Cum știi că ești #fotografiubit?

F64
30minutes read

În luna îndrăgostiților, la F64 iubirea are prioritate! Invităm toți fotografii, videografii și iubitorii de gadget-uri să se gândească la persoana iubită într-o manieră inedită, prin prisma pasiunii pentru fotografie.

Când toată lumea vorbește despre oferte și cadouri, F64 aduce oamenii în prim plan. În Luna Iubirii, invităm toți fotografii/videografii să se gândească la persoana iubită într-un mod inedit. Prin prisma propriei pasiuni.

Arătăm fața nevăzută: persoana care iubește fotograful/videograful din spatele camerei. Pentru că alături de orice pasionat de fotografie există și o persoană care îl susține.

Cum știi că ești #fotografiubit? Iată ce răspunsuri am primit!

Elena Stancu

Ne-am cunoscut când lucram la revista Marie Claire, unde am început să documentăm primele reportaje sociale împreună. Eu eram reporter, iar Cosmin, care făcea pictorialele de modă, a început să lucreze cu mine la o serie de materiale despre medicii care plecau din țară, mamele de 12 ani din comunitățile de căldărari din Dolj, viața persoanelor cu dizabilități în România, violență domestică și deținuții închiși la Rahova pentru că și-au ucis partenerele.

Pe atunci eram amândoi orgolioși și individualiști, mai ales când venea vorba de munca noastră, așa că la început nu ne-am plăcut, ba chiar ne înțepam cu fiecare ocazie. Cosmin a sunat-o pe Mara, redactorul-șef de la Marie Claire, ca să mă pârască: solicitasem o acreditare de la Administrația Națională a Penitenciarelor ca să intrăm la Rahova, iar Cosmin mi-a spus că nu poate în ziua aleasă de mine, pentru că avea programată o ședință foto de modă. Eu i-am spus că dacă nu poate el, nu e nicio problemă, revista colaborează cu mai mulți fotografi. Mara, redactorul-șef, mi-a spus că pe ea n-o interesează orgoliile noastre, să facem bine să ne înțelegem, că o să tot lucrăm împreună. Se pare că între timp am ascultat-o și ne-am înțeles mai bine decât credeam.

Eu și Cosmin am continuat să lucrăm împreună și în afara serviciului. L-am ajutat să facă revista de fotografie Punctum, am mers împreună în Cuba și am publicat Cuba continuă, am făcut o serie de reportaje pentru Dilema Veche: ne-am petrecut paștele împreună cu deținuții de la Chilia Veche și am petrecut mai multe weekend-uri la Penitenciarul Târgșor, unde am documentat viețile unor femei care, pe parcursul detenției, își schimbă identitatea sexuală. În argoul de penitenciar se numesc degetoaice.

Am descoperit că suntem la fel – niciodată nu am semănat mai mult cu cineva –, că lucrăm la fel, că ne apropiem de oameni în același fel, că avem aceleași curiozități. Când suntem pe teren, ni se întâmplă adeseori să rostim aceeași întrebare deodată.

Ne-au dispărut orgoliile și individualitatea, pentru că atunci când lucrăm ne completăm perfect. Eu am învățat să nu-i intru în cadru, Cosmin observă un detaliu bun de notat, eu observ un detaliu bun de fotografiat. Când suntem împreună, nu ne e niciodată frică, indiferent când de ciudate sunt uneori situațiile în care intrăm.

Cosmin e singurul fotograf alături de care am mers și alături de care aș merge în cele mai sărace cartiere din Cuba, într-o treime din penitenciarele din România, în comunități care trăiesc în sărăcie extremă, în centre pentru copii cu dizabilități.

