André Kertész – Poetul melancolic al modernismului

Postat de: Anca Cernoschi Anca Cernoschi

André Kertész
(c) André Kertész

Moartea lui Henri Cartier-Bresson a marcat sfârşitul unei ere. El a fost ultimul dintre pionierii generaţiei care în anii 20 şi 30 au realizat fotografii lirice şi oneste asociate cu camera Leica de 35mm. Pentru mulţi el personifică ideea fotografului ca observator intuitiv, care cu ajutorul luminii şi a ochiului format, a putut captura esenţa vieţii într-o fracţiune de secundă. Dar Bresson nu a fost primul care a practicat genul de fotografie de stradă care este asociat cu el. Pe bună dreptate, onoarea îi revine lui André Kertész ale cărui fotografii erau publicate şi expuse pe când Henri era student la pictură.

Kertész nu l-a influenţat numai pe el ci şi pe Brassai, de asemenea emigrant ungar, ale cărui fotografii cu Parisul anilor 30 pe timp de noapte se datorează aptitudinilor tehnice deprinse de la Kertész.

Întrebat despre el, Bresson şi-a arătat admiraţia spunând: “Cu toţii îi datorăm ceva. Orice am făcut noi, el a făcut înaintea noastră. De fiecare dată când apasă shutterul, îi simt inima bătând.”. Brassai a rezumat ceea ce îl face un bun fotograf: “Andre Kertész are două calităţi: o curiozitate insaţiabilă asupra lumii, oamenilor, vieţii, şi un simț precis al formei.”.

Însă reputaţia acestuia nu a egalat-o niciodată pe a discipolilor săi, în parte din cauza împrejurărilor şi a situaţiei materiale dificile şi în parte din cauza personalităţii sale dificile. De-a lungul carierei sale de 70 de ani, a fost descris ca fiind “soldatul necunoscut” care lucrează în culisele scenei fotografice şi rareori a fost menţionat. Nu a luat niciodată în considerare discutarea subiecţilor, s-a rezumat la a-i captura, nu a avut o agendă politică şi nu a oferit o reflecţie mai profundă asupra fotografiilor sale. Probabil acestea sunt motivele pentru care opera sa a fost deseori trecută cu vederea. Arta sa are un ton nostalgic şi o senzaţie de intimitate, iar simţul atemporalităţii a făcut să-i fie, inevitabil, recunoscută valoarea doar după moartea sa.

Aclamat ca unul dintre cei mai importanţi fotografi ai secolului XX, a lucrat intuitiv, capturând poezia vieţii moderne urbane cu incidentele sale deseori trecute cu vederea, ocazional comice sau cu juxtapunerile bizare. S-a străduit să “dea sens tuturor lucrurilor’ şi ‘să facă fotografii ca o reflexie în oglindă, nemanipulate şi directe ca în viață”. Combinând această spontaneitate aparent lipsită de artistic cu o înţelegere sofisticată a compoziţiei, a creat un “dialect” fotografic care celebrează observarea banalului vieţii de zi cu zi. Nici suprarealist, nici un fotojurnalist strict, a infuzat, cu toate acestea, cele mai bune imagini ale sale cu dogme stricte ale amândurora. El explică că “nu vezi lucrurile pe care le fotografiezi ci le simţi.”.

André Kertész
(c) André Kertész

Născut Kertész Andor pe 2 iulie 1894 la Budapesta, după moartea tatălui său se mută împreună cu mama şi cei doi fraţi la unchiul său în Szigetbecse. Copilăria petrecută în peisajul pastoral îi va marca cariera.

Fotograful de origine maghiară este cunoscut pentru contribuţiile sale inovatoare în compoziţie şi eseul fotografic. Din cauza unghiurilor neobişnuite şi a stilului său neortodox, la începutul carierei, opera sa nu a fost recunoscută.

Spre deosebire de opera altor fotografi, cea a lui Kertész oferă o privire în viaţa sa privată, o ordine cronologică a locurilor în care îşi petrecea timpul, de exemplu multe dintre fotografiile sale din perioada franceză sunt din cafenelele unde îşi aştepta inspiraţia artistică.

