Despre intimitate în fotografia de nud partea II
În articolul precedent Anca Cernoschi a deschis subiectul intimității în fotografia de nud. Astăzi seria continuă cu partea a 2-a, unde Anca ne prezintă imaginile mai multor fotografi. Drept urmare, hai să nu o mai lungim cu vorba și să descoperim cadrele faine și poveștile din spatele lor.
În epoca social media, în care viața privată este din ce în ce mai evazivă, ce înseamnă intimitatea? Răspunsurile pot fi, în mod evident, variate. Unele imagini ilustrează viața personală a fotografului sau surprind un moment privat printre străini; altele marchează momente importante în dezvoltarea fotografului sau prezintă o legătură intensă între fotograf și subiect. Toate se străduiesc însă să evoce legătura emoțională, misterioasă, care leagă spectatorii de imagini.
Intimitatea cu imaginea devine un dans – o stare care nu are final. La fel ca identitatea, intimitatea nu este un prag pe care trebuie să-l treci, ci o serie de negocieri.
Harry şi Eleanor Callahan
“Diferența dintre impresia întâmplătoare și imaginea intensificată este la fel de mare ca cea care separă scrisoarea de afaceri de un poem”, a spus Harry Callahan în 1964. “Dacă alegeți subiectul selectiv – intuitiv – camera poate scrie poezie”.
Necunoscut ca tânăr, Callahan a descoperit fotografia la vârsta de 26 de ani și în mai puțin de un deceniu a găsit modalități de lucru, a ales subiecte fotografice și a lansat experimente care au continuat în următorii șaizeci de ani.
Fotografia lui Callahan este mai degrabă exploratorie decât evolutivă. A ales un subiect, l-a fotografiat pentru o vreme, l-a abandonat, a făcut alte lucruri și apoi s-a întors la el, de obicei dintr-o perspectivă diferită. Cronologia nu are o importanță prea mare pentru înțelegerea operei sale, el avea trei subiecte pe care le fotografia constant: natura, clădirile și oamenii. Callahan nu a absolvit colegiul şi nici nu a studiat fotografia în sala de clasă.
În 1938, pe când lucra la compania Chrysler din Detroit, Michigan, s-a alăturat Clubului foto Chrysler ca să-și dezvolte înțelegerea asupra mediului şi a învățat de la un prieten utilizarea de bază a camerei. În curând, a devenit nemulțumit de fotografia ca hobby și de pictorialismul sentimental favorizat de membrii clubului. Dorind ceva mai mult, a găsit ceea ce căuta în 1941, când fotograful Ansel Adams a ţinut o prezentare la club și, așa cum a spus mai târziu Callahan, “l-a eliberat“. Adams i-a spus clubului să vadă fotografia în termeni proprii – nu ca o pictură – și în limitele sale ca mediu. O fotografie ar trebui să fie “o descriere curată, ascuțită și foarte detaliată a lumii exterioare, într-o gamă atent delimitată și continuă“, a afirmat el. “Fotografierea unor lucruri simple, cum ar fi natura de la picioarele noastre, este la fel de serioasă ca și crearea de imagini spectaculoase“, a adăugat Adams. El l-a învățat pe Callahan cum să facă printuri și, mai presus de toate, l-a inspirat să devină un artist fotograf.
În 1946, Callahan a fost angajat de László Moholy-Nagy, pentru a preda fotografie la Institutul de Design din Chicago, fondat în 1939 și cunoscut sub numele de New Bauhaus. Acolo i-a cunoscut pe Aaron Siskind, Waiter Gropius, Herbert Bayer, Mies van der Rohe, Hugo Weber și, mai târziu, Edward Steichen.
Moholy, fotograful și pictorul maghiar modernist, care a încurajat experimentarea formală, a devenit al doilea mare mentor al lui Callahan. Practic, Callahan a îmbinat purismul lui Adams cu experimentalismul lui Moholy pentru a crea un fel de fotografie nouă, inventivă. Imaginile lui sunt reci, adesea dure. El îşi alege un subiect, cum ar fi viața casnică sau orașul, îl va fotografia în mai multe feluri și apoi va experimenta cu contrast extrem, expunere dublă, printuri alb-negru și multe altele.