Când ne închidem în autorulotă și plângem nu ne e niciodată rușine unul de altul. Uneori, realitatea din teren ne copleșește și ne e greu să trecem mai departe – oamenii pe care care Cosmin îi fotografiază și despre care eu scriu devin prietenii noștri. Suntem moșii fetiței lui Geo, tânărul căldărar despre care am făcut un documentar. Băieții care trăiesc în clădirile abandonate de pe malul Someșului în Satu Mare ne-au devenit prieteni. Atunci când David, un tânăr consumator de aurolac, a murit, ne-am uitat zile întregi la fotografia lui și ne-am întrebat: „L-am fi putut oare salva?”.

Cosmin nu are mult echipament foto – de obicei, tot ce are îi încape într-o gentuță pe care o ia cu el pe teren. Nu se pune problema să mă deranjeze echipamentul lui –fotografia și jurnalismul sunt cele mai importante lucruri pentru noi, motivul pentru care am renunțat la tot și trăim într-o autorulotă, departe de prietenii și de familiile noastre.

Uneori îl ajut pe teren, deși, de obicei, eu am agenda sau reportofonul în mână și înregistrez sau iau notițe. Dar i-am ținut blenda de câteva de câteva ori, i-am cărat câte un obiectiv în geanta de reporter și am ținut-o pe Tina, cățelușa noastră, ca să nu-i intre în cadru.

Acum suntem în Spania, la Huleva, unde românii lucrează la căpșuni. Mâine avem muncă de teren: dimineața devreme o să mergem pe câmpuri, la 10 o să-l însoțim pe preotul român care își amenajează o biserică ortodoxă într-o biserică romano- catolică, apoi, după ce se termină slujba, strânge mobilierul și icoanele ortodoxe. O să mâncăm un sandviș și niște biscuiți pe fugă, apoi o să mergem din nou pe câmp, pentru că la căpșuni se lucrează și duminica, seara o să ne întoarcem în autorulotă, eu o să-mi descarc interviurile, iar Cosmin, fotografiile. O să mă roage să-i dau o bere din frigider și eu o să-i dau, apoi o să luăm o cină rapidă lângă laptopul lui și el o să mă întrebe: „Vrei să vezi ce poze am făcut azi?”.

Mădălina Sacaliuc

Când v-ați cunoscut? Era fotograf/videograf atunci?

Ne-am cunoscut în liceu, încă de atunci cocheta cu fotografia. Acest Mr. Popularity era cunoscut încă de pe atunci în școală ca si Vlad Crihan Photography.Suntem de aproape 6 ani împreună- de atunci timpul, maturitatea și experiența profesională dobândită l-au transformat în Vlad Crihan Fotograf cel de astăzi.

Cum ți se par pozele pe care le face, ți-ai pus vreuna ca wallpaper?

Sunt în egală măsură cel mai mare admirator al muncii lui, dar și cel mai aspru critic. Întotdeauna îmi pun ca wallpaper câte una din fotografiile lui, exceptând atunci când m-a impresionat foarte tare o fotografie realizată de o bună prietenă de-a mea pasionata de fotografie. Cred că atunci s-a simțit ușor trădat. În relația cu un fotograf, gelozia trece la un alt nivel, trebuie să fii fidel și din punct de vedere… ‘fotografic’.

Momentul ăla de struggle pe foto, cum l-ați depășit? Sunt momente când îți vine să-i dai cu obiectivul după ceafă? Sau cu trepiedul pe spinare?

Oh, da, se intâmplă des, dar trecem repede peste astfel de momente. Spre exemplu, o parte din atelierul meu de acasă este ocupat cu echipamentul lui foto și se lasă cu scandal când nu sunt ținute în ordine.

Sau atunci când, obosită și cu cearcănele până la nas și refuz să fac pe modelul când testează câte un aparat sau lentila nouă, mai ies scântei. Fotografia de mai jos, spre exemplu, el spune că este o operă de artă, dar de fapt eu eram in pijamale, abia mă trezisem din somn.

Cateodată când nu vreau chiar deloc sa fac pe modelul, trece în modul papparazzi.

Cum îl ajuți de obicei la pozat? Îi ții geanta foto cât face cadrul dorit sau te duci la o cafea până termină?

