Despre intimitate în fotografia de nud partea a III-a – Francesca Woodman

Postat de: Anca Cernoschi Anca Cernoschi

Un corp distrus a apărut la morga din New York pe 19 ianuarie 1981. Corpul aparținea unei tinere neidentificate. Potrivit martorilor, ea a sărit dintr-o clădire în dimineața aceea și când a lovit pământul, din cauza impactului, fața ei a fost distrusă. Trupul aflat în morgă cu fața zdrobită era Francesca Woodman. După mai multe episoade depresive, ea a decis să sară.

(c) Francesca Woodman

Între anii 1975 şi 1981 artista americană Francesca Stern Woodman (3 aprilie 1958 – 19 ianuarie 1981) a realizat o serie de autoportrete exprimându-şi sexualitatea, dorinţele şi anxietăţile. Fotografiile sale erau deseori un dialog interior cu oglinda, jucându-se cu ideea de narcisism, propria frumuseţe şi faptul că aceasta va dispărea în cele din urmă. Nudurile lui Woodman sunt mai mult decât provocatoare, servesc ca imagini ale sufletului, un jurnal autobiografic emoţionant care se încheie atunci când aceasta se sinucide la vârsta de 23 de ani. Determinarea feministă de a afirma proprietatea imaginilor corpului feminin este motivul acestor portrete introspective.

La sfârşitul anilor 1970 Francesca Woodman a realizat imagini revoluţionare, folosindu-şi corpul ca subiect. În unele dintre aceste fotografii cu expunere lungă îşi mişcă părţi ale corpului pentru a produce autoportrete nud care sugerează dispariţia sau contopirea cu mediul înconjurător.

(c) Francesca Woodman

Născută în Denver, Colorado, într-o famile de artişti, tatăl său, George, fiind pictor; mama sa, Betty, sculptor; iar fratele său, Charles, artist electronic; destinul Francescăi pare să fi fost unul creativ. La doar 13 ani, artista a realizat primul autoportret iar de atunci fotografiile sale au fost recunoscute pentru viziunea lor unică şi varietatea de tehnici inovatoare. Alături de cele ale contemporanelor sale Ana Mendieta şi Hannah Wilke, imaginile sale au inspirat fotografe cunoscute precum Cindy Sherman, Sarah Lucas, Karen Finley sau Nan Goldin.

(c) Francesca Woodman

“Avea puține limite și făcea din nimic artă: camere goale cu tapet care se cojeşte și doar figura ei. Nu există o scenă elaborată sau lumini… Procesul ei îl asemăn mai mult cu  felul în care funcționează un pictor, lucrând cu ceea ce se află în fața sa, mai degrabă decât fotografii ca mine, care au nevoie de timp pentru a planifica ceea ce vor face.” spune Cindy Sherman.

(c) Francesca Woodman

Charles, fratele cu 3 ani mai mare al Francescăi, artist vizual şi profesor de artă plastică la Universitatea din Cincinnati, povesteşte: “Eu și Francesca am fost interesați atât de obiecte, cât și de imagini de la o vârstă fragedă. Nu a fost o cerință sau așteptare, dar pur și simplu, nimic altceva nu a fost la fel de interesant. Am crescut în muzee. De obicei ni se oferea un bloc de desen și ni se spunea să rătăcim prin muzeu și să desenam ceva. Francesca și cu mine am fost scufundați într-o lume a imaginilor. Adesea m-am gândit că, atât Francesca cât și eu, am fost atraşi de fotografie, văzând-o ca pe o cale de ieșire din competiția de a face obiecte ceramice sau picturi şi desene. Acest mediu fotografic bazat pe lentile a fost unul nou și contemporan într-un fel. A fost o oportunitate de a ne ramifica într-o altă direcție. Francesca a devenit interesată de fotografie în liceu. Am plecat în Italia în fiecare vară, părinții mei au cumpărat o casă în Antella. Și cred că Francesca a început să facă niște poze în timp ce eram acolo. Autoportretul la treisprezece ani este o lucrare foarte timpurie și făcută cu o cameră pe care tatăl nostru i-a dat-o.”

