În urmă cu 10 – 15 ani, fotografii din România erau mulțumiți dacă fotografiile lor făceau obiectul unor expoziții individuale sau de grup. A-ți vedea fotografiile tipărite într-o carte era un vis frumos și doar câteva asftel de albume de fotografie documentară apăruseră în România.

Astăzi, cu pași timizi, fotografii documentariști au început să își transpună proiectele fotografice în cărți, însă nivelul de publicare nu îl atinge pe cel din restul țărilor cu tradiție. De ce se întâmplă asta? În primul rând pentru că editurile din România nu sunt dispuse să investească într-un produs fotografic care este oarecum de nișă. Costurile mari de producție, dar și publicul limitat, îi țin departe de o astfel de investiție. O carte de fotografie documentară este un produs care presupune costuri ridicate, timpul alocat executării lui este mare, iar profitul rezultat din vânzarea cărților este redus. Pentru fotograf acest lucru reprezintă o barieră, pentru că lovindu-se de refuz, se vede nevoit să găsească singur modalități de finanțare a cărții. Fie că alege varianta de crowdfounding, fie aplică la surse de finanțare sau cofinanțare scoase la concurs de diverse entități publice sau private, fie își plătește singur cartea, cu speranța că poate va reuși să recupereze ceva din investiție, fotograful care dorește să își vadă munca îmbrăcată frumos pornește într-o călătorie sinuoasă, din care uneori poate rămâne cu un gust amar.

Dar să o luăm de la capăt. A avea în portofoliul profesional o carte foto este un lucru esențial pentru fiecare fotograf, acest lucru putându-l ajuta să aibă o expunere mai mare și îi poate deschide calea către noi oportunități în carieră. Însă, în primul rând, acesta ar trebui să se întrebe de ce și pentru cine vrea să facă asta, pentru că realizarea unei cărți necesită foarte mult timp, energie și bani și este foarte posibil ca rezultatele dorite să nu apară imediat sau nu la intensitatea gândită inițial.

Este esențial răspunsul la întrebarile de ce vrei să faci o carte foto?, care este conceptul din spatele proiectului și al cărții? și un lucru foarte important, care este publicul-țintă? Este foarte dificil să produci o carte de fotografie documentară care să aibă un subiect închegat și care să atragă audiența într-o piață de profil autohtonă nedezvoltată sau internațională, în care concurența este foarte mare.

Să zicem că ți-ai răspuns la întrebările de ce? și pentru cine? Urmează alți pași, extrem de importanți în conceperea cărții: crearea unei povești verosimile, puternice și cursive din imagini și cuvinte. Selecția fotografiilor pentru o carte este o muncă grea și este indicat să fie făcută cu ajutorul unui editor, pentru a înlătura subiectivismul, dar și pentru că întotdeauna o „a doua pereche de ochi avizată” este de ajutor. La fel și prelucrarea fotografiilor pentru tipar, aranjarea lor în pagină, dar și restul elementelor grafice care personalizează o carte. Pentru aceste etape, rolurile editorului de carte, designer-ului și graficianului, sunt foarte importante. Importantă este și contribuția editorului de text, pentru că nu toți fotografii se pricep la asta, iar claritatea și consistența mesajului scris sunt esențiale pentru firul epic al proiectului. Urmează apoi traducerea textului (la fel de importantă ca și scrierea lui), dacă este cazul.

Să ne imaginăm că am parcurs și acești pași și că ai o variantă digitală a cărții. Dacă vrei să prezinți proiectul unei edituri sau unor potențiali sponsori, trebuie să concepi și o formă de prezentare a lui, pentru că nu va avea nimeni răbdare să răsfoiască zeci sau sute de pagini ca să vadă despre ce este vorba. Dacă optezi pentru varianta de crowdfounding, trebuie să îți îmbraci ideea într-o formulă de prezentare scurtă, clară și convingătoare.

Mai departe, poți alege o variantă de tipărire offset, în tiraj mai mare, iar pentru tirajele limitate, tiparul digital sau cel manual. Prețurile diferă de la o variană la alta și trebuie să știi foarte bine câte exemplare vrei să lansezi pe piață și în ce scop. Trebuie să alegi tipul de hârtie și modalitatea de legare a cărții și să ai în vedere că și aceste opțiuni îți schimbă costul total al cărții, dar îi și creionează calitatea. Toate aceste detalii trebuie discutate cu tipograful, pentru a cunoaște toate opțiunile. Sfatul meu pentru cei care reușesc să depășească toate aceste etape, este ca în momentul în care cartea intră la tipar, să urmărească tot procesul de tipărire, personal sau să delege designer-ul sau editorul cu care au lucrat, pentru a putea corecta eventualele erori de tipar la fața locului și nu după ce s-a tipărit cartea. Costurile de retipărire sunt mari, cele mai multe tipografii refuză să retipărească tirajul și nu toate își asumă greșelile.

Trebuie să mai aveți în vedere că fotografiile tipărite nu arată ca cele de pe ecranul monitorului, diferențele fiind produse de diverși factori precum culoarea și textura hârtiei, culoarea sau consistența vopselei tipografice. Lucrurile devin și mai delicate când se lucrează cu culori speciale și pentru asta este util să faceți mai multe probe de tipar.

Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă drumul unei cărți foto, de la faza de proiect la varianta sa finală, cartea tipărită, am rugat câțiva fotografi să ne împărtășească experiențele lor, iar pe doi editori și pe directorul tipografiei Master Print Super Offset să ne explice ce înseamnă editarea unei cărți foto și tipărirea ei.

#1 Petruț Călinescu – Mândrie și Beton

 cărțile

 

 

De ce ai ales să transpui proiectul documentar într-o carte foto? Care a fost conceptul care a stat la baza cărții?

Cred că fotografia stă cel mai bine pe hârtie și proiectele la care lucrezi mult ai vrea să le vezi finalizate în modul ăsta: în print sau sub formă de carte. Mi s-a părut foarte importantă povestea din spatele imaginilor și vocile oamenilor. De aceea, am dat un spațiu destul de larg introducerii pe care a scris-o Ioana Hodoiu, iar pe lângă asta am presărat printre fotografii diverse citate semnificative, din interviuri. Selecția fotografiilor am lăsat-o intenționat mai largă; nu am vrut să fac un edit la sânge, ba din contră, am lăsat-o mai liberă, pentru că mi s-a părut mai bine așa pentru înțelegerea poveștii.