Indiferent că a fost o ședintă foto scurtă sau chiar un eveniment mai amplu (nuntă sau botez), mi-am suflecat mânecile și am sărit în ajutor. De la asistent (ajutor la cărat echipament, strâns sau asamblat luminile și trepiedele din biserică atunci când el trebuia sa alerge după alaiul de nuntă) până la second shooter (deși nu cred că selectează mai mult de un sfert din fotografiile făcute de mine, dar el le apreciază mereu și ma felicită pentru munca mea).

Sa nu mai vorbim de sprijinul moral, sunt acolo în momentele bune, atunci când se bucură ca un copil pentru cine stie ce piesa de echipament nouă, sau cand își calculează fericit profitul la finalul unui sezon, dar și în momentele mai grele, atunci cand sunt pierderi financiare sau pur si simplu se simte demotivat.

Știi că îl iubești atunci când…

…atunci când mai stă și in fața aparatului de fotografiat, nu doar în spatele lui.

Alin Cojocaru

Când v-ați cunoscut? Era fotograf/videograf atunci?

Acum 7 ani, când era mai degrabă fotograf “in the making”. A fost exact perioada în care a început să-și urmeze această pasiune.

Cum ți se par pozele pe care le face, ți-ai pus vreuna ca wallpaper?

Hmm…nu știu, trippy? Mirobolante, dadaiste, întunecate, contrastante? Am avut mai multe poze ca wallpaper. Poza mea de profil de pe Facebook, neschimbată de mult timp (având chiloții ei pe față) e facută tot de ea. Wallpaper-ul meu pe telefon acum este:

Momentul ăla de struggle foto, cum l-ați depășit? Sunt momente în care îți vine să-i dau cu obiectivul după ceafă? Sau cu trepiedul pe spinare?

Timpul trece de 3 ori mai greu atunci cand te oprești să faci o fotografie. Nu l-am depășit, it’s the price you have to pay. Nu cred că e un moment de depășit de fapt, e un moment pe care îl trăiești și cam atât?

Cum o ajuți de obicei la pozat? Îi ții geanta foto cât face cadrul dorit sau te duci la o cafea până termină?

De obicei nu prea are nevoie de ajutor. Poate-i mai aprind o lumină sau îi atrag atenția asupra unor detalii care mi se par interesante. Încerc să o inspir, dar fotografia este a ei.

Știi că o iubești atunci când…

Știu că o iubesc atunci când este total paralelă de realitatea înconjurătoare dacă-i vine vreo idee sau vede/face un cadru. Eram în Amsterdam, traversam podul peste un canal când ea s-a oprit încântată să facă o fotografie: o barcă mergând pe canal. Și strigă: Uite, e o petrecere!

Mă uit, îi spun: Este o înmormântare…

Mai știu că o iubesc fiindcă nu-i pasă ce face personajul pe care-l surprinde. Nu contează dacă are gura plină sau vomită, dacă e frumos, urât, dacă vrea măcar să fie surprins sau dacă are în aparență vreun pic de sens.

Casandra Pînzaru

Când v-ați cunoscut? Era fotograf/videograf atunci?

Acum doi ani! Pe Facebook… Avea fotografii mișto pe wall. Era deja fotograf….Și, da, mi-au plăcut mult mâinile lui. Prima dată le-am vazut într-o poza pe care i-a făcut-o un prieten pe undeva prin Georgia. Ne-am întalnit în Istanbul abia după un an. Ar fi mult de povestit de ce ne-a luat atât de mult, dar nu aici.

Cum ți se par pozele pe care le face, ți-ai pus vreuna ca wallpaper?

Profunde. Îi pasă de ceea ce întâlnește pe drum și vede dincolo de aparențe. Nu foloseste filtre, preseturi, chiar și atunci când, extrem de rar, fotografiază cu iPhone-ul. Ca wallpaper, nu! Au fost printate și puse în casa. Suntem de modă veche.

Momentul ăla de struggle pe foto, cum l-ați depășit? Sunt momente cand îți vine să-i dai cu obiectivu’ după ceafă? Sau cu trepiedul pe spinare?

Cu grație! Nu avem astfel de momente. Îmi place să-l văd lucrând. E concentrat, în lumea lui cu totul și abia aștept să văd ce a surprins.

Cum îl ajuți de obicei la pozat? Îi ții geanta foto cât face cadrul dorit sau te duci la o cafea până termină?

Îl las să respire! E cel mai mare ajutor! Nu îi țin geanta, dar stau lângă el tot timpul și împărțim aceeași tigară. Știu exact când are nevoie de un fum.

Știi că îl iubești atunci când…

Știu că îl iubesc mereu, mai ales când mă ceartă! Cu blândețe, adică ridică o spranceană. Atunci știu că fotografiile mele nu sunt chiar ce ar trebui sa fie.

Emil Luca

Când v-ați cunoscut? Era fotografă atunci?

Ne-am cunoscut prin 2010, când eu eram la începutul “carierei” mele de muzician și începusem să lucrez la primul album Aeon Blank. Și lucram ca graphic designer de vreo 3 ani. Christina, însă, era deja fotograf pe atunci, sunt sigur de asta pentru că sunt sigur că s-a născut fotograf. De altfel am poze cu ea când era mică, pozând bujori și gâze prin parc alături de părinții și de sora ei. Aș putea să o șantajez cu pozele alea. Aproape că era mai mare aparatul decât ea.

Cum ți se pare pozele pe care le face, ai una la wallpaper?

Christina are stilul ei de a face poze. Mi-e greu să îl definesc dar, sincer, dacă aș vedea o poză făcută de ea fără să știu că e făcută de ea, mi-aș da seama imediat că e opera ei. Și da, îmi plac foarte mult pozele ei! Am avut mult timp o poză făcută de ea ca wallpaper pe calculator cu mine ținând în brațe o știucă mare și fioroasă pe care am prins-o la Cetate, în fața conacului lui Mircea Dinescu. Eram și sunt tare mândru și de poză și de știucă și de Christina. Pe lânga asta, ea este fotograful oficial al trupei mele, Aeon Blank. Toate pozele “oficiale” de pe cele 3 albume ale noastre sunt făcute de ea și arată într-un mare fel. Inclusiv actuala mea poză de la profilul de facebook este făcută de ea și este cea mai faină poză pe care mi-a facut-o cineva vreodată. De asta nici nu am schimbat-o de vreo doi ani. Despre poză vorbesc.

Momentul ăla de struggle pe foto, cum l-ați depășit?

Păi, nu l-am depășit. Și nici nu cred că trebuie. E un struggle continuu, adesea născător de ciondăneli, dar, cumva, benefic. Ea e perfecționistă și până nu obține exact ce vrea, nu se lasă. Pe de altă parte, eu nu am nici cea mai mică treabă cu fotografia. Știu să apreciez o fotografie bună, nu mă înțelegeți greșit, că doar tot în domeniul vizual activez, fiind graphic designer. În fond, regulile de încadrare, cromatică ș.a.m.d. sunt aceleași. Dar nu am nici cea mai mică idee ce înseamna iso, diafragmă și alte cuvinte de genul ăsta. Mai fac, din când în când, poze cu mobilulul, pe care tot Christina mi le editează. Și, ca să revin la struggle, de obicei când aud “Emil, hai să ma ajuți și pe mine să fac o poză” simt așa, brusc, uneori, o nevoie de a pleca brusc la pescuit. Dar nu o fac, rămân și o ajut, chit că, după cum spuneam, uneori ne ciondănim. Sunt ferm convins că o exasperez și eu când nu mă mai dau dus de la pescuit sau când am de înregistrat vreo piesă nouă și ascult aceeași linie de chitară din nou și din nou. Și că tot am revenit la chestiunea asta cu muzica… Christina are cam aceeași relație cu muzica pe care o am eu cu fotografia. Dar mi se pare foarte fain că, deși activăm în domenii artistice diferite, ne susținem și ne ajutăm reciproc. Facem o echipă excelentă împreună.