(c) Francesca Woodman

Încurajată artistic de familia ei încă de la o vârstă fragedă, Woodman a primit prima ei cameră, un Yashica, ca dar de la tatăl ei, iar ea a folosit-o pentru a realiza majoritatea fotografiilor.

Deși familia a trăit în Colorado, au călătorit în Italia în fiecare vară, iar Woodman a dezvoltat o dragoste pentru această țară. Urmând cursurile Rhode Island School of Design din 1975, i-a idolatrizat pe fotografii de modă Guy Bourdin şi Deborah Turbeville iar influenţa lor se poate vedea în modul sensibil în care a folosit hainele în lucrările sale.

(c) Francesca Woodman

În timp ce frecventa școala de design, ea a călătorit singură la Roma pentru a studia arta timp de un an. Artist precoce, cunoscând bine atât cultura americană, cât și în cea italiană, Woodman a ajuns la zenitul dezvoltării sale artistice în Roma. În perioada studiilor sale la Roma 1977-78, a studiat suprarealismul şi a aplicat apoi câteva caracteristici ale sale lucrărilor sale: a creat medii ca din vis, folosind obiecte interesante şi neobişnuite sau lucruri familiare plasate în contexte bizare pentru a evoca sentimente stranii. A reuşit să transforme medii extrem de limitate şi nepromitatoare în spaţii ale fanteziei şi experimentării.

(c) Francesca Woodman

Autoportretul

Woodman folosea fotografia ca un mijloc de expresie extrem de personal, ca și cum si-ar fi purtat pielea în afară, făcându-se singurul subiect al operei sale. Chiar și atunci când alte persoane apar în fotografiile lui Woodman, ele funcționează doar ca un înlocuitor pentru artistă. Imaginile prezintă o serie de influențe simboliste și suprarealiste și, în multe cazuri, evocă sentimente opresive.

(c) Francesca Woodman

A realizat rapid că cel mai la îndemână model este chiar ea însăşi, de aceea apare frecvent în imaginile sale. Selfie-urile au devenit populare în ultimii ani, însă există o diferenţă majoră între autoportretele banale şi o operă de artă complexă care se întâmplă să conţină un autoportret. Cea din urmă nu este despre imaginea autorului ci foloseşte o persoană ca subiect/obiect. Să fii propriul subiect te învaţă să fotografiezi alţi oameni cu răbdare.

(c) Francesca Woodman

 

A fost subiectul multora dintre fotografiile sale, parţial îmbrăcată, nud, deghizată, ascunsă sau neclară. Folosea obiecte obișnuite și materiale pentru a-și transforma părțile corpului în variante distorsionate și suprarealiste. Ea a experimentat cu panouri de sticlă, apăsându-le pe corpului ei pentru a-și deforma, a schimba și a aplatiza corpul, pentru a-și face trăsăturile fizice să pară grotești și exagerate. Când a fost întrebată de ce a făcut obiectul fotografiilor sale, Woodman a răspuns: “Este o chestiune de confort, eu sunt întotdeauna disponibilă”.

(c) Francesca Woodman

Ea se aşează în cadru adesea, deși acestea nu sunt autoportrete convenționale, fiindcă ea este fie parțial acoperită, fie ascunsă de expuneri lente care îi estompează figura în mișcare într-o prezență fantomatică. Această vulnerabilitate este subliniată în continuare de formatul mic și intim al printurilor. Obiectele găsite și recuzita sugestivă sunt plasate cu grijă pentru a crea scenarii neliniștitoare, suprarealiste sau claustrofobe.

Fotografiile ei sunt produse în serii tematice, legate de o anumită recuzită, locuri sau situații specifice.