Cine a editat albumul Mândrie și Beton și ce anume a determinat această opțiune? Cât de important este rolul unui editor de carte?

Cartea a fost editată de Igloo, pentru că prin ei am obținut una din ultimele finanțări, cea de la Ordinul Arhitecților. Design-ul a fost făcut de Raluca Jipa, împreună cu noi. Editarea fotografiilor, adică alegerea și înșiruirea lor, precum și textele le-am făcut noi, eu cu Ioana. Acum depinde ce înțelegi prin editor – de multe ori el controlează și conținutul, ceea ce poate fi foarte util în unele cazuri. La noi, Raluca a machetat și a purtat discuțiile tehnice cu tipografia.

cărțile

Ce sursă de finanțare ai avut pentru albumul Mândrie și Beton?

Cartea a fost finanțată prin crowdfunding: am reușit să vindem în avans 260 de exemplare, necesare pentru a acoperi undeva la 75% din costurile de producție. Alte variante nu prea sunt: fie aplici la o finanțare AFCN, fie scoți bani din buzunar, ca apoi să muncești oricum enorm să îi recuperezi, cel mai probabil doar parțial.

În ce tiraj a fost tipărită cartea?

Cartea a fost scoasă în 700 de exemplare, 260 s-au dus direct de la tipar la cei care au comandat-o în avans, unele au fost puse la vânzare, altele s-au dus gratuit la diverse persoane care am considerat că ar trebui să o vadă – inclusiv în cadrul comunității.

Care este publicul-țintă al produsului tău? Te-ai gândit de la început la asta?

Orice proiect pe care îl pornesc pleacă de la o curiozitate personală. Sună așa, foarte a marketing, să te gândești de la început la publicul-țintă – cred că oricum nu mi-ar reuși. Dar pe parcurs începi să te gândești fără să vrei, începi să remarci cine e mai interesat de ceea ce faci.

Noi am avut un public super divers: de la antropologi, sociologi, oameni pasionați sau nu de fotografie, la localnicii care se regăseau în documentarea noastră.

Care este modalitatea de distribuție a cărții?

Cred ca singura eficientă este distribuția personală, pe bicicletă sau la bere. Librăriile mari îți percep un comision de 50% și oricum banii îi vezi foarte greu sau deloc.

Cum a fost primită cartea ta de către public? Câte exemplare ai vândut și ce premii a câștigat?

În general am avut reacții bune, entuziaste. Eu, după ce am stat cu nasul atât de mult în proiectul ăsta, îi vedeam la final doar defectele. Ba că nu am ales bine pozele, ba că trebuia să iau alte decizii editoriale etc. Dar majoritatea nu remarcă detaliile astea care pe mine mă obsedau. Nu am ținut cont de numărul celor vândute; probabil că au fost câteva sute. Acum mai am doar zeci de exemplare și încep să le păstrez, le dau cu greu. Cartea a fost nominalizată la Gala Bun de Tipar, categoria „Cea mai frumoasă carte ilustrată”, iar proiectul cu totul (nu doar cartea) a câștigat premiul de „Cel mai bun proiect cultural”, la Gala Societății Civile.

Ce modalitate de tipărire a cărții ai ales și de ce? Cu ce probleme te-ai confruntat în timpul editării și tipăririi cărții? Cu ce tipografie ai lucrat si de ce?

Pai cred că nu ai multe variante de ales: digital sau offset. Acum na, când spui carte, cam spui offset. Editarea a mers super ok, dar la tipar lucrurile au cam scârțâit. Am lucrat cu Master Print, care au un tipar bun, dar serviciile de legătorie și finisare au fost destul de slabe. Normal că nu știam asta la început, am aflat după. Așa că m-am ales cu o carte tipărită foarte bine (din multe puncte de vedere), dar prost finisată: coperțile erau curbate, la legătorie, nu știu cum au reușit, dar au scăpat și au intrat în varianta finală coli de la probe. Mi-au mai zis diverși amici că mai găseau câte o pagină, două, trei cu elemente dublate, triplate, de la plăcile mișcate. Șase – opt ochi pe cap, cum ar veni. Bun, asta am aflat-o direct de la tipar, dar ce să faci, poți să verifici singur 700 de exemplare gata puse în țiplă? Dar cei de la Master Print mi-au promis că o fac ei. Se pare că au făcut-o doar parțial, dacă au făcut-o.

Ce schimbări ai face în următorul proiect de carte?

Aș schimba tot: altă tipografie, alt format etc.

Consideri că tipografiile din România ating standardele internaționale de tipărire? Ce anume lipsește și ce se poate îmbunătăți în această ecuație?

Habar nu am care sunt standardele internaționale; majoritatea cărților văd că sunt făcute acum în China. Multe carți se fac în Italia, unde este o tipografie specializată doar pe cărți de fotografie. Faptul că oamenii ăia fac doar asta, pe tine, ca novice, te ajută enorm. Să spunem că în tipografie personalul face ce îi ceri, dar știi ce să îi ceri?

În mare, nu mai știu cine mi-a zis, dar s-a dovedit a avea mare dreptate: mașinile de tipărit sunt aceleași și afară și la noi, mai mult sau mai puțin. Dar diferența o face cel ce le operează. Trebuie regulat oprite, spălate, calibrate etc. Diferențele vin din grija cu care sunt operate.

Soluția esta să lucrezi cu tipografii mai mici, unde ți se poate acorda mai multă atenție.

Care crezi că este nivelul României în producerea de carte foto?

Cred că este în creștere și anual apar cărți excelente ce pot sta lângă orice altă carte de referință de afară. Sunt tipografii mici care lucrează foarte îngrijit, avem designeri foarte buni.  Față de alte țări, producția e mică, normal, dar la ce alt nivel stăm mai bine?

Ce recomandări ai pentru cei care vor să își transforme proiectele în cărți foto?