Activitatea lui Callahan a fost un răspuns profund personal la propria sa viață. Este bine cunoscut faptul că îşi încuraja studenții să-și întoarcă camerele asupra vieţilor lor, conducând prin puterea exemplului. Chiar și așa, el nu a fost sentimental, romantic sau emoțional. Harry a ilustrat centralitatea lui Eleanor în viața sa prin întoarcerea continuă la ea de-a lungul a peste cincisprezece ani ca subiect principal – ea este subiect mai mult decât model – dar imaginile nu se referă la cine este ea, ce face, ce crede ea ca persoană. Arta lui Harry Callahan este o meditație asupra posibilităților fotografiei, cum ar putea fi folosită jucăuș, dar nu naiv.
Harry a cunoscut-o pe Eleanor la o întâlnire aranjată în 1933. Trei ani mai târziu, ei s-au căsătorit. Este imposibil să ți-l imaginezi pe Callahan fără soția lui. Eleanor a fost esențială pentru arta sa din anii 1947-1960. Harry o fotografia pretutindeni – acasă, pe străzile orașului, în peisaj, singură, cu fiica lor, în alb-negru şi în culori, nud și îmbrăcată, de la depărtare și de aproape.
În 1950, s-a născut fiica lor Barbara și, chiar înainte de nașterea ei, a apărut în fotografii din timpul sarcinii. El și-a fotografiat soția și fiica, străzile, scenele și clădirile orașelor în care locuia, arătând un puternic simț al liniei și al formei, al luminii și întunericului. Harry și Eleanor, și pentru câțiva ani, Barbara, au fost remarcabil de prolifici, producând sute de imagini și mii de variante, lucrând zi de zi. Viața lui Callahan a fost experimentarea și investigația. Aceste eforturi nu erau “despre” viața lui ci erau viața lui. Din 1948 până în 1953, Eleanor, și uneori Barbara, sunt arătate în peisaj ca un contrapunct mic la suprafețe mari de parc, orizont sau de apă. Eleanor este o figură mică într-un peisaj mare, fie singură, fie cu fiica lor. Nu zâmbește niciodată, nici nu pozează, dar este doar acolo și el o înregistrează fără comentarii. Indiferent cât de mică este partea din scena pe care o ocupă, ele domină percepția noastră.
Interesul său primar, atunci când fotografiază ceva, chiar şi pe soția lui, este fotografia. Pasiunea lui a fost să-și împingă ideile, să le testeze, să-și schiţeze potențialele limite și să se joace cu ele. Callahan a făcut unele dintre cele mai ingenioase experimente ale sale cu imaginile lui Eleanor – expunere dublă și triplă, blur, film format mare și mic. Experimentele sale s-au desfășurat cu oamenii care erau centrul de încredere al universului său. Fotografiile au fost marinate în sens. Când familia lui a apărut ca un contrapunct mic față de un peisaj uriaș sau vedere urbană, se simte că acel mic procent din imaginea care este Eleanor și Barbara a fost pur și simplu centrul vieții sale.
Fructul artistic al căsătoriei lor de 63 de ani a fost văzut în “Harry Callahan: Eleanor“, o expoziție la High Museum of Art din Atlanta. Până la moartea lui Callahan în 1999, ea a fost subiectul său cel mai constant și mai îngăduitor, pozând pentru nenumărate portrete, studii de formă și nuduri. The Art Institute include fișe de evidență a nudurilor cu modele geometrice expuse dublu peste ele. Într-un alt nud, corpul lui Eleanor este văzut la distanță într-un câmp de negru. Expoziția include negativele sale care demonstrează ca ea poza în apartamentul lor mare, puţin amenajat – și că a imprimat imaginea cu un contrast ridicat.
Nudurile sunt intime fără a fi sexuale. Callahan respectă întotdeauna intimitatea lui Eleanor. Ea are o încredere absolută în el, încredere în sine și linişte sufletească. Nu există nici o posibilitate ca astfel de imagini să poată fi făcute fără o legătură puternică și durabilă între fotograf și subiect. Respectul și căldura impregnează această încercare. Aceste imagini, al căror subiect adevărat este dragostea în timpul căsătoriei, se numără printre cele mai emoționante fotografii realizate vreodată.