(c) Francesca Woodman

În timpul petrecut în Italia a descoperit o fabrică de paste abandonată din San Lorenzo, al cărei spaţiu cavernos, dărăpănat, l-a explorat cu limitele imaginaţiei ei. Multe dintre imaginile ei celebre au fost realizate acolo, incluzând seriile Angel şi Eel, de inspiraţie  suprarealistă, niște nuduri dezarticulate asociate cu boluri cu ţipari. Intimitatea, lumina, spațiul și decojirea pereţilor fabricii de paste i-a permis să experimenteze mai departe cu nudurile conflictuale, cu figurile neclare care se contopesc cu mobilierul, formele ei pierdute, elemente care au devenit sinonime cu stilul lui Woodman și care, în anumite cazuri au fost interpretate ca prevestitoare ale sfârșitul ei tragic.

(c) Francesca Woodman

Tinereţea lui Woodman este sursa potenței sale. Corey Keller, curator de fotografie la  San Francisco Museum of Modern Art spunea despre autoportretele sale spectrale: Sunt cu siguranță o expresie a sinelui. Nu este interesată de imaginile femeilor în general, de exemplu, și chiar dacă subiectul fotografiei nu este fizic ea, întotdeauna este clar că este vorba despre ea din punct de vedere psihic .”

(c) Francesca Woodman

Tehnica

Deşi sunt alb-negru, fotografiile nu se bazează pe un contrast puternic ca să fie interesante. Francesca a ales să folosească lumina moale care crează alburi cremoase şi subtile şi gradienţi. Nu a folosit decât rareori lumina directă sau bliț-ul, preferând lumina dimineţilor devreme sau a serilor târzii când lumina naturală scade în intensitate sau lumina amiezii flitrata prin draperii. Acest tip de lumină este şi cel mai flatant pentru portrete.

(c) Francesca Woodman

În fotografie, straturile multiple ajută la crearea adâncimii iar Woodman a folosit această tehnică din plin, adăugând elemente în prim-plan şi în fundal. Şi-a ascuns subiectul, portretizandu-l indirect sau ascunzând părţi ale acestuia, compunând astfel imagini mai interesante.

Opera sa este caracterizată de unghiuri, forme geometrice şi constrastul lor cu corpul uman. S-a bazat pe acesta pentru a spune poveşti ale unor evenimente neobişnuite. Imaginile obţinute fac privitorul să se întrebe ce s-a întâmplat în acel moment. Deseori folosea părţile corpului evitând figura modelului, aceasta adaugă un nivel de abstractizare imaginilor ei și îmbunătățește calitatea lor poetică.

Francesca ştia că a nu arăta clar subiectul poate avea un impact mai mare decât a-l arăta.

Fotografiile ei, care au deja o calitate abstractă datorită filmului alb-negru, prezintă spectatorului ceva de interpretat mai degrabă decât de observat. Este un efect care ajută la atragerea acestuia.

(c) Francesca Woodman

Imaginile lui Woodman (majoritatea autoportrete sau modele care se aseamănă foarte mult cu artista), utilizează expuneri lungi și un monocrom argintiu, pentru un efect puternic dramatic. Femei goale dispar în fum, se transformă în rădăcini de copaci, se contopesc cu pereții, se evaporă sub lumina puternică a soarelui. O căutare a dispariţiei poate fi citită în fiecare cadru.

(c) Francesca Woodman

Mişcarea corporală în fotografia de nud contemporană împrumută foarte multe elemente din dans. Provocarea actuală ar fi găsirea unui alt gen de activităţi din care să se împrumute mişcările. Corpul în mişcare subliniază dimensiunea temporală, reacţia fotografiei în faţa timpului fiind ori să-i capteze mişcarea, oprind-o, ori să ilustreze corpul ca fiind efemer. Imaginile care conţin mişcare capturează o poveste mai degrabă decât un moment precis. Acest gen de imagini sunt dificil de controlat dar experimentând se poate obţine rezultatul dorit, dar nu lipsit de surprize.

(c) Francesca Woodman

Imaginile astfel blurate stimulează imaginaţia, folosirea unui material care să plutească adaugă un efect ca de vis, iar focusul pe părţile inferioare ale corpului accentuează mişcarea.  În opoziţie, imaginile unde mişcarea este îngheţată, timpul pare să stea pe loc, arată modelul exact cum era în momentul în care s-a deschis shutter-ul, fără ambiguităţi.

(c) Francesca Woodman

Woodman a folosit o expunerea lungă și dubla expunere la fotografiere. Acest lucru a însemnat, de asemenea, că a putut capta diferite etape ale mișcării. Ca urmare, imaginea ei este neclară, ceea ce sugerează mișcarea.

Prin prezența fantomatică și efemeră a propriului corp în mișcare, fotografa sugerează trecerea și efemerul, tranziția și fragilitatea. În loc să capteze un moment suspendat, aceste fotografii ne permit să vedem timpul în toată evazivitatea sa.

Woodman spune despre aceasta: “Sunt în imagine? Intru sau ies? Aș putea fi o fantomă, un animal sau un cadavru, nu doar această fată stând într-un colț …?”

(c) Francesca Woodman

Fotografiile lui Woodman sunt remarcabile pentru forța și pentru abilitatea lor specială de a reda experimentalismul într-un stil aproape clasic. Cele mai multe au fost capturate cu o expunere lungă, făcând subiectul tulbure și nedefinit. Această lipsă de definiție oferă operei un aer de mister care se apropie de supranatural; spectatorul este expus reprezentării unei figuri care se deplasează în spațiu, însă ambiguitatea unei mișcări neclare în spațiul înghețat este în sine uimitoare. De unde a venit corpul și unde merge?

(c) Francesca Woodman

Criticii şi istoricii au scris că Woodman a fost influenţată de genuri literare, mituri, mişcări artistice şi fotografi cum ar fi:

  • ficţiunea gotică – stilul este plin de simboluri ale mormintelor, oglinzilor, ingerilor şi demonilor. Francesca s-a identificat cu eroinele victoriene care deseori singuratice, sfârşesc în nebunie.
  • mitul lui Apollo si Daphne, refectat în fotografiile în care poartă scoartă de copac sau este amestecată cu rădăcinile.
  • suprarealismul – pe care l-a studiat intens şi a urmat tradiţia de a nu îşi explica opera.
  • artiştii Andre Breton, Man Ray, Duane Michals, Max Klinger şi Deborah Turbeville.
(c) Francesca Woodman

În fotografiile sale se văd numeroase influenţe, de la simbolism, suprarealism şi arta conceptuală, la fotografia de modă şi picturile baroce. Au o calitate atemporală care este eterică și unică. Opera sa deseori include simboluri recurente precum păsări, oglinzi sau cranii. Explorarea sa artistică a sexualităţii şi a corpului este deseori comparată cu cele ale lui Hans Bellmer sau Man Ray.

(c) Francesca Woodman

Nudul feminist

Critica dezvăluie o estetică ce a structurat reprezentarea corpului feminin în arta vestică încă din Antichitate. Vorbeşte despre margini, contururi, încadrări – proceduri şi forme care reglementează modurile în care corpul feminin este prezentat. Trecerea de la particularităţile nudului feminin care este o comoditate culturală, foarte formalizat şi convenţionalizat, la problema mai generală a corpului şi limitărilor sale este o problemă de actualitate. Toate stările tranziţionale reprezintă o ameninţare, orice rezistă clasificării sau refuză să aparţină unei categorii sau celeilalte emană pericol. Şi din nou, marginile, limitele categoriilor sunt cele critice în construcţia înţelesului simbolic. Această noţiune ridică posibilităţi asupra reprezentării corpului feminin şi poate sugera nişte direcţii alternative de reprezentare, prin practică artistică şi critică.

(c) Francesca Woodman

Nudul artistic nu poate fi studiat în izolare, trebuie privit în contextul relaţiilor cu diverse forme ale culturii populare. În ciuda dominaţiei culturii patriarhale, este clar faptul că în ultima perioadă tot mai mult spaţiu este câştigat de feminism pentru reprezentările corpului feminin care exprimă identitatea, dorinţele şi nevoile femeilor, atât în înalta cultură cât şi în cea populară.

(c) Francesca Woodman

Odată cu naşterea revistelor precum Playboy în 1953 sau Penthouse în 1965, nuditatea erotică feminină a intrat în viaţa de zi cu zi şi a devenit un subiect la modă în anumite cercuri în Europa vestică şi SUA. Acest tip de nuditate a fost în întregime orientat către bărbaţi, în sensul că a fost atât produs de către bărbaţi şi îi avea şi că public-tinta.

Mişcarea feministă s-a născut în anii 60 şi a crescut ca putere şi influenţă în anii 70, respingând această tradiţie a exploatării de către bărbaţi. Iar de atunci multe artiste au folosit fotografia şi imaginile video pentru a-şi revendica identitatea sexuală independent de privirile masculine.

(c) Francesca Woodman

Woodman compară în mod constant fragilitatea propriului trup cu mediul fizic din jurul ei. Fascinată de transformare și de permeabilitatea unor limite aparent fixe, opera ei invocă momentul greu dintre adolescență și maturitate, dintre prezență și absență.

Prin fragmentarea corpului ei, ascunzându-se în spatele mobilierului, folosind suprafețe reflectorizante, cum ar fi oglinzile, pentru a se ascunde, sau prin simpla decupare a imaginii, ea face o disecție a figurii umane care accentuează părțile izolate ale corpului. În fotografiile ei, Woodman dezvăluie corpul într-un joc al prezenței și al absenței.

(c) Francesca Woodman

Fotografiile lui Woodman explorează genul, reprezentarea, sexualitatea și corpul. Opera sa este plina de umor și există multă magie acolo. Un cuvânt care nu este adesea folosit în legătură cu munca ei.

Francesca Woodman s-a transformat pe sine. A creat acest efect magic folosind doar două instrumente: corpul și camera.

Una dintre imaginile sale cunoscute, care o arată şezând dezbrăcată pe un scaun lângă urma unui corp de pe podea, constituie un exemplu interesant. Criticii văd de multe ori dematerializarea și dispariția corpului, mai precis corpul lui Woodman, în imaginile ei. Un videoclip realizat de artistă în timp ce creează imprimarea corporală pe podea o arată chicotind fericită de urma frumoasă pe care tocmai a creat-o. Ea, mai precis, se concentrează asupra apariţiei corpului și nu asupra dispariției sale.

Providence, Rhode Island, 1976 1976 Francesca Woodman 1958-1981 ARTIST ROOMS Acquired jointly with the National Galleries of Scotland through The d’Offay Donation with assistance from the National Heritage Memorial Fund and the Art Fund 2008 http://www.tate.org.uk/art/work/AR00352

Fotografiile din Untitled (1975-1976) prezintă un joc cu oglinzi folosit pentru a multiplica mișcarea și efectul iluzoriu al imaginii. Inspirată de sculpturile baroce, a dezvoltat o temă angelică în seria sa On Being an Angel (1977-1978). Prima ei expoziție solo a avut loc în 1978. În ianuarie 1981 ea a publicat prima sa carte de artist, Some Disordered Interior Geometries.

(c) Francesca Woodman

Opera sa a fost prezentată în numeroase expoziții la galeriile și muzeele cele mai importante. Lucrările ei au fost scoase la licitație de mai multe ori, prețurile variind între câteva sute şi câteva sute de mii de dolari, în funcție de mărimea și mediul lor. Din 2000, prețul record pentru artistă este de $ 173,000 USD pentru Self Portrait (mai sus) , vândut la Christie’s New York în 2013.

“Acestea sunt fotografii în care momentele – și viețile – nu sunt niciodată aplatizate și fixate: ele se mișcă constant de atunci până acum, trupuri care găsesc ecouri în lumea din jurul lor.” – spune  Caroline Marciniak.

(c) Francesca Woodman

În timpul vieții sale, Francesca Woodman nu a fost faimoasă. Când a murit, tocmai își terminase studiile. Dar, de atunci, faima și influența ei au crescut exponențial. Astăzi, munca ei este valoroasă și căutată.

Deși unii au continuat să-i vadă munca ca  fiind adolescentină și excesiv de narcisistică, alții o consideră drept ultimul dintre marii fotografi moderniști, o linie care poate fi urmărită înapoi la Man Ray și la ceilalți suprarealiști.

Ceva din aceste lucrări depășește spațiul pictorial dat și impunerea timpului, problematizând însăși natura mediului fotografic, a portretului ca gen și capacitatea artistului de a descrie subiectivitatea.

(c) Francesca Woodman

De-a lungul operei, privitorul este impresionat de dragostea lui Woodman pentru transformare. Mereu prezentă, tema transformării indică faptul că poate cel mai înalt scop în autoportret este reprezentarea unei ființe în mijlocul schimbării.

 Ne întrebăm dacă opera evocativă a lui Woodman poate fi separată de întunericul vieții ei. Este de înțeles că opera și viața lui Francesca Woodman sunt rareori analizate separat. Întrebarea rămâne totuși, dacă opera lui Woodman reflectă interiorul ei și, prin urmare, poate fi interpretată ca produs al unei persoane bolnave psihic. Pare prea simplu să o citești precum jurnalul unei tinere depresive. Viața ca artist poate fi grea dar nu asta o tulbura pe Francesca ci lumea artei, competitivă și precară, a găsit-o înfricoșătoare.

(c) Francesca Woodman

Interesată de modul în care oamenii se raportează la spațiu și felul în care lumea tridimensională poate fi redată în cele două dimensiuni ale imaginii fotografice, Woodman s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu camera ei.

Mulți au definit-o pe Francesca ca fiind o actriță. Alţii o văd ca pe o formă, ca pe un corp gol, ca o geometrie care a interacționat cu peisajul, indiferent care ar fi fost acesta. Forma ca dialog. Ca formă care distruge. Ca formă care uneori se ridică deasupra altor obiecte. Atât în lucrările cu modele, cât și în autoportretele uneori deranjante, Woodman a  provocat profund certitudinile fotografiei.

(c) Francesca Woodman

A inspirat o generaţie întreagă de fotografi cu imaginile sale evocative. Deşi a produs un număr mic de imagini, ele sunt remarcabil de consistente ca temă şi stil. A folosit diverse tipuri de camere de-a lungul carierei dar cele mai multe fotografii au fost realizate în format 6×6 cm. A lăsat în urmă cel puţin 10000 de negative şi 800 de printuri dar părinţii ei, în grija cărora se află arhiva, au publicat doar un număr mic dintre acestea. Majoritatea printurilor sunt în format mic, 20x25cm sau chiar mai mici, pentru a crea “o experienţă intimă între privitor şi fotografie”, spunea ea.

(c) Francesca Woodman

Unul dintre motivele pentru care opera sa rămâne atrăgătoare este modul în care ea construiește enigme care ne captivează privirea. Pentru că niciodată nu suntem complet siguri la ce ne uităm, continuăm să căutăm.

În cele din urmă, putem doar să revenim la imaginile în sine, cele mai bune dintre ele nu sunt doar frumoase, ci sunt etern seducătoare.

 

Articol de Anca Cernoschi

 

 




test - array(0) { }

Comentarii

Sortează după:
  • Dată
  • Raspunsuri
  • Ultima activitate

Lasă un comentariu

Adresa de E-mail nu va fi publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Top