Să încerce măcar o dată să își transforme o idee într-o carte. Sunt „N” soluții, nu neapărat pe offset. Varianta digitală poate însemna tipărirea unui singur exemplar. Din momentul în care începi să gândești munca ta ca material pentru o carte, procesul se schimbă. O structurezi, o gândești altfel, ești mai responsabil. Poate nu e atât de ofertantă ca o găleată de like-uri primite instantaneu, dar garantez că indiferent de modul în care va ieși la final, cel care încearcă lucrul ăsta va avea de câștigat. Nu bani, normal. Și la final, un citat al unui editor de carte foto, am uitat unde l-am citit: „Cum să câștigi o mică sumă de bani din publicarea cărților de fotografie? Investești o mai mare sumă de bani”.

#2 Dragoș Lumpan – Ultima transhumanță

cărțile

 

De ce ai ales să transpui proiectul documentar într-o carte foto?

Proiectul Ultima transhumanță este „transpus” și în mai multe „medii”: albumul foto, în peste 15 expoziții în diverse țări din Europa; iar acum lucrez la editarea filmului Ultima transhumanță, care va fi un documentar-eseu de 90 de minute.

Am tipărit albumul Ultima transhumanță la sfârșitul anului 2011. În acel moment era un proiect la care lucrasem timp de cinci ani; până la sfârșitul anului 2011 cifrele arătau cam așa: am mers în șase țări – în diverse anotimpuri; am parcurs peste 45.000 km – desigur nu doar pe jos și am realizat aproximativ 100.000 de fotografii.

Care a fost conceptul care a stat la baza cărții?

Conceptul a fost „ultima transhumanță”. Titlul proiectului mi-a fost dat de o familie de ciobani români. De generaţii familia lor mergea la drum. Eu am început să îi urmaresc în 2007. În 2008 mi-au spus că renunţă la drum. Au rămas ciobani, dar acum sunt stabili, sedentari.

Apoi, din anul 2010 am extins proiectul; am mers pe urmele transhumanţei în Albania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Turcia şi în România. Pentru România a trebuit să găsesc o nouă familie – este familia Dănulețiu. Peste câțiva ani, pe Gheorghe Dănulețiu l-am prezentat companiei Vodafone și așa a „apărut” Ghiță Ciobanul.

În albumul Ultima transhumanță am încercat să redau atmosfera lumii în care trăiesc ciobanii care încă mai practică transhumanța. Fotografiile din album sunt ordonate în funcție de ora la care au fost făcute: începe foarte devreme (noaptea spre dimineață) și se termină târziu (seara spre noapte).

Cine a editat cartea și ce anume a determinat această opțiune? Cât de important este rolul unui editor de carte?

Albumul Ultima transhumanță a fost editat de Asociația Fotocabinet, din care fac și eu parte. La vremea respectivă a fost singura variantă.

cărțile

Ce surse de finanțare ai avut pentru producerea cărții?

Sursele de finanțare au fost: fonduri proprii și fonduri publice obținute prin concursuri / sesiuni de proiecte publice: ICR (prin Programul Cantemir), AFCN (prin programul editorial al Administraţiei Fondului Cultural Naţional).

Albumul Ultima Transhumanță are două ediții (ediția ICR cu un tiraj de 1.500 exemplare; ediția AFCN cu același tiraj). Prima este ediția gratuită, care a fost susținută de ICR (prin Programul Cantemir pentru proiectul cultural Transhumanța). Ediția pentru vânzare a fost sprijinită de AFCN. Această ediție este aproape identică cu prima; singura diferență este coperta: coperta galbenă este ediția ICR, coperta albastră: AFCN. A fost nevoie de două ediții deoarece regulamentul ICR cerea ca albumul să fie oferit gratuit (iar pe copertă să apară „exemplar gratuit”), în timp ce regulamentul AFCN cerea o ediție cu vânzare (cu prețul scris pe copertă).

Care este publicul-țintă al produsului tău? Te-ai gândit de la început la asta?

Publicul a fost mult mai larg decât ceea ce bănuiam inițial; de exemplu am văzut că foarte mulți IT-iști au fost interesați de acest proiect. Și nu numai. Am aflat că albumul Ultima Transhumanță a ajuns foarte departe, în foarte multe țări.

Cum este distribuit albumul? Au rămas albume nevândute?

Albumul foto Ultima transhumanţă poate fi găsit în librăriile Cărturești, Bizantină, Muzeul Satului sau on-line: carturesti.ro și librariabizantina.ro. A fost și în librăriile: Anthony Frost și  Mănăstirea Oașa. Ediția gratuită a fost oferită în timpul expozițiilor și a fost foarte bine primită. Din cealaltă ediție mai sunt albume de vânzare.

Ce modalitate de tipărire a cărții ai ales și de ce? Cu ce probleme te-ai confruntat în timpul editării și tipăririi? Cu ce tipografie ai lucrat și de ce?

Am făcut tot ce-am putut ca să nu tipăresc albumul Ultima transhumanţă în România. L-am tipărit în Italia, la EBS Editoriale Bortolazzi Stei. Am ales această tipografie din multe motive:

  • aveau același preț cu tipografiile mai bune de la noi;
  • cu câteva luni înainte, am dat mai multe fotografii din seria Ultima transhumanţă revistei Punctum, care a fost tipărită la tipografia Master Print – iar fotografiile arătau foarte prost. Explicațiile pe care le primești în general în România sunt: „E! Se mai întâmplă!”. Iar în Italia fotografiile au fost printate impecabil.

De ce crezi că tipografiile din România nu ating standardele internaționale de tipărire a unei cărți foto?

Lipsesc multe: în primul rând piața. Și de aici lipsa interesului, a experienței și a consecvenței, pentru că uneori „le iese”.

Care este nivelul României în producerea de carte foto și de ce crezi că este așa?

Din câte știu, în România se publică doar câteva cărți foto pe an; câteva în sensul de foarte puține. În primul rând lipsește piața – iar de aici poate să plece o discuție lungă …

 Ce schimbări ai face în următorul proiect de carte?

Probabil că ar fi un e-book.

#3 Ioana Cîrlig, Marin Raica – Post-Industrial Stories

 cărțile

 

 

De ce ați ales să vă prezentați proiectul documentar într-un album de fotografie?

Am hotărât să facem o carte foto pentru că e modalitatea favorită de a prezenta un proiect foto. Știam de când am început proiectul că vrem să ajungă carte, dar nu știam dacă vom reuși. Ne-am dorit o carte axată pe povestea spusă prin fotografii, fără caption-uri și alte informații care să întrerupă experiența.