Fire rezervată, a rămas constant credincios convingerilor şi originilor sale. Opera sa, care a primit recunoaştere întârziată începând din anii 60, întotdeauna a atras atenția asupra vieții sale personale, însă nu a alunecat într-o autobiografie.

Cariera sa este împărţită în patru perioade, în ordine cronologică: maghiară (1912-1925), franceză (1925-1936), americană (1936-1985) şi internaţională.

Perioada maghiară

Deşi familia îşi dorea să lucreze ca broker, Andor a ales fotografia, şi-a cumpărat prima cameră în 1912 şi a învăţat ca autodidact, iar primele lui fotografii au fost publicate în reviste, o mare piaţă a acelor ani. Se crede că prima sa fotografie este Băiat dormind, 1912, în care stilul său distinct şi matur este deja evident.

La începutul anilor 20 a fotografiat ţăranii maghiari din jurul său, încapsulând atmosfera, dar şi rezolvând probleme compoziţionale, legând forma de conţinut. Claritatea stilului şi conexiunea emoţională cu subiecţii sunt evidente de la început.

În aceeaşi perioadă a mai fotografiat ţigani sau peisaje din pusta maghiară şi a realizat compoziţii cu fraţii săi în rolurile principale, în posturi dramatice sau atletice.

Când a fost înrolat în 1914 şi-a luat camera cu el, dar fotografiile sale par mai degrabă un jurnal personal decât un raport al frontului deoarece s-a focusat pe găsirea compoziţiilor frumoase şi a experienţelor personale cu alţi soldaţi şi viaţa lor zilnică în timpul războiului, oferind o perspectivă neobişnuită a Primului Război Mondial. Imaginile au fost surprinse cu o cameră uşoară, Goerz Tenax (spre deosebire de corespondenţii de război care aveau camere uriaşe montate pe trepiede), dar majoritatea au fost distruse în timpul violenţelor Revoluţiei Maghiare din 1919.

Rănit în 1915, a suferit de o paralizie temporară a braţului stâng. A fost trimis pentru convalescenţă la un spital militar din Budapesta iar apoi transferat la Esztergom, unde a continuat să facă fotografii. A experimentat încă de la începuturi, dovadă fiind fotografiile pe timp de noapte, iar cea mai cunoscută imagine din această perioadă este Underwater Swimmer, Esztergom, 1917, singura supravieţuitoare a seriei cu înotătorul a cărui siluetă este uşor distorsionată de apă. Există două variante ale identităţii înotătorului, se presupune ca ar fi unul dintre fraţii săi, pe care l-a mai fotografiat de multe ori, în perioada sa maghiară, cu o viziune foarte romantică a vieţii la ţară; sau ar putea fi un alt soldat rănit care înoată ca parte a terapiei fizice.

A fost primul care a capturat o persoană aflată sub apă, fotografie care a influenţat enorm artişti din toată lumea, iar acum este un subiect comun în arta şi fotografia contemporane, lucru care dă imaginii calitatea sa atemporală. A explorat acest subiect mai mult în seria Distortions din 1933. Alegerea subiectelor care nu erau considerate demne de a fi fotografiate l-a diferenţiat de contemporanii săi. De-a lungul carieriei a fost interesat de reflexii, distorsiuni şi oglinzi – ca o reflecţie asupra vieţii.

Dacă mai era nevoie de o dovadă a geniului lui Kertész, sir Elton John, avid colecţionar de artă, a numit această fotografie ca fiind una dintre cele mai influente ale secolului XX: “Pentru mine, aceasta este prima fotografie care arată corpul masculin ca fiind sexy. Cred că revoluţionează modul în care oamenii privesc forma masculină. O consider una dintre piesele de rezistenţă ale colecţiei mele.”.