Cum o ajuți de obicei la pozat? Îi ții trepiedul sau mai joci ceva până termină?

O ajut cum pot, uneori cu idei, alteori cu chestii mai tehnice, de genul… hai să agățăm pătura aia faină pe care tocmai ne-am cumpărat-o de dulap și să o folosim ca fundal. De multe ori, când suntem pe strada, îi atrag atenția când văd ceva ce cred eu că ar merita fotografiat. Îi duc eu ghiozdanul cu aparatura sau stativele de lumini… Și de cele mai multe ori sunt consultant oficial în alegerea pozelor, chestie de trecut în CV. Iar când are de editat și nu are chef să facă asta o bat la cap până se apucă de lucru.

Știi că o iubești atunci când…

Știi că o iubești când o iubești. Și mai știi că o iubești când ieși cu ea la 3 noaptea pe stradă, în miezul viscolului, să facă poze, și trebuie să o păzești de tot felul de personaje dubioase care umblă pe străzi la ora aia și pe vremea aia. Asta după o zi în care te-ai chinuit să montezi ditamai dulapul de la Ikea și te dor mâinile de la câte șuruburi ai înfiletat manual și îți pică ochii de somn. True story, de acum câteva zile. Dar hei! Ce poze faine a făcut Christina mea în seara aia! Vai, vai!

Cristina Moldovan

Când v-ați cunoscut? Era fotograf atunci?

Vlad s-a născut fotograf, iubește munca asta de când îl știu, chiar dacă nu și-a câștigat mereu existența așa. Ne-am cunoscut cu mulți, mulți ani în urmă, la școală. Era un puști la mine în grupă care umbla cu camera foto după el și vâna prostii. Mie mi s-a părut o idee bună să îi ascund camera, el s-a enervat, colegii făceau mișto de mine că m-am îndrăgostit de goticul cinic, eu nu și nu. Șase ani mai târziu ne-am căsătorit.

Cum ți se par pozele pe care le face, ai una la wallpaper?

Mi se par geniale. Sunt fascinată de ce face și cum face, și mi-am dat seama cât de greu e abia când am luat și eu o cameră în mână. Bănuiesc că oricare dintre noi poate face o fotografie bună, dar să faci asta over and over again, de fiecare dată, e greu ca dracu. Admir deseori fotografiile lui Vlad și am una la profil, se pune?

Momentul ăla de struggle photo, cum l-ați depășit?

Încă nu l-am depășit, e un struggle constant. Ne întrebăm deseori ce ne-o fi apucat să facem asta împreună. Când ne iese o chestie de care suntem amândoi mulțumiți – și așteptările noastre sunt atât de ridicate încât se întâmplă rar asta – e foarte mișto, și ne poartă mai departe. Însă de cele mai multe ori mi-aș da mie cu obiectivul peste ceafă, pentru că mai fac greșeli. Noroc că Vlad e foarte calm și răbdător în general și îl supără mai mult greșelile lui decât ale mele. Obstacolul nostru sunt așteptările pe care le avem fiecare de la sine însuși, nu de la celălalt, iar faptul că putem discuta cu cineva care ne înțelege ne ajută.

Cum îl ajuți de obicei la pozat? Îi ții trepiedul sau te duci la o cafea până termină?

Îl ajut cu orice e nevoie. Deseori car geanta foto, schimb cardurile și bateriile. Îi țin off camera flashul, la asta am devenit bună, dansăm în tandem în jurul subiectului. Când are chef de fotografii mai neconvenționale (numite și avioane), trag cadrele safe, din față. Țin mireasa de mâna și o încurajez când se îngrijorează. Cos nasturi mirelui. Mă asigur că toată lumea bea apă. Pun plasturi doamnelor și scriu bilețelele de mână când e nevoie, pentru că Vlad are un scris neinteligibil. J Uneori cel mai bun ajutor e să tac.