Cine a editat albumul Post-Industrial Stories?

A fost o experiență frumoasă, cu mult brainstorming la bere, pentru că am lucrat cu prieteni, într-o echipă mică. Aveam o idee în legătură cu ce voiam să facem, apoi ne-am întâlnit și am început pașii către realizare. Nu a fost o relație clasică editor-autor, nu am lucrat cu o editură mare, nici nu există la noi în țară o editură care să producă genul ăsta de proiect. Echipa a fost: Ina Stoian de la PlusMinus, Alice Stoicescu și noi doi. Rolurile nu sunt clar delimitate într-o echipă atât de mică, e în egală măsură „copilul” tuturor.

Ce sursă de finanțare ați avut și de ce ați ales această variantă?

Cartea a fost finanțată de Administrația Fondului Cultural Național. Din punctul meu de vedere e cea mai bună variantă de a finanța un proiect editorial, deoarece îți permit libertate totală. Nu intervin în procesul creativ. De fapt, din câte știu eu, e singura instituție care finanțează proiecte editoriale independente, cărți de artă, proiecte cu costuri de producție mari, care altfel nu ar fi realizate. Dintre cărțile mele preferate tipărite în România, foarte multe sunt finanțate de AFCN: R.A.P.I. Underground, Borrowed Territories, RO_Archive, Rescrierea Secvenței etc.

cărțile

În ce tiraj a fost tipărită cartea?

Am făcut 500 de cărți, e numărul standard de exemplare pentru genul ăsta de proiect, numărul minim de exemplare pentru tiparul offset.

Care este publicul-țintă al cărții voastre? V-ați gândit de la început la asta?

Nu ne-am gândit când am început proiectul, dar fiind o documentare pe termen lung, am avut ocazia să aflăm pe parcurs. Am avut în „public” fotografi, arhitecți, designeri – oameni interesați în general de vizual.

Care este modalitatea de distribuire a cărții?

Fiind un proiect independent, ne-am ocupat noi de distribuție. A fost și în librăria Anthony Frost, care din păcate s-a închis, mai este la magazinul tipografiei Fabrik și mai sunt câteva exemplare la noi acasă.

Cum a fost primită cartea de către public? Au fost atinse așteptările voastre? Ce premii a câștigat cartea Post-Industrial Stories?

Cred că a fost bine primită de către public, nu am știut la ce să ne așteptăm fiind primul nostru proiect. Am avut feedback bun și când am călătorit cu ea pe la festivaluri și în galerii din alte țări. Am câștigat un premiu la Cele Mai Frumoase Cărți.

Cu ce tipografie ați lucrat și de ce? Ați întâmpinat probleme în timpul editării și tipăririi cărții?

Am ales să lucrăm cu Fabrik, pentru că tot ce iese din mâinile lor e foarte frumos. Nu au fost probleme, lucrurile au mers destul de lin. E un proces extraordinar.

Ce schimbări veți face în următorul proiect de carte?

Va fi un proiect diferit, am învățat multe din această primă experiență. Am vrea să continuam în ideea foto-cărților, axate exclusiv pe povestea spusă de fotografii și am vrea o carte fără text, fără explicații, fără context. Vrem să vedem cum se descurcă fotografiile singure. Am văzut foarte multe cărți superbe fără text, preferata mea e cartea ZZYZX, a fotografului Gregory Halpern.

Crezi că tipografiile din România ating standardele internaționale de tipărire a unei cărți de fotografie? Ce anume lipsește și ce se poate îmbunătăți în această ecuație?

Se fac lucruri foarte frumoase, dar din păcate nu e o industrie capabilă să se autosusțină. Cei mai mulți dintre noi se ocupă cu altceva, iar în timpul liber facem proiecte și cărți foto. Tipografia Fabrik, singura de la noi cu care am lucrat, e extrem de serioasă. De curând am călătorit cu cartea în Franța, unde a fost apreciată din punctul de vedere al calității tiparului, a coperții și a altor detalii tehnice.

Ce recomandări ai pentru cei care vor să își transforme proiectele în cărți foto?

E cel mai fain mod de a prezenta o poveste foto. Nu am suficientă experiență încât să dau sfaturi, ce pot să recomand e să vadă cât mai multe cărți foto frumoase. Și în general, oameni buni, dacă vă place fotografia, cumpărați cărți foto! Cumpărați cărți făcute de fotografi români și investiți în proiecte făcute afară. Bagați nasul în librării online, e mult mai util pentru cariera de fotograf, decât încă un obiectiv nou sau mai știu eu ce.

#4 Sorin Vidis, Bogdan Boghițoi – Oina

 cărțile

De ce ați ales să vă prezentați proiectul documentar într-un album de fotografie? Care a fost conceptul care a stat la baza albumului Oina?

Ăsta a fost scopul nostru de la bun început. E un subiect cvasi-necunoscut, care nu a mai fost abordat în această manieră și care merită mai mult decât niște poze împrăștiate în „www”. O carte, ca și fotografia pe film, are dimensiune fizică, palpabilă și este un mod de a organiza informațiile culese și de a da o finalitate proiectului. Bineînțeles că trebuia să ne placă și să fim mulțumiți cu ce am reușit să realizăm înainte de a iniția proiectul editorial.

Firul cărții urmărește gradual etapele pe care le-am parcurs în experiența noastră, de la o introducere în jocul de oină, dificultățile și particularitățile lui, cum este transmis generațiilor noi, cine îl joacă, unde anume și de ce, până la spațiul socio-economic care îl protejează și care l-a făcut să subziste în tot acest timp și mai ales în ultimii aproape 30 ani.

Cine a editat albumul Oina?

Pe parcurs am avut vreo trei variante de structurare a cărții și am optat să o facem singuri, pentru că până la urmă noi știam cel mai bine ce vrem de la proiectul ăsta. Nu vreau să minimalizez rolul unui editor și nici nu aș avea cum, pentru că nu am avut încă experiența asta. Oricum, am avut parte de ajutor din partea prietenilor și colaboratorilor.

Care a fost sursa de finanțare a cărții voastre și de ce ați ales această variantă?

