Nicolae Ionescu a fost unul dintre cei mai cunoscuți fotografi din perioada interbelică, documentând “Micul Paris” într-unul dintre cele mai efervescente momente ale sale. Cu toate acestea, numele său este aproape anonim astăzi, iar la o căutare pe Wikipedia, poți să găsești doar o pagină necompletată în care apar numele său, anul nașterii și al morții. Motivul principal pentru care aceasta trecere în uitare sunt deceniile de comunism, când Nicolae Ionescu a fost considerat persoană non-grată.

Născut la 1 noiembrie 1903, în București, în cartierul Garii Filaret, și nerecunoscut de tată, Nicolae Ionescu duce o copilărie modestă alături de mama sa, Rozalia, care lucra la Uzina de Gaz. În ciuda situației familiale, ambiția îl poartă pe Nivolae mai departe, spre a citii cât mai multe cărți și a economisi bani pentru a-și putea permite altele.

„Din cei 30 de bani pe care mi-i dădea mama, învăţasem să mănânc numai cu 15 (5 bani resturi de mezeluri şi 10 bani pâine), iar cu restul de 15 bani cumpăram numere vechi din Biblioteca pentru toţi“.

Înscrierea sa la liceu a fost amânată de izbucnirea Primului Război Mondial, care-l poartă pe tânărul ambițios spre a lucra la tipografii precum: Fortuna, Tipografia Ordinului Masonic Român, Minerva şi Cultura Naţională. Aici îi cunoaşte pe: I.G. Duca, Vasile Pârvan și Eugen Lovinescu, datorită cărora Nicolae Ionescu și-a reluat studiile în anul 1922, perioada în care a devenit interesat de fotografie. Ulterior îsi cumpară un aparat performant pentru vremea aceea, amenajeându-și un laborator și învațând inclusiv germană pentru a fi la curent cu tot ce este nou în fotografie.

Interesul lui Nicolae Ionescu se îndreaptă spre fotografia documentară. Surprinde momente de pe străzile Bucureștiului, amestecul de tradiție și de nou, contrastul perpetuu care caracterizează orașul. Totodată călătorește în toată țara, cu o consecvență uimitoare, pentru a înregistra tradiții, locuri, pe scurt. pentru a documenta întreaga Românie.

„Pasiunea pentru vânătoarea de fotografii m-a purtat pe drumuri, în lungul şi în latul ţării. Pe aceste drumuri, [pe]care, în cea mai mare parte, le-am străbătut pe jos, cu sacul în spinare, aparatul de fotografiat pe umăr şi ochii însetaţi de minunăţiile locurilor ce colindam, am învăţat nu numai să-mi cunosc, ci mai ales să-mi iubesc ţara. (…) Astfel, an de an, neştiute decât de câţiva, s-au adunat într-o modestă casuţă aproape 7.000 de clişee, lucrate cu multă grijă – reproduceri fidele ale locurilor prin care am trecut, cu toate manifestările vieţii, cu toate bucuriile şi necazurile lor.”

Nicolae Ionescu devine aproape obsedat de ideea unui muzeu al fotografiei, pe care nu reusește însă să îl înființeze, căci istoria nu i-a fost tocmai un aliat.

În anul 1927, fotograful face parte din Serviciul Fotografic al Armatei Regale, apoi pleacă în Franța, la Lyon – Uzinele Lumière, şi la Paris – Pathé Nathan.

După numai 4 luni, se reîntoarce în ţară, preocupat de gândul muzeului. Se întoarce la „Cultura Naţională” unde munceşte din greu pentru a-şi împlini visul.

„Atelierele lucrau în două echipe, iar eu eram singurul revizor şi mai tot timpul eram obligat să lucrez în două echipe. Pe de altă parte, aveam nevoie de material fotografic şi trebuia să lucrez fotografii pentru librăriile din oraş, aşa că de multe ori mă culcam pe la 3-4 dimineaţa, iar la 7 eram la serviciu!“

Ambiția și dorința de a avea în România un muzeu al fotografiei, crește o dată cu numărul imaginilor de la an la an, ajungând să surprindă și sărăcia mahalalelor.

Am menționat faptul că istoria nu îi este aliat lui Nicolae Ionescu,  Muzeul de Fotografie rămânând un vis neîmplinit. În 1937 ajunge director tehnic al ziarului Adevărul, de unde estre retrogradat la puțin timp după instaurarea comunsimului, în 1948. I se propune postul de profesor la Școala tehnică de arte grafice, dar este imediat clasificat ca indezirabil. Urmează niște ani grei pentru el în care mai degrabă supraviețuiește: își vinde din fotografii, lucrează ca asistent pentru alți fotografi și mai colaborează din când în când la Flacara. Cu ajutorul profesorului George Oprescu este angajat în cele din urmă ca fotograf al Institutului de Istorie al Artei, de unde a fost pensionat.

Ajungând să fie conștient de faptul că nu își va implini niciodată visul, fotograful donează o mare parte dintre fotografii Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, iar abia în 2004 se publică un album cu fotografiile lui, intitulat Bucureștiul de altădată.