatele camerei. Pentru că alături de orice pasionat de fotografie există și o persoană care îl susține.

Cum știi că ești #fotografiubit? Iată ce răspunsuri am primit!

Elena Stancu

Ne-am cunoscut când lucram la revista Marie Claire, unde am început să documentăm primele reportaje sociale împreună. Eu eram reporter, iar Cosmin, care făcea pictorialele de modă, a început să lucreze cu mine la o serie de materiale despre medicii care plecau din țară, mamele de 12 ani din comunitățile de căldărari din Dolj, viața persoanelor cu dizabilități în România, violență domestică și deținuții închiși la Rahova pentru că și-au ucis partenerele.

Pe atunci eram amândoi orgolioși și individualiști, mai ales când venea vorba de munca noastră, așa că la început nu ne-am plăcut, ba chiar ne înțepam cu fiecare ocazie. Cosmin a sunat-o pe Mara, redactorul-șef de la Marie Claire, ca să mă pârască: solicitasem o acreditare de la Administrația Națională a Penitenciarelor ca să intrăm la Rahova, iar Cosmin mi-a spus că nu poate în ziua aleasă de mine, pentru că avea programată o ședință foto de modă. Eu i-am spus că dacă nu poate el, nu e nicio problemă, revista colaborează cu mai mulți fotografi. Mara, redactorul-șef, mi-a spus că pe ea n-o interesează orgoliile noastre, să facem bine să ne înțelegem, că o să tot lucrăm împreună. Se pare că între timp am ascultat-o și ne-am înțeles mai bine decât credeam.

Eu și Cosmin am continuat să lucrăm împreună și în afara serviciului. L-am ajutat să facă revista de fotografie Punctum, am mers împreună în Cuba și am publicat Cuba continuă, am făcut o serie de reportaje pentru Dilema Veche: ne-am petrecut paștele împreună cu deținuții de la Chilia Veche și am petrecut mai multe weekend-uri la Penitenciarul Târgșor, unde am documentat viețile unor femei care, pe parcursul detenției, își schimbă identitatea sexuală. În argoul de penitenciar se numesc degetoaice.

Am descoperit că suntem la fel – niciodată nu am semănat mai mult cu cineva –, că lucrăm la fel, că ne apropiem de oameni în același fel, că avem aceleași curiozități. Când suntem pe teren, ni se întâmplă adeseori să rostim aceeași întrebare deodată.

Ne-au dispărut orgoliile și individualitatea, pentru că atunci când lucrăm ne completăm perfect. Eu am învățat să nu-i intru în cadru, Cosmin observă un detaliu bun de notat, eu observ un detaliu bun de fotografiat. Când suntem împreună, nu ne e niciodată frică, indiferent când de ciudate sunt uneori situațiile în care intrăm.

Cosmin e singurul fotograf alături de care am mers și alături de care aș merge în cele mai sărace cartiere din Cuba, într-o treime din penitenciarele din România, în comunități care trăiesc în sărăcie extremă, în centre pentru copii cu dizabilități.

Când ne închidem în autorulotă și plângem nu ne e niciodată rușine unul de altul. Uneori, realitatea din teren ne copleșește și ne e greu să trecem mai departe – oamenii pe care care Cosmin îi fotografiază și despre care eu scriu devin prietenii noștri. Suntem moșii fetiței lui Geo, tânărul căldărar despre care am făcut un documentar. Băieții care trăiesc în clădirile abandonate de pe malul Someșului în Satu Mare ne-au devenit prieteni. Atunci când David, un tânăr consumator de aurolac, a murit, ne-am uitat zile întregi la fotografia lui și ne-am întrebat: „L-am fi putut oare salva?”.

Cosmin nu are mult echipament foto – de obicei, tot ce are îi încape într-o gentuță pe care o ia cu el pe teren. Nu se pune problema să mă deranjeze echipamentul lui –fotografia și jurnalismul sunt cele mai importante lucruri pentru noi, motivul pentru care am renunțat la tot și trăim într-o autorulotă, departe de prietenii și de familiile noastre.