André Kertész
(c) André Kertész

Pentru că nu s-a vindecat destul de repede pentru a se întoarce pe front, în 1918 se întoarce la munca de broker, unde o cunoaşte pe viitoarea sa soţie Erzsebet Salomon, care îşi va schimba numele în Elizabeth Saly şi care îi va fi model în fotografiile din perioada următoare.

Perioada franceză

André Kertész
(c) André Kertész

Deşi decide să emigreze pentru a studia la o şcoală de fotografie din Franţa, amână momentul din cauza opoziţiei mamei sale. “Am plecat la Paris pentru că a trebuit pur şi simplu, nu ştiu de ce. Am avut o mică sumă de bani care să îmi ajungă o perioadă, am avut puterea mea creatoare şi am avut visurile mele. Am fost trei fraţi şi când tata a murit, mama a vrut să rămânem împreună. Dar în 1925 mi-a spus că dacă încă vreau să plec, ar trebui să o fac, ea nu vrea să mă reţină. A văzut că Ungaria nu este locul în care să fac ceea ce mi-am dorit. Aşa că am plecat la sfârşitul lui august, sau poate era septembrie.”.

La scurtă vreme după sosirea în Paris îşi schimbă numele în André, pe care l-a păstrat pentru tot restul vieţii. În capitala artistică a lumii a lucrat pentru prima revistă franceză ilustrată, numită VU. În Paris a trăit din fotojurnalism, contribuind la naşterea unui nou mediu de expresie. A lucrat şi pentru numeroase reviste europene, creând eseuri fotografice între 1928 şi 1936.

Înconjurat fiind de alţi artişti imigranţi precum François Kollar, Robert Capa, Emeric Fehér, Brassaï, Julia Bathory, Man Ray, Germaine Krull, Lucien Aigner şi de mişcarea Dada, a atins atât succesul criticii cât şi pe cel comercial.

A început să fotografieze zilnic, dar spre deosebire de alţi fotografi contemporani precum Jacques Henri Lartigue, care s-a focusat pe stilul său de viaţă flamboiant sau Brassaï, care a capturat voyeuristic cabaretele şi tentaţiile interzise ale Parisului nocturn, Kertész a observat oraşul din cafenele și parcuri sau chiar de la fereastra apartamentului său. Şi-a fotografiat prietenii artişti (pictorii Piet Mondrian, Fernand Léger şi Marc Chagall, scriitoarea Colette, regizorul de film Sergei Eisenstein, poetul de naţionalitate română Tristan Tzara, sculptorul american Alexander Calder), trecătorii, vitrinele magazinelor, copiii jucându-se, lucruri simple capturate dintr-o perspectivă nouă, găsind poezie în banal.

A fotografiat şi atelierele artiştilor, începând cu cel al lui Mondrian, reuşind să captureze un portet al artistului în absenţă, folosindu-se de lumină, umbre, obiecte personale şi ocazional de opere de artă care evocă stilul şi personalitatea locatarului studioului.

Nu s-a focusat numai pe forme şi geometria străzilor, a fotografiat numeroase naturi moarte, lucruri comune precum furculiţe, pahare sau flori din casa sa, arătând că nimic nu este atât de banal încât să nu poată fi fotografiat. Dar atunci când le-a imortalizat el, a evidenţiat frumuseţea cotidianului.

Susan Sontag îi descria munca ca fiind “o aripă de patos”. Fotografiile sale The Fork şi Mondrian’s pipe and glasses nu constituie doar admirabile compoziţii formale, ci elevează detalii aparent triviale în poeme meditative.

André Kertész
(c) André Kertész

Aici a ajuns una dintre figurile marcante ale fotografiei avant-garde, alături de Man Ray. Caracteristică experimentării sale moderniste este fotografia The Fork (1928) în care se foloseşte de umbre pentru a altera aparenţa obişnuită a obiectului.

“Nu este destul să vezi, trebuie să simţi ceea ce fotografiezi.” pentru că fotografiile memorabile sunt cele care te emoţionează, care ţi se întipăresc în memorie, fie că sunt tragice, triste, stranii, vesele sau pline de viaţă.