Pe parcurs am încercat diverse soluții de finanțare, dar fără vreun succes. Recunosc că renunțasem la idee, dar în toamna anului trecut am repornit motoarele, după ce am fost tras de urechi de câțiva prieteni. După diverse variante am ajuns la crowdfunding, care era cam singura șansa de a ne permite un tipar de tip offset. Am avut mare noroc să beneficiem de implicarea benevolă a unor oameni pricepuți – Radu Manelici, design și Karin Budrugeac, promovare, fără de care cu siguranță nu am fi ajuns aici. Am susținut campania pe Indiegogo din noiembrie până în ianuarie, probabil cea mai puțin nimerită perioadă pentru așa ceva. Cert e că într-un final, ne-am acoperit cam 70% din costurile de producție.

În ce tiraj a fost tipărită cartea și de ce ați ales acest număr de exemplare?

Tirajul a fost dictat de minimul acceptat de tipografie pe offset, adică 200 de bucăți.

Care este publicul-țintă al cărții voastre? V-ați gândit de la început la asta?

Ne-am gândit inițial, dar mai apoi nu am avut o abordare analitică a promovării proiectului. Să zicem că publicul-țintă ar fi populația preponderent urbană, cu vârste între 20 și 100 de ani, care ori au sete de cunoaștere ori își alimentează oarecare nostalgii și printre ale căror interese se numără măcar unul dintre următoarele: fotografie, estetică, design, sport, istorie, antropologie, psihologie, identitate, comunități. Oina, ca mai toate proiectele editoriale de la noi, e un proiect de suflet, nu o afacere și mai ales că vorbim de doar 200 exemplare, o astfel de campanie de promovare țintită pe un anume tip de public mi se pare în același timp un lux și o glumă. Pe de altă parte, sunt conștient că cele 200 de exemplare nu sunt deloc ușor de vândut în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic.

De unde poate fi achiziționat albumul Oina?

Direct de la noi, detalii aici sau de la Seneca Café, unde poate fi răsfoită.

Cum a fost primită cartea voastră de către public? Care au fost așteptările voastre și câte exemplare ați vândut până acum?

Am avut răspunsuri pozitive de la cei care au văzut-o și cum spuneam mai devreme, nouă ne place, deci e ok. Cred însă că foarte mulți nu sunt pregătiți pentru platforme de crowdfunding, iar printre fotografi există diverse forme de respingere a unui astfel de demers. Noroc că de data asta n-am avut cine știe ce așteptări, căci altfel frustrarea ne aștepta după colț. Am vândut aproximativ 50 de exemplare.

cărțile

Ce modalitate de tipărire a cărții ați ales și de ce? Cu ce probleme v-ați confruntat în timpul editării și tipăririi cărții și cu ce tipografie ați lucrat?

Am ținut foarte mult să fie un produs de calitate care, ca și conținutul, trebuia să ne placă în primul rând nouă. Cartea este tipărită la Arta Grafică, cu tehnologie offset cu raster stochastic, pe o hârtie deosebită care arată excelent.

La tiparul propriu-zis nu au fost probleme mai de loc, dar a durat aproape o lună toată treaba, în condițiile în care tiparul blocului interior n-a luat mai mult de 3 ore. Au fost întârzieri cu livrarea hârtiei și a culorii roșu pantone pentru copertă, dar în final a ieșit foarte bine. Nu a ieșit însă perfect și aici nu înțeleg de ce tipografiile, care în era online-ului se susțin aproape exclusiv din tiraje mari de agende și diverse alte materiale promoționale, nu iau un astfel de proiect (e adevarat – la limita rentabilității) mai în serios și cu atenție mai mare, pentru a avea o carte de vizită cu care să se poată promova.

La editare nu a fost deloc ușor. Am revenit de câteva ori asupra formei, adică asupra secvenței de poze, a alegerii pozelor în sine, a alăturărilor pe spread, a explicațiilor foto, dar am păstrat fondul propus și am refuzat introducerea unor poze cu carențe estetice, dar cu încărcătură afectivă.

Ce schimbări ați face în următorul proiect de carte?

Nu știu dacă va mai exista un alt proiect editorial, cel puțin nu în condiții similare. Acesta a fost un efort benevol, de echipă, care până la urmă a curs natural și pur, în esență, cum numai un proiect independent din toate puntele de vedere poate fi. Pe de alta parte, ca și la oină, exact asta este problema, lipsa finanțării. Pe scurt, nu vom mai face altă carte fără finanțare și dacă aceasta ar exista, ne-am organiza mai bine.

Credeți că tipografiile din România ating standardele internaționale de tipărire a cărților de fotografie?

Cu siguranță pot atinge orice standard, au și tehnologia necesară și oameni pregătiți, dar cum spuneam mai devreme, cred că le lipsește motivația, gândirea pe termen lung și disponibilitatea pentru asigurarea unei calități ireproșabile.

Care este nivelul României în producerea de carte foto și de ce credeți că este așa?

Odată cu democratizarea și globalizarea fotografiei, împreună cu cea a comunicării, distribuirii și a metodelor de finanțare, există o explozie a aparițiilor de carte foto, în special a celor independente. La noi nu e chiar așa, pentru că așa cum ne-am obișnuit deja, suntem cu câțiva pași (gigantici) în urmă. Chiar și așa, există un trend ascendent de apariții notabile în ultimii câțiva ani.

Publicul de la noi (și nu numai) duce lipsa unei educații vizuale corecte, lipsa atenției de durată, interesul scăzut pentru carte, abordarea greșită în privința platformelor de crowdfunding, disponibilitatea redusă pentru astfel de investiții. Până și noțiunile de fotografie sau de album de fotografie par să aibă o amprentă mentală eronată. Marea majoritate pare să aibă o reprezentare mentală legată de fotografia din zona evenimentelor de familie, fashion și poate călătorie, iar legat de albume, ceva imagini pur descriptive gen „Viața la țară”, „Maramureș”, „România pitorească” și în cel mai bun caz o serie bine închegată care spune o poveste ușor identificabilă.

Pe de altă parte, potențialii producători de carte foto au de depășit o serie de obstacole de ordin financiar, logistic, de identificare a publicului-țintă, și ca atare, mulți nici nu mai încep sau renunță pe parcurs sau în cel mai bun caz, produc un tiraj foarte scăzut, spre limita inferioară acceptabilă de către tipografii.