Știi că îl iubești atunci când…

Știu că îl iubesc atunci când se duce la pozat cu altcineva, și mie mi se strânge inima dar mă bucur pentru el. Știu că îl iubesc și atunci când suntem morți de oboseală și el îmi dă mie ultima cafea.

Paul Lupe

Când v-ați cunoscut? Era fotograf atunci?

Vara lu` 2018, printr-un prieten comun. După aceea, un alt prieten mi-a propus să ne mutăm cu cineva în casă. Așa funcționează treaba pe aici (în Coventry, Anglia), studenții împart o casă, fiecare cu camera lui. La scurt timp după ce ne-am mutat împreună am început să ieșim, apoi într-un final am împărțit o cameră. The rest is history. Era fotografă și atunci, să zicem.

Cum ți se par pozele pe care le face, ți-ai pus vreuna ca wallpaper?

Habar n-am de unde le scoate. Sunt sigur că vedem aceleași clădiri și peisaje, însă camera ei surprinde tot ce e mai bun din acele cadre. Cred că am avut două ca wallpaper pe telefon și una pe calculator, permanent.

Momentul ăla de struggle foto, cum l-ați depășit?

Impasurile de cele mai multe sunt ori apar când intră în panică pentru că are impresia că nu știe ce face și remediul este un clasic “chill your tatas” sau când abia a început un nou proiect și deja nu îi place fără niciun motiv și trebuie să-i reamintesc că iar și-a luat zborul în lumea ei, degeaba.

Cum o ajuți de obicei la pozat? Îi ții geanta foto cât face cadrul dorit sau te duci la o cafea până termină?

De obicei țin geanta, trepiedul, obiectivele și mai fac și pe modelul. E destul de ușor totuși, eu stau și rânjesc la cameră și ea apasă un buton, I guess.

Știi că o iubești atunci când…

…când stai la aceeași poză pentru a 14-a oară, în a 4-a poziție și în post observi că tot nu e focusul unde trebuie.

Alina Canura

Când v-ați cunoscut? Era fotograf atunci?

Ne-am cunoscut în 2007, într-o practică la Facultatea de Geografie. Eram undeva prin Moldova și îl tot surprindeam făcându-mi poze, când credea că nu îl văd. Nu, nu era încă fotograf pe atunci, deși a cochetat cu fotografia toată viața lui.

Cum ți se par pozele pe care le face, ai una la wallpaper?

Eu sunt prima care îl încurajează, dar și prima care îl critică atunci când este cazul. Face fotografii bune, de cele mai multe ori, și excelente atunci când are inspirație. Pe cele proaste le analizează și încearcă să învețe din greșeli. Wallpaper nu, dar mă mândresc cu fotografiile făcute de el pe blog.

Momentul ăla de struggle foto, cum l-ați depășit?

Oho, si cate sunt! Dar, ca în orice relatie, momentele vin și pleacă, important e ce ramâne după. Cea mai mare luptă a lui e să se ridice mereu la înălțimea așteptărilor … oh, wait, să fie peste așteptări, de fapt! Este o luptă pe care uneori o mai pierde, dar doar pentru ca este extrem de perfecționist.

Cum îl ajuți de obicei la pozat?Îi ții trepiedul sau te duci la o cafea până termină?

Îl ajut când mă roagă, altfel îl încurc, pentru că nu am răbdare deloc, mai ales când e ceva de durată. Are, totuși, sprijinul meu necondiționat, care este mai presus decât orice ajutor fizic.

Știi că îl iubești atunci când…

…îmi face fotografii pentru blog și se gândește la concepte care mai de care mai ciudate, dar pe gustul meu. Așa cum zice el mereu: sunt cel mai dificil client al lui, și nici macar nu il platesc. E reciprocă iubirea, nu-i așa?

Cum știi că ești #fotografiubit?