În 1927 la galeria Sacre du Printemps din Paris a avut prima sa expoziţie, cu această ocazie a fost şi primul fotograf din lume care a avut o expoziţie personală. Deşi a fost un succes şi a primit critici pozitive, Kertész spune ca până la expoziţia de la Art Institute of Chicago în 1946 nu a simţit că este apreciat cu adevărat.

André Kertész
(c) André Kertész

De-a lungul carierei a experimentat cu mai multe medii, film de 35mm pe camere Leica, plăci din sticlă, chiar şi Polaroid către sfârşitul vieţii. Însă crede că “Tehnica nu este importantă, tehnica este în sânge. Evenimentele şi starea sunt mult mai importante decât lumina bună. Ceea ce se întâmplă este important.” De asemenea, nu crede că imaginile trebuie să fie perfecte tehnic, cele lipsite de expresie nu înseamnă mare lucru pentru el: “Dacă vrei să scrii, trebuie sa înveţi alfabetul. Scrii mereu şi la final ai un alfabet frumos, perfect. Dar nu alfabetul este important, contează ceea ce scrii, ce exprimi. Este la fel în fotografie, ele pot fi tehnic perfecte, chiar frumoase însă nu au expresie.”.

În 1928 începe să folosească camere Leica, fiind de format mic, sunt mai potrivite pentru fotografia de stradă. Poate mai mult decât alt fotograf, a descoperit şi a demonstrat faptul că aparatele de 35mm au o estetică specială. Aceste mici maşinării păreau la început prea puţin serioase pentru un profesionist, mai ales pentru că majoritatea celor care le foloseau încercau să obţină de la ele ceea ce formatul mare făcea mai bine. Însă Kertész, cu abordarea sa directă a subiectului, a creat un limbaj vizual cu compoziţii puternice şi se poate observa că nu a avut predecesori în acest gen de fotografie. Un dispozitiv mai mic îi permitea să fie spontan, deoarece nu voia să apeleze la artificii, a vrut ca fotografiile să îi rămână simple, curate şi oneste.

André Kertész
(c) André Kertész

Încurajat fiind de editorul revistei VU, realizează în 1933 o serie de aproximativ 200 de fotografii nud în manieră abstractă care au apărut în revistele pariziene Le Sourire şi Arts et métiers graphiques. Părţi ale corpurilor modelelor Najinskaya Verackhatz şi Nadia Kasine fiind reflectate şi deformate de către oglinzi folosite la carnavaluri, creând efecte bizare sau chiar abstracţii artistice intrigante. Mai târziu în acelaşi an a publicat şi albumul Distortions. Kertész mai experimentase înainte cu şabloane neobişnuite şi iluzii optice create de diferite suprafeţe precum apa sau sferele din sticlă, însă seria aceasta are o încărcătură deosebită, este o interpretare radicală a figurii feminine care apare răsucită şi alungită datorită manipulării vizuale. Numele iniţial al seriei a fost The Grotesques, corpurile deformate în moduri care nu permiteau recunoaşterea imediată, duc cu gândul la curentul suprarealist.

Perioada americană

André Kertész
(c) André Kertész

Tot în 1933 se căsătoreşte cu logodnica sa, Elisabeth, la scurtă vreme după moartea mamei sale. Însă din cauza persecuţiei evreilor şi a ameninţării celui de-al Doilea Război Mondial, decide să emigreze în Statele Unite ale Americii, unde va trebui să îşi reclădească reputaţia. Se mută la New York, oraşul care a depăşit Parisul şi Berlinul şi a devenit noul centru artistic al lumii, unde îşi va petrece restul vieţii. Nevorbitor de engleză şi clasificat drept duşman în timpul războiului, s-a simţit izolat şi nefericit, lucru reflectat în fotografiile sale cu nori singuratici, porumbei amenințători şi abstractizările generale care fac oraşul anonim.

Deoarece opera sa nu a fost bine primită, şi-a petrecut primii 14 ani din perioada americană fotografiind pentru revista Home and Gardens pentru a supravieţui.