Cert este că producția de carte foto de la noi nu este și nici nu pare să devină prea curând o acțiune economică oportună și rămâne cumva în zona indie, ca un fel de moft în afara sistemului.

Ce le recomandați celor care vor să își transforme proiectele în cărți foto?

Să o facă! Dar să fie sinceri cu ei și cu publicul lor. Să se chestioneze atent înainte în legătură cu motivația lor. Cred că sunt destui care vor să vadă lucrări noi puse în forme vechi, de carte, care să le ofere un duș rece după șuvoaiele consumate pe Facebook sau Instagram.

#5 Oliver Merce – The Anatomy of Decay

cărțile

 

De ce ai ales să îți „îmbraci” proiectul documentar într-o carte foto?

În acest demers fotografic am vrut să dau vizibilitate unor întâmplări pe care, cu siguranță, timpul le va înăbuși sau le va ascunde. Prin intermediul imaginilor din cartea The Anatomy of Decay am încercat să aduc recunoștință capacității de adaptare a oamenilor la condițiile dificile de viață din cartierele „Crivina” și „Orașul Nou”, dar și să trag un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla în urma unor decizii politice eronate, care au puterea de a afecta într-un mod profund negativ viața unei comunități.

Cine a editat cartea și cât de important este rolul unui editor de carte?

Cartea a fost editată de Cristian Bassa. Pe Cristian l-am cunoscut în perioada în care era editor la Oitzarisme. Mi-a plăcut activitatea pe care a avut-o în cadrul revistei online și am ales să colaborăm împreună în acest proiect. Și s-a dovedit a fi o alegere bună.

Cred că un editor are un rol important în selecția finală a fotografiilor și la stabilirea secvenței acestora într-o carte. Nefiind implicat emoțional în realizarea imaginilor și gândind la rece, editorul poate influența rezultatul final, care astfel are șansa de a fi unul cât mai obiectiv.

Care a fost sursa de finanțare a cărții tale și de ce ai ales această variantă?

The Anatomy of Decay a fost autofinanțată, cartea fiind realizată în regie proprie. Se pare că editurile nu sunt foarte interesate pentru publicarea unor astfel de proiecte.

În ce tiraj ai tipărit albumul The Anatomy of Decay?

Tirajul a fost de 200 de exemplare, numărul fiind dictat de fondurile de care am dispus în acel moment.

Care este publicul-țintă al produsului tău? Te-ai gândit de la început la asta?

Nu am făcut în prealabil un studiu de piață ca să stabilesc exact care este publicul-țintă. În primul rând am dorit să mă adresez prin intermediul acestei cărți fotografilor, dar nu am exclus nici alte persoane care ar putea fi interesate de problemele sociale generate de construcția termocentralei de la Crivina.

cărțile

Ce modalitate de distribuire a cărții ai ales?

Cartea a fost distribuită de către mine, trimițând-o oriunde a fost nevoie (atât în țară, cât și în străinătate). Am încercat și distribuirea ei prin intermediul unei librării din Timișoara, dar vânzările nu au fost mulțumitoare, prin urmare am retras cartea de la vânzare.

Cum a fost primită cartea de către public? Care au fost așteptările tale în această privință? Câte exemplare ai vândut?

Albumul The Anatomy of Decay a fost primit neașteptat de bine. Sincer, nu m-am gândit ca o bună parte a tirajului să se epuizeze în aproximativ patru luni, în momentul de față fiind disponibile la vânzare mai puțin de zece exemplare. Așadar, țin să le mulțumesc încă o dată tuturor celor care au cumpărat-o.

Ce modalitate de tipărire a cărții ai ales și de ce? Cu ce probleme te-ai confruntat în timpul editării și tipăririi? Cu ce tipografie ai lucrat?

Cartea a fost tipărită offset, alegerea având la bază costurile mai reduse comparativ cu tiparul digital. Nu pot spune că am avut probleme, însă au fost perioade mai stresante generate de faptul că am fost la prima experiență de acest gen. Pentru tipărirea cărții am optat pentru serviciile oferite de tipografia Master Print Super Offset, unde raportul preț-calitate mi s-a părut a fi cel mai avantajos.

Care crezi că este nivelul României în producerea de carte foto și de ce crezi că este așa?

Este evident că la noi producerea cărților foto se află într-un stadiu incipient, produsele fiind foarte rare și în principal finanțate de autori, nu de către edituri. Editurile nu se prea aventurează în editarea unor astfel de produse, nici chiar în cazul unor fotografi cunoscuți, cu proiecte valoroase (vezi Bumbata lui Cosmin Bumbuț), probabil și din cauză că nu au certitudinea recuperării banilor investiți sau nu vor să își asocieze numele cu subiectele abordate în astfel de cărți. În România, publicul amator de fotografie preferă să cumpere cu preponderență aparatură și mai puțin cărți foto, care lipsesc din magazinele de specialitate sau din librării, comparativ cu alte țări europene.

Petre Carp – Directorul tipografiei Master Print Super Offset

cărțile

Câte cărți foto are în portofoliu tipografia Master Print Super Offset?

Nu știu exact numărul, probabil aproximativ 30/40 în fiecare an, din care sub 10 sunt albume de fotografie, restul fiind cărți cu sau despre fotografie.

Ce presupune tipărirea unei cărți foto în comparație cu alte materiale tipărite? Cât de pretențioasă este realizarea unei astfel de cărți și ce presupune din punct de vedere tehnic?

Tehnic, este același lucru ca atunci când tipărești altă lucrare. De obicei la tiparul albumelor foto, ca și al albumelor de pictură există bunul de tipar dat de artist, ceea ce poate prelungi timpul de producție.

Cât de importantă este munca mașinistului în acest proces?

În principiu foarte importantă. Chiar dacă tehnologia a avansat foarte mult – citirea stripurilor de culoare și reglajele culorii făcându-se automat la mașinile foarte noi, input-ul factorului uman rămâne foarte important, mai ales în cazul acestui tip de lucrare.

Care sunt problemele care apar în procesul de tipărire a unei cărți foto?

Diferențele între cum vede pe monitor imaginea cel care concepe proiectul sau face pozele și cum se vede pe hârtie după procesul de imprimare.