Uneori îl ajut pe teren, deși, de obicei, eu am agenda sau reportofonul în mână și înregistrez sau iau notițe. Dar i-am ținut blenda de câteva de câteva ori, i-am cărat câte un obiectiv în geanta de reporter și am ținut-o pe Tina, cățelușa noastră, ca să nu-i intre în cadru.

Acum suntem în Spania, la Huleva, unde românii lucrează la căpșuni. Mâine avem muncă de teren: dimineața devreme o să mergem pe câmpuri, la 10 o să-l însoțim pe preotul român care își amenajează o biserică ortodoxă într-o biserică romano- catolică, apoi, după ce se termină slujba, strânge mobilierul și icoanele ortodoxe. O să mâncăm un sandviș și niște biscuiți pe fugă, apoi o să mergem din nou pe câmp, pentru că la căpșuni se lucrează și duminica, seara o să ne întoarcem în autorulotă, eu o să-mi descarc interviurile, iar Cosmin, fotografiile. O să mă roage să-i dau o bere din frigider și eu o să-i dau, apoi o să luăm o cină rapidă lângă laptopul lui și el o să mă întrebe: „Vrei să vezi ce poze am făcut azi?”.

Mădălina Sacaliuc

Când v-ați cunoscut? Era fotograf/videograf atunci?

Ne-am cunoscut în liceu, încă de atunci cocheta cu fotografia. Acest Mr. Popularity era cunoscut încă de pe atunci în școală ca si Vlad Crihan Photography.Suntem de aproape 6 ani împreună- de atunci timpul, maturitatea și experiența profesională dobândită l-au transformat în Vlad Crihan Fotograf cel de astăzi.

Cum ți se par pozele pe care le face, ți-ai pus vreuna ca wallpaper?

Sunt în egală măsură cel mai mare admirator al muncii lui, dar și cel mai aspru critic. Întotdeauna îmi pun ca wallpaper câte una din fotografiile lui, exceptând atunci când m-a impresionat foarte tare o fotografie realizată de o bună prietenă de-a mea pasionata de fotografie. Cred că atunci s-a simțit ușor trădat. În relația cu un fotograf, gelozia trece la un alt nivel, trebuie să fii fidel și din punct de vedere… ‘fotografic’.

Momentul ăla de struggle pe foto, cum l-ați depășit? Sunt momente când îți vine să-i dai cu obiectivul după ceafă? Sau cu trepiedul pe spinare?

Oh, da, se intâmplă des, dar trecem repede peste astfel de momente. Spre exemplu, o parte din atelierul meu de acasă este ocupat cu echipamentul lui foto și se lasă cu scandal când nu sunt ținute în ordine.

Sau atunci când, obosită și cu cearcănele până la nas și refuz să fac pe modelul când testează câte un aparat sau lentila nouă, mai ies scântei. Fotografia de mai jos, spre exemplu, el spune că este o operă de artă, dar de fapt eu eram in pijamale, abia mă trezisem din somn.

Cateodată când nu vreau chiar deloc sa fac pe modelul, trece în modul papparazzi.

Cum îl ajuți de obicei la pozat? Îi ții geanta foto cât face cadrul dorit sau te duci la o cafea până termină?

Indiferent că a fost o ședintă foto scurtă sau chiar un eveniment mai amplu (nuntă sau botez), mi-am suflecat mânecile și am sărit în ajutor. De la asistent (ajutor la cărat echipament, strâns sau asamblat luminile și trepiedele din biserică atunci când el trebuia sa alerge după alaiul de nuntă) până la second shooter (deși nu cred că selectează mai mult de un sfert din fotografiile făcute de mine, dar el le apreciază mereu și ma felicită pentru munca mea).

Sa nu mai vorbim de sprijinul moral, sunt acolo în momentele bune, atunci când se bucură ca un copil pentru cine stie ce piesa de echipament nouă, sau cand își calculează fericit profitul la finalul unui sezon, dar și în momentele mai grele, atunci cand sunt pierderi financiare sau pur si simplu se simte demotivat.

Știi că îl iubești atunci când…

…atunci când mai stă și in fața aparatului de fotografiat, nu doar în spatele lui.

Alin Cojocaru

Când v-ați cunoscut? Era fotograf/videograf atunci?

Acum 7 ani, când era mai degrabă fotograf “in the making”. A fost exact perioada în care a început să-și urmeze această pasiune.

Cum ți se par pozele pe care le face, ți-ai pus vreuna ca wallpaper?

Hmm…nu știu, trippy? Mirobolante, dadaiste, întunecate, contrastante? Am avut mai multe poze ca wallpaper. Poza mea de profil de pe Facebook, neschimbată de mult timp (având chiloții ei pe față) e facută tot de ea. Wallpaper-ul meu pe telefon acum este:

(c) Alexandra Crisbășan

Momentul ăla de struggle foto, cum l-ați depășit? Sunt momente în care îți vine să-i dau cu obiectivul după ceafă? Sau cu trepiedul pe spinare?

Timpul trece de 3 ori mai greu atunci cand te oprești să faci o fotografie. Nu l-am depășit, it’s the price you have to pay. Nu cred că e un moment de depășit de fapt, e un moment pe care îl trăiești și cam atât?

Cum o ajuți de obicei la pozat? Îi ții geanta foto cât face cadrul dorit sau te duci la o cafea până termină?

De obicei nu prea are nevoie de ajutor. Poate-i mai aprind o lumină sau îi atrag atenția asupra unor detalii care mi se par interesante. Încerc să o inspir, dar fotografia este a ei.

Știi că o iubești atunci când…

Știu că o iubesc atunci când este total paralelă de realitatea înconjurătoare dacă-i vine vreo idee sau vede/face un cadru. Eram în Amsterdam, traversam podul peste un canal când ea s-a oprit încântată să facă o fotografie: o barcă mergând pe canal. Și strigă: Uite, e o petrecere!

Mă uit, îi spun: Este o înmormântare…

(c) Alexandra Crisbășan

Mai știu că o iubesc fiindcă nu-i pasă ce face personajul pe care-l surprinde. Nu contează dacă are gura plină sau vomită, dacă e frumos, urât, dacă vrea măcar să fie surprins sau dacă are în aparență vreun pic de sens.

Casandra Pînzaru

Când v-ați cunoscut? Era fotograf/videograf atunci?

Acum doi ani! Pe Facebook… Avea fotografii mișto pe wall. Era deja fotograf….Și, da, mi-au plăcut mult mâinile lui. Prima dată le-am vazut într-o poza pe care i-a făcut-o un prieten pe undeva prin Georgia. Ne-am întalnit în Istanbul abia după un an. Ar fi mult de povestit de ce ne-a luat atât de mult, dar nu aici.

Cum ți se par pozele pe care le face, ți-ai pus vreuna ca wallpaper?

Profunde. Îi pasă de ceea ce întâlnește pe drum și vede dincolo de aparențe. Nu foloseste filtre, preseturi, chiar și atunci când, extrem de rar, fotografiază cu iPhone-ul. Ca wallpaper, nu! Au fost printate și puse în casa. Suntem de modă veche.

Momentul ăla de struggle pe foto, cum l-ați depășit? Sunt momente cand îți vine să-i dai cu obiectivu’ după ceafă? Sau cu trepiedul pe spinare?

Cu grație! Nu avem astfel de momente. Îmi place să-l văd lucrând. E concentrat, în lumea lui cu totul și abia aștept să văd ce a surprins.

Cum îl ajuți de obicei la pozat? Îi ții geanta foto cât face cadrul dorit sau te duci la o cafea până termină?

Îl las să respire! E cel mai mare ajutor! Nu îi țin geanta, dar stau lângă el tot timpul și împărțim aceeași tigară. Știu exact când are nevoie de un fum.

Știi că îl iubești atunci când…

Știu că îl iubesc mereu, mai ales când mă ceartă! Cu blândețe, adică ridică o spranceană. Atunci știu că fotografiile mele nu sunt chiar ce ar trebui sa fie.