Captivat fiind de bogatul spectacol vizual al oraşului şi copleşit de imensitatea sa, Kertész şi-a folosit camera pentru a înregistra atât fascinaţia cât şi înstrăinarea pe care o simţea faţă de noua sa casă. Imaginile atestă o istorie personală complicată născută din răsturnările cauzate de cele două războaie şi viaţa în trei ţări diferite. La fel ca imaginile din Paris, şi acestea combină o sentimentalitate atrăgătoare şi compoziţia sofisticată.

În 1946 are o expoziţie personală la Art Institute of Chicago cu fotografiile din seria Day of Paris. Se referă deseori la acest moment ca la cel mai satisfăcător al carierei sale de până atunci.

Se mută la etajul 12 al unei clădiri de lângă Washington Square Park în 1952. Aici realizează cele mai bune fotografii ale sale de la mutarea în Statele Unite. Folosind un teleobiectiv, realizează o serie de fotografii cu parcul acoperit de zăpadă şi numeroase urme şi siluete, imagini care par proaspete şi neaşteptate chiar şi în ziua de azi.

“Îmi plac fotografiile luate de la înălţime, dacă eşti mereu la acelaşi nivel, ratezi multe lucruri”, spune el. La început oamenii credeau că e o nebunie ceea ce face, fotografiind lucruri comune sau pe stradă, abia când au văzut fotografiile au înţeles. Ceea ce le face interesante este abstractizarea străzilor şi perspectiva unică pe care nu o vedem în mod normal.

“Momentul este cel care îmi dictează opera, ceea ce simt, fac. Acesta este cel mai important lucru pentru mine. Oricine poate privi dar asta nu înseamnă că şi vede. Nu calculez şi nu analizez, văd o situaţie şi ştiu că este ce trebuie, chiar dacă trebuie să revin pentru a avea lumina potrivită.” Kertész a îmbrăţişat ceea ce numim “moment decisiv” – acel moment în care toate elementele cadrului se îmbină perfect. Pentru el fotografia a fost despre a vedea lumea într-un mod unic, nu doar a privi oameni, locuri sau lucruri, ci de a-i vedea cu adevărat, la un nivel mai profund. Deşi nu era mereu sigur care este momentul potrivit, a fotografiat din instinct.

În compunerea imaginilor, este răbdător şi apasă declanşatorul doar atunci când simte că compoziţia este completă: “Merg de jur-împrejur, observând subiectul din mai multe unghiuri până când elementele se aranjează într-o compoziţie care îmi încântă ochiul.”

André Kertész
(c) André Kertész

Se simte insultat de excluderea din expoziţia lui Edward Steichen The Family of Man din 1955 de la MoMA. În ciuda succesului expoziţiei de la Chicago, nu mai expune până în 1962.

Spre sfârşitul vieţii a vorbit deseori despre lipsa contactului cu alţi artişti, deşi aflându-se în alt loc, el a rămas acelaşi, cu o înclinaţie spre melancolie, mereu fără rădăcini, iar după moartea soţiei în 1977, nimic nu îl mai stimulează cu adevărat.

Pe măsură ce a înaintat în vârstă, fotografiile sale au fost tot mai simbolice şi autobiografice.

La sfârşitul anilor 70 primeşte o cameră de la compania Polaroid. Aceste polaroide, realizate la sfârşitul unei lungi cariere, sunt o dovadă minunată a viziunii fotografului care rareori şi-a comentat opera, spunând doar că descrie ‘simplitatea vietii’. Întrebat la vârsta de 90 de ani de ce mai fotografiază, a răspuns “Sunt încă flămând.”.

André Kertész
(c) André Kertész

Perioada internaţională

După retragerea din 1961, opera sa începe să câştige recunoaşterea internaţională şi urmează o serie de expoziţii în toată lumea şi o lungă listă de premii. Primeşte chiar Grand Prix Naţional de la Photographie de la ministerul culturii din Franţa, în 1982.

Deşi în anii 40 şi 50 a fost publicat şi expus destul de des, nu a fost suficient pentru el. Însă în anii 60 şi mai ales în 70, a fost descoperit de o nouă generaţie şi a avut ocazia de nenumărate ori să-şi expună, publice sau vândă lucrările. Mai ales fotografia Chez Mondrian, 1926 din perioada franceză, a fost extrem de populară.

A considerat mereu că stilul şi opera sa nu sunt acceptate de critici şi public, în ciuda faptului că a primit numeroase premii. În perioada americană a fost descris ca fiind un artist intim, care îşi aduce privitorul în opera sa, chiar şi atunci când subiectul era intimidantul New York. Deşi nu a primit decât rareori recenzii negative, lipsa comentariilor asupra operei sale l-a făcut să simtă ca este departe de recunoaştere, că nu primeşte respectul cuvenit. Acum este considerat însă părintele fotojurnalismului.

Nestatornicia faimei nu ar trebui să surprindă pe nimeni care caută perfecţiunea în opera sa şi o vede înlocuită în percepţia publică cu una inferioară. Părerile contemporanilor sunt mereu imprevizibile şi lipsite de încredere, adevărata valoare a unui artist se poate vedea doar din perspectivă istorică.

Dacă a fost într-adevăr subestimat de către contemporanii săi sau nu, este o chestiune care ţine de înţelegerea istoriei şi a psihologiei umane. Însă semnele spun că recunoaşterea a existat încă de la începuturile carierei sale, sub forma comenzilor din partea revistelor şi ziarelor, expoziţiilor internaţionale în cele mai mari muzee, numeroaselor premii, chiar şi a doctoratelor onorifice din partea universităţilor.

Estetica sa atemporală, încununată cu tonuri nostalgice, se poate să nu fi fost apreciată cu adevărat în acele vremuri – o soartă comună artiştilor a căror opera se dovedeşte a avea calităţi de durată. Fotografiile sale sunt construite poetic cu o apreciere formală pentru legile compoziţiei. Au un simț anume al spaţiului şi al libertăţii, ca şi cum aparţin a două epoci diferite – prezentul şi viitorul necunoscut.

André Kertész
(c) André Kertész

“Sunt un amator şi intenţionez să rămân aşa toată viaţa. Pentru că sunt un amator care descoperă lumea iar şi iar. Atribui fotografiei rolul de a înregistra adevărata natură a lucrurilor, interiorul lor, viaţa lor. Arta fotografului este o continuă descoperire care necesită răbdare şi timp. O fotografie îşi ia frumuseţea din adevărul cu care este marcată.’ Deoarece a văzut fotografia ca un fel de jurnal vizual care documentează felul în care simte lumea din jurul său, a insistat mereu ca emoţia este baza operei sale, mai degrabă decât impulsul artistic. Puterea imaginilor lui Kertész nu stă doar în compoziţiile puternice şi echilibrate ci şi în sentimentul intens capturat. ‘Din acest motiv refuz toate trucurile meseriei care m-ar putea face să-mi trădez cariera. Odată ce găsesc un subiect care mă interesează, las camera sa îl înregistreze onest. Uitaţi-vă la reporteri şi la fotografii amatori! Ei au un singur scop, să înregistreze o amintire. Şi aceea este fotografia pură.”.

În 1984, înaintea dispariţiei sale, a donat 100,000 de negative and 15,000 de slide-uri color ministerului francez al culturii, cele mai multe dintre ele rămânând încă nevăzute.

Kertész a murit liniştit în somn, în casa sa din New York pe 28 septembrie 1985. A fost incinerat şi cenuşa sa a fost amestecată cu cea a soţiei, Elisabeth.

André Kertész
(c) André Kertész

Un articol de Anca Cernoschi.




test - array(0) { }

Comentarii

Sortează după:
  • Dată
  • Raspunsuri
  • Ultima activitate

Lasă un comentariu

Adresa de E-mail nu va fi publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Top