În inima Bucșoiului, cu Andrei Badea

Postat de: Andrei Badea Andrei Badea

E mijloc de septembrie. Într-o dimineață rece, doi drumeți se opresc în parcarea cabanei Gura Diham. Rucsacii li-s umezi de la stropii de ploaie ce-au răzbit prin copertina tractorașului turistic care i-a lăsat aici, scutindu-i de un drum monoton. Ploaia a stat. Cei doi își iau ranițele în spinare și iau în vârful bocancilor nemiloasa pantă din apropierea cabanei. O știți voi, aceea zisă și a Prostului. După primele cotituri ale potecii, urcușul se îndulcește și drumeții prind din nou glas, ba se și bucură de razele soarelui care a binevoit a-și scoate la iveală fața de sub norii dimineții.

Bucșoi
(c) Andrei Badea

Fără îndoială, Bucșoiul este stâpânul regatului nordic al Bucegilor. Forma sa masivă, piramidală și văile ce scapă vertical din cele două creste ale sale îl fac deosebit de atrăgător pentru iscoditorii în abrupt. Totuși, multe zone ale Bucșoiului au rămas insuficient scormonite de bipezi, fiind o lume de piatră în care doar caprele negre se încumetă a colinda după plac.

Despre Valea Pietrelor știam de ceva vreme, colecția de reviste „Munții Carpați”; și articolul lui Vasile Giurgiu cuprins într-unul dintre numere nescăpând atenției mele. Știam că este peștera activă situată la cea mai înaltă altitudine din țară și că este cea mai rece peșteră fără ghețari din România. Cumva, încă mintea-mi de atunci – căci revistele mi au căzut în mână în anii de școală – mi-am imaginat locul ca fiind unul tainic și aventuros.

Cristi, căci el a fost partenerul meu în această plimbare, este un bun cunoscător al abruptului prahovean și o persoană care i-a inițiat pe mulți în tainele văilor Bucegilor. Mare mi-a fost bucuria să-l însoțesc prin abruptul Bucșoiului și să ajungem în apropierea peșterii sus-amintite, ba chiar să și petrecem o noapte în natură, în măruntaiele muntelui.

Îmi plac mult pădurile de fag, iar decorul aleii ce șerpuiește pe coasta muntelui Diham nu face excepție. Locurile de acest gen mi se par deosebit de fotogenice, fiind fascinat de suplețea și eleganța fagilor, adevărate coloane grecești ale lumii vegetale. Primele semne ale toamnei și-au făcut deja apariția, frunzele căpătând o nuanță ușor gălbuie, veștedă. Nu grăbim urcușul și ne bucurăm de natură. Un huhurez își ia zborul greoi înainte să îl pot imortaliza într-o imagine, gonit de câteva ciripitoare zgomotoase și înfoiate. Tânjesc, în sine mea, la un aparat de fotografiat mai capabil în ceea ce privește imortalizarea faunei sălbatice, căci bătrânul meu Canon 600D nu se prea atinge de acest domeniu.

Nu zăbovim la Poiana Izvoarelor. În ciuda numelui poetic, locul și-a pierdut de mult orice farmec pentru mine, căci omul nu are darul de a-l sfinți. Șantierul perpetuu ai anexei vechii cabane, vechea construcție închisă și amintirile neplăcute mă fac să nu pot recomanda acest loc nimănui. Dincolo de Pichetul Roșu, în Poiana Bucșoiului, de deschide amfiteatrul muntelui. Abruptul nordic al Balaurului este copleșitor, iar văile ce-l brăzdează par inaccesibile din acest punct. Lepădăm ranițele din spinare preț de câteva minute și îmbrăcăm harnașamentul din dotare. Doi drumeți trec pe poteca turistică, în drum spre Omu, și se opresc pentru o privire. Hâtru, Cristi le oferă posibilitatea de a-și trece în cont o emoție de abrupt, ocazie pe care cei doi, suprinși și bucuroși, nu o trec cu vederea.

De acum, tot în sus! Ne strecurăm printre bolovanii văii, Cristi și cu mine urmărind talvegul și toate săritorile sale. Până în zona Turnului cu Jnepeni, stânca este solidă și sănătoasă, ascensiunea fiind o plăcere. Mai sus de acesta, aspectul văii se schimbă radical, transformându-se într-o mare de grohotiș instabil și piatră putredă. Cumva, îmi amintește de Valea Mălinului, în amonte de zona Lespezilor. Nu mă încântă prea tare ochiul. Doar o creastă ce țâșnește din talveg, împărțindu-l în două fire, oferă variație și o încalec bucuros. Nu mai e mult până sus, unde suntem luați în primire de obișnuitul vânt al Curmăturii Bucșoiului. Spre est, norii par încruntați și aduc miros de ploaie.