Callahan-ii au găsit o modalitate de a hrăni și de a susține un echilibru reciproc de împărtășire și productivitate. Văduva de 91 de ani a fotografului își amintește:
“A fost o parte a vieții noastre de zi cu zi timp de 25 de ani. Nu am refuzat niciodată când a vrut să facă o fotografie. Nu m-am plâns niciodată, indiferent ce făceam. A făcut fotografii oriunde s-ar fi întâmplat să fim. S-ar putea să pregătesc cina, iar Harry ar spune, ‘Eleanor, lumina este frumoasă chiar acum. Haide, aș vrea să fac o fotografie cu tine’ și am merge să facem o fotografie.”
În timp ce în termeni pur formali modelul ar fi putut fi orice altă femeie, de fapt, parteneriatul vieții lor împreună i-a permis lui Harry să inventeze spontan și ritmic cu o disciplină care nu ar fi fost disponibilă unui artist care ar fi trebuit să lucreze cu un model angajat. Este, de asemenea, adevărat faptul că văzându-şi soția în schimbări zilnice de lumină și dispoziție, aceasta a inspirat numeroase interpretări.
Harry Callahan era un om complex care doar părea a fi un om simplu. Simplitatea sa aparentă a fost generată de reticența sa și de lipsa abilităților verbale. El a explicat în mod simplu:
“În viața mea, căsătoria a fost o experiență puternică, fotografia a fost o experiență puternică, mutatul la Chicago pentru a preda a fost o experiență extraordinară, a avea o fiică a fost o altă experiență, precum și viaţa în Europa. Cred că toate acestea au avut influențe foarte puternice în creșterea mea ca fotograf.”
Fără îndoială, acestea au fost forțele care au modelat viața și arta lui Harry Callahan, totuși un studiu aprofundat al operei sale arată că el a absorbit, de asemenea, perspectivele artistice ale figurilor importante pe care le-a întâmpinat pe parcurs și, la fel ca oricare alt fotograf, Callahan învățat experimentând. Experimentele moderniste cu materiale și echipamente sunt esențiale pentru arta sa. Callahan a aplicat această căutare asupra explorării vieții interioare private și vulnerabile, iar acest fapt îl face aproape unic.
Povestirea vizuală intimă este o modalitate de a pune în prim plan alchimia puternică între durere, cicatrizare și utilitate.
Alfred Stieglitz şi Georgia O’Keeffe
Între 1915 şi 1946, au fost schimbate circa 25.000 de foi de hârtie între doi mari artişti din secolul al XX-lea. Pictoriţa Georgia O’Keeffe și fotograful Alfred Stieglitz au început o corespondență avidă, și-au scris scrisori – uneori două sau trei pe zi, unele cu lungimea de 40 de pagini. Corespondența urmărește relația lor de la cunoștințe, la admiratori, la iubiţi, la soţ și soție, la oameni exasperați – dar totuși împreună – după o căsătorie lungă.
O’Keeffe a avut un impact imediat asupra lui Stieglitz – atât artistic cât și emoțional. Când Alfred și Georgia s-au întâlnit în 1916, el avea 52 de ani și era faimos – fotograf recunoscut pe plan internațional, cu o galerie de avangardă din Manhattan. Ea, pe de altă parte, avea 28 de ani și nu era cunoscută.
“Stieglitz a fost cea mai importantă persoană din lumea artei din New York“, explică Sarah Greenough (curator senior și șef al secției de fotografii din cadrul Galeriei Națională de Artă, Washington.), “Și O’Keeffe a fost profesor de școală – preda artă în Texas“.
Stieglitz devine ghidul și mentorul ei. El îi prezintă lucrările în galeria sa și, neanunțat, O’Keeffe îl vizitează la New York. În timp ea se întoarce în Texas, Stieglitz îi scrie la 1 iunie 1917:
“Cum voiam să te fotografiez – mâinile – gura – și ochii – și corpul învelit în negru – atingerea albului – și gâtul – dar nu am vrut să intru în timpul tău”.