Cât de rentabilă este o astfel de tipăritură pentru afacerea ta?

Din punct de vedere financiar este mai puțin rentabilă decât lucrările comerciale, însă este un mare plus la capitolul imagine.

Consideri că tipografiile din România ating standardele internaționale de tipărire a unei cărți foto de calitate?

Majoritatea da. Tehnic nu există diferențe între tipografiile de top din România și cele din străinătate.

Ce recomandări ai pentru clienții care îți solicită serviciile pe acest segment?

Să nu se grăbească cu termenul de livrare, fiind vorba de produse tipografice ce necesită ceva mai multă atenție.

Cristian Bassa – Editor de carte și editor al revistei de fotografie Critical Mess

cărțile

Ce te-a atras în munca de editare de carte foto? Câte cărți ai editat?

Cărțile foto reprezintă pentru mine finalitatea unui proiect fotografic. Am început acum mulți ani cu câteva proiecte personale tipărite pe un site de self-publishing, apoi un proiect de grup. Acum doi ani a fost lansată cartea lui Paul Mușescu – s1xte6n, în două ediții, iar anul trecut cartea lui Oliver Merce – The Anatomy of Decay, ambele sold out. Anul acesta sunt trei proiecte în lucru – am preferat mai puține proiecte și mai bine făcute.

Aș vrea să fac o mențiune, în răspunsurile mele voi face referire la cărți foto independente, de autor, cărți foto în care fotografia este elementul de bază.

Ce presupune munca unui editor de carte foto?

Definiția din dicționar a termenului „a edita” prezintă intervenția pe un material existent prin corectarea greșelilor, modificare, ștergere, alterare, în vederea publicării acestui material.

De obicei mă feresc de termeni de dicționar și catalogări de genul editor, curator etc. – termeni din păcate necesari în contextul actual. Mi-ar plăcea să mă consider persoana care a ajutat fotograful să își ducă la îndeplinire viziunea, proiectul și fotografiile sale, să se exprime cât mai clar și puternic în forma cea mai apropiată de cea ideală.

Cât de important este rolul unui editor de carte?

Termenul de „editor de carte” este unul destul de strict, iar eu nu m-am limitat la el. Mai ales că vorbim de proiecte independente, unde bugetul este mic și nu există armate de oameni în plan secund. Orice proiect în care mă implic vreau să iasă bine și cât mai aproape de 100%. Din aceasta cauză, rolul meu a implicat munca de selecție de poze, sugestii în post-procesare, secvențierea proiectului, intervenții pe text și corecții, plus partea de planificare, marketing și realizarea efectivă a produsului fizic.

Care este relația dintre client și editor, și între editor și tipografie?

Editorul cred că trebuie să fie project managerul perfect: să îmbine nevoile clientului cu bugetul existent și să ducă la un rezultat cât mai bun proiectul. Să aibă o viziune de ansamblu și să ia totul în calcul. Orice mică scăpare devine o mare problemă în acest mediu, nu există opțiune de „undo”.

Cu ce probleme te-ai confruntat în timpul editării cărților foto?

Am avut norocul ca în primele experiențe să lucrez cu oameni profesioniști, cărora le admiram munca cu mult respect și care au avut o viziune interesantă și creativă, dar cel mai important: oameni deschiși la idei și propuneri noi.

În general fotografului îi este foarte greu să lase pe cineva să intervină în munca lui. Într-un fel este normal, fiind ceva foarte personal. Însă tocmai din această cauză, fotograful nu reușește uneori să găsească cea mai bună formulă de exprimare, iar mesajul său nu este atât de coerent pe cât ar trebui. Aici intervine editorul, care trebuie să înțeleagă foarte bine ce dorește să transmită fotograful, atât verbal cât și non-verbal, să înțeleagă nuanțele și mesajele din fotografii, să știe când să propună compromisuri și când nu. Dacă fotograful și editorul înțeleg asta și își lasă egourile la intrare, proiectul va ieși foarte puternic și trainic.

Ce schimbări ai face în următorul proiect de carte?

Aș acorda mai mult timp părții de finisare și probabil aș acorda o mai mare atenție coordonării pe partea de marketing.

Consideri că tipografiile din România ating standardele internaționale de tipărire a cărților foto? Ce anume lipsește și ce se poate îmbunătăți în această ecuație?

Din ce am experimentat până acum în tipografiile din România, din punct de vedere al tipăririi sunt la un standard bun. Din punctul de vedere al finisajelor, atenției la detaliu, relației cu clientul, lucrurile nu stau așa de bine. Parțial, pentru că nu prea mai există specialiști în domenii conexe producerii de carte, iar mașinile complexe nu pot înlocui un bun profesionist. Și tot parțial, pentru că producerea de cărți foto independente nu aduce profit tipografiei, din cauza tirajelor mici comandate.

Care crezi că este nivelul României în producerea de carte foto și de ce crezi că este așa?

Cărțile foto încep să prindă teren și în România, ceea ce este un lucru destul de bun, în teorie. Dacă în anii trecuți se cumpăra orice carte foto nou apărută, încet-încet publicul a început să fie mai pretențios și să aleagă mai bine, să fie mai atent pe ce își cheltuiește banii, să nu îi mai fie frică să emită critici constructive asupra produsului pe care l-au achiziționat.

Dar suntem încă la început: avem câteva cărți de fotografie de stradă, mai multe cărți – proiect documentar și foarte puține cărți proiect – artistic. Am început să listez cărți foto pe care am avut plăcerea să le răsfoiesc sau pe care le am în bibliotecă, pe site-ul CRITICALMESS.ro.

Ce recomandări ai pentru cei care vor să își transforme proiectele în cărți foto?

Voi nota doar câteva, fiind vorba despre un subiect complex:

  • Nu orice proiect sau serie trebuie să se transforme în carte foto, nu orice fotografii pe aceeași temă vor deveni by-default proiect fotografic sau carte foto;
  • Dacă nu vizualizează mental cartea (cu dimensiuni, fotografii, pagini) să nu treacă la pașii următori;
  • Feedback-ul primit de la oameni care sunt apropiați fotografului și proiectului ar trebui cules și valorificat, fiind una dintre sursele cele mai valoroase pe care le are la dispoziție autorul;
  • Respectul pentru cumpărător trebuie să fie omniprezent, de la comunicare până la prezentarea cărții și informațiile oferite;

Sunt multe informații și discuții pe această temă, deci pe cât posibil cumpărați cărți de fotografie bune – românești sau străine, autori consacrați sau la început de drum – și studiați-le amănunțit, cu lucruri care vă plac și lucruri care nu, lucruri care va inspiră și care vă incită. Și încet-încet, gândiți-vă cum ar arată cartea voastră de fotografie.