Începe să tânjească. Nefericit în prima sa căsătorie, el începe să o vadă nu ca O’Keeffe artistul, ci ca O’Keeffe femeia.
“Stieglitz era o persoană extraordinar de carismatică, uimitor de egoistă și narcisistă, dar avea această capacitate de a stabili o legătură profundă cu oamenii”. O’Keeffe vine la New York și ea și Stieglitz încep să locuiască împreună aproape imediat. Se căsătoresc în 1924. “Au fost fermecaţi unul de celălalt”, spune Greenough. “Și totuși, pe la mijlocul anilor ’20, dificultățile încep să apară, se pot vedea crăpăturile din relație”.
Odată ce O’Keeffe se află la New York, ea devine muza lui Stieglitz. El crescuse cu frați gemeni și şi-a dorit mereu un geamăn al său, despre care susținea că l-a găsit în sfârșit în O’Keeffe.
Prezența sa a revitalizat fotografia lui Stieglitz, pe care o neglijase în favoarea revistei Camera Work și a galeriei sale. Ea i-a pozat pentru prima dată în primăvara anului 1917 și, odată cu aprofundarea relației lor, a continuat să o fotografieze “cu un fel de căldură și emoție“, spune Georgia. În următorii douăzeci de ani, a realizat peste 300 de portrete – nud și îmbrăcată, îndeplinind sarcini casnice sau pozând dramatic în fața picturilor ei, arătându-i tot corpul, precum și detalii izolate ale gâtului, mâinilor, sânilor și picioarelor. În 1919, el i-a scris lui Sadakichi Hartmann:
“Încep să fotografiez din nou. E onest. Nu există trucuri de nici un fel. Nici o înşelătorie. Nici un sentimentalism. Nici vechi, nici nou. Este atât de precis încât puteți vedea porii de pe față – și totuși este abstractă. Este o serie de aproximativ 100 de fotografii ale unei singure persoane – cap și urechi – degete – mâini – torsuri – este ceea ce am avut în minte de foarte mulți ani “.
Cele peste 300 de imagini ale lui O’Keeffe, pe care Stieglitz le-a realizat între anii 1917 și 1937, fac parte dintr-un extraordinar portret-compozit. Stieglitz credea că portretul se referă mai mult decât la față și că ar trebui să fie o înregistrare a întregii experiențe a unei persoane, un mozaic de mișcări expresive, emoții și gesturi care împreună evocă o viață.
“A cere ca portretul să fie un portret complet al oricărei persoane“, a susținut el, “este la fel de zadarnic ca să se ceară ca un întreg film să fie condensat într-o singură fotografie“.
Stieglitz a arătat pentru prima dată multe dintre acestea – inclusiv mai multe nuduri – cumva provocator, pentru retrospectiva fotografiilor sale la Galeriile Anderson în 1921. O’Keeffe a scris că
“Ideea portretului lui Stieglitz nu era doar o singură imagine, în schimb, a fost o compoziţie de imagini adresându-se unei idei și unei personalități prea mari pentru a încăpea într-o singură fotografie. Stieglitz m-a fotografiat mai întâi la galeria sa “291” în primăvara lui 1917. Mâinile mele au fost întotdeauna admirate de când eram fetiță – dar niciodată nu m-am gândit prea mult la asta. El voia capul, mâinile și brațele pe o pernă – în multe poziții diferite, mi-a cerut să-mi mișc mâinile şi capul în mai multe feluri. Stieglitz a avut un ochi foarte ascuțit pentru ce voia să spună cu camera. Ideea lui de portret nu era doar o singură imagine. Visul său a fost acela de a începe cu un copil încă de la naștere și de a fotografia acel copil în toate activitățile sale, pe măsură ce devenea o persoană și pe tot parcursul vieții sale adulte, ca portretul să fie un jurnal fotografic.”
Într-o perioadă în care bărbații și femeile aveau roluri extrem de stricte de gen, relația lor i-a plasat ca egali atât în plan personal, cât și profesional, rolul fiecăruia fiind determinat în întregime de dorințele lor individuale. Nu este deloc surprinzător faptul că doi oameni care au putut forma acest tip de legătură sunt în mare măsură responsabili pentru stabilirea scenei de artă modernă și postmodernă. O’Keeffe a fost una dintre primele artiste proeminente, iar pe parcursul vieții ei lungi și fructuoase, ea a produs o operă care a devenit iconică.
O’Keeffe devine un artist celebru – în mare parte datorită promovării de către Steiglitz. Ea pare să fi abandonat acuarelele după ce Stieglitz a subliniat asocierea “neatrăgătoare a mediului cu pictura amatoricească a doamnelor drăguțe“.
Poate cea mai proeminentă amprentă pe care Stieglitz i-a lăsat-o lui O’Keeffe a fost modul în care i-a interpretat munca. Stieglitz a declarat la un moment dat că “Femeia simte lumea diferit decât o simte bărbatul. Femeia primește lumea întâi prin pântecul ei. Mintea este abia al doilea mod“. Georgia însăși nu a condamnat această interpretare, afirmând destul de clar: “Când oamenii citesc simbolurile erotice în picturile mele, ei vorbesc cu adevărat despre aventurile lor“.
Cu toate acestea, aceste interpretări sexuale tind să-i umbrească stăpânirea formei și culorii, la fel cum libidoul lui Stieglitz îi îndurera căsnicia. Ea devine din ce în ce mai agitată și începe să facă mici călătorii. În 1929, la scurt timp după ce soțul ei a început o aventură cu asistenta sa mult mai tânără, O’Keeffe a făcut prima călătorie în New Mexico – o decizie importantă, care le va schimba pentru totdeauna vieţile.
Prin toate tranzițiile ei, pasiunea lui O’Keeffe pentru pictură nu a fost niciodată estompată. A trăit până la vârsta de 98 de ani, muncind până la moarte. Fața ei înțeleaptă, brăzdată de riduri, va apărea în mai multe fotografii, devenind un simbol al supraviețuirii și vitalității și o icoană de sine stătătoare.
Pe parcursul vieții lor împreună, relația lor a fost “o înțelegere secretă … un sistem de tranzacții și compromisuri, tacit acceptate și realizate, în cea mai mare parte, fără a schimba un cuvânt. Preferând evitarea confruntării asupra majorității problemelor, O’Keeffe a fost principalul agent de convenienţă în uniunea lor “, potrivit biografiei Benita Eisler. Ei s-au certat și şi-au scris scrisori incoerente, căutându-şi individualitatea şi rămânând în același timp legaţi romantic. Cu toate acestea, respectul lor unul față de celălalt – ca oameni și ca artiști – nu s-a diminuat niciodată; au rămas căsătoriți până la moartea lui Stieglitz în 1946.
În 1978, O’Keeffe a scris despre cât de îndepărtată şi-a devenit ea însăşi: “Uitându-mă la fotografiile pe care Stieglitz mi le-a făcut – unele cu mai mult de 60 de ani în urmă – mă întreb cine este acea persoană. Este ca și cum în viața mea am trăit multe vieți.“
Povestea iubirii dintre fotograful Alfred Stieglitz și pictoriţa Georgia O’Keeffe fascinează nu numai pentru că urmărește o perioadă semnificativă în dezvoltarea artei moderne, ci și pentru că umanitatea și fragilitatea sa o fac mult mai interesantă ca ficțiunea. Erau artiști împreună. Au împărtășit un devotament și o onestitate care reflectă o relație unică pentru timpul său. Ei au trecut de la căldură intensă unul pentru celălalt, la conştientizarea faptului că multe dintre lucrurile ce şi le doreau în viață nu puteau fi complet îndeplinite de celălalt și apoi înapoi spre recunoștință pentru că au găsit pe cineva cu care să poată sărbători limitele umane ale dragostei lor.
Un articol de Anca Cernoschi.
Citește și alte articole de acest autor:
- 7 femei-fotograf în fotografia de nud
- André Kertész – Poetul melancolic al modernismului
- Joyce Tenneson – graţia mitologiei personale