Ina Stoian – arhitect (partener al firmei de arhitectură ShiftSpace) și manager cultural (fondator al Asociației PlusMinus)

cărțile

Care a fost motivația în alegerea meseriei de editor de carte foto? Câte cărți ai editat?

Eu sunt arhitect. După terminarea facultății am încercat să mă implic în cât mai multe activități conexe proiectării, pentru a cunoaște cât mai bine mediul în care trăiesc și activez.

Încet-încet aceste activități au dublat efectiv profesia de architect, așa cum tradițional o imaginează majoritatea. În 2012 am co-editat prima publicație – Orașul posibil. Intervenții în spațiul urban postcomunist – sinteza unui proiect de impulsionare a administarțiilor orașelor să investească mai mult în spațiul urban, în vederea creșterii calității vieții urbane. Cu această ocazie am început să aprofundez munca aferentă unei editări de calitate și să mă atașez de ideea creării acestor obiecte – mărturie a experiențelor diverselor persoane cu care interacționăm. Am făcut munca de editor fără o pregătire de specialitate, tratând-o similar coordonării unui proiect de arhitectură.

În anul 2013 am demarat o colaborare cu Ioana Cîrlig și Marin Raica pentru proiectul lor documentar Post-Industrial Stories, care în 2015 s-a concretizat într-un frumos album de fotografie. Anul acesta am finalizat co-editarea unui volum colectiv, pe tema educației de arhitectură, intitulat 2,14 tipuri de școli de arhitectură.

Ce presupune munca unui editor de carte foto?

Aici răspunsul poate diferi de la fiecare experiență. Am lucrat la Post-Industrial Stories într-o echipă editorială împreună cu cei doi fotografi – autori. Ei știau foarte bine ce atmosferă și idee vor să transmită, cum trebuie să arate fotografiile, ce se publică similar la nivel internațional, aveau recomandări pentru posibili coordonatori de top. Rolul de editor a constat în feedback pentru diversele decizii ce țineau de alegerea și alăturarea fotografiilor, de propunerea și relația cu autorul postfeței, discuții la tipografie, dar poate cel mai important ajutor acordat a fost pentru obținerea finanțării și decontarea proiectului, organizarea lansării de carte și a distribuției ulterioare a publicației.

Cât de important este rolul unui editor de carte?

Cred că rolul unui editor de carte poate fi preluat de fotograful-autor în anumite situații, însă dacă proiectul permite separarea atribuțiilor, rolul unui editor este definitoriu în coordonarea procesului la un nivel macro – de organizare a proiectului de ansamblu – de la concepție, la alegerea și coordonarea colaboratorilor și la distribuție.

Care este relația dintre client și editor, și între editor și tipografie?

Editorul trebuie să urmeze cât mai îndeaproape ideile pe care autorul vrea să le transmită. Nu faci cartea pe care ți-ai dori-o exclusiv tu și în care fotograful să nu se regăsească deloc. Acesta este cel mai important lucru în relația client – editor.

În ceea ce privește relația dintre editor și tipografie, este importantă respectarea timeline-ului stabilit pentru producție, inclusiv termenele de plată și răspunsuri la timp pentru asigurarea aprovizionării cu materialele necesare producției. În această relație poate interveni un al treilea personaj, respectiv designerul, care trebuie să se asigure de îndeplinirea caracteristicilor tehnice ale publicației. Dar de multe ori acest rol poate fi preluat de fotografi, editor sau chiar tipografie.

Cu ce probleme te-ai confruntat în timpul editării cărților foto?

Singurul volum la care face referire directă întrebarea este Post-Industrial Stories. Am avut un delay neprevăzut pentru singurul text care apare în carte și care l-a încurcat nejustificat pe designerul cu care colaboram, în alegerea fontului.

Ce schimbări ai face în următorul proiect de carte?

Nu e simplu de pus punctul pe „i”. Cu fiecare publicație îți stabilești un must-do pentru următoarea. Am adunat mai multe concluzii în urma celor trei publicații coordonate: trebuie bugetată corect atât producția efectivă a cărții, cât și volumul de muncă dinainte. Ar fi bine să existe materialul structurat când se demarează un proiect editorial, armonie în cadrul echipei, prioritizare pe ceea ce autorul materialului (text sau fotografie) vrea să transmită.

Consideri că tipografiile din România ating standardele internaționale de tipărire a cărților foto?

Tipografiile cu care am colaborat – Fabrik și Master Print – au dat dovadă de un înalt profesionalism în relația cu noi. Mi-ar fi extrem de dificil să critic ceva, mai ales că sunt deschiși la provocări diverse – așa cum se vede în volumele tipărite și legate de ei.

Care crezi că este nivelul României în producerea de carte foto și de ce crezi că este așa?

În România au început să apară diverse publicații de fotografie în ultimii ani, dar mai sunt multe proiecte online sau de sertar care încă nu au făcut pasul către publicare. Diverse proiecte de lungă durată au apărut cu ajutorul unor finanțări de proiecte culturale, sponsorizări sau au urmat direcția crowfunding-ului. Am documentat mai mult producția de fotografie documentară prin prisma colaborării cu Post-Industrial Stories, dar au apărut volume de promovare turistică sau diverse proiecte sociale.

Ce recomandări ai pentru cei care vor să își transforme proiectele în cărți foto?

Producția de carte foto de calitate este costisitoare și de aceea devine foarte importantă conturarea din timp a bugetului unui astfel de proiect. De asemenea, sunt extrem de importante selecția fotografiilor – ce vrei să transmiți prin intermediul fotografiilor publicate și alegerea echipei care să conlucreze către rezultatul cel mai bun.

PS: Poate arunci un ochi și peste cărțile de la F64!

Citește și alte articole scrise de Andreea Tănase: