Avem plăcerea de a vă invita joi, 27 aprilie, la 18:30 în sala expo F64, alături de Viorel Ilișoi la lansarea cărții ”Cele mai frumoase reportaje” .

Viorel Ilișoi a adunat cele mai frumoase povești pe care le-a documentat și le-a scris de-a lungul timpului într-o carte. O scoate în lume pe 27 aprilie și vă așteaptă să vă bucurați cu lectura unor articole care ne-au arătat și altă parte a vieții celor de lângă noi.

#Cum se vede România prin ochii dumneavoastră după ce ați umblat prin atâtea orașe, sate și case?

Cel mai bine se vede lucrul acesta în reportajele mele. Am umblat mult prin țară, într-adevăr, mai ales în perioada de prosperitate a presei, și am reușit să văd câte ceva. Dar am văzut așa cum am văzut eu, prin filtrul propriu, așa că nu pot livra o imagine cu valoare de adevăr absolut. În reportajele mele – și în reportajele tuturor, de altfel – cititorul nu vede realitatea veridică (să-i spunem așa, utilizând o sintagmă din teoria literară), ci vede ceea ce a văzut reporterul. Am fost de multe ori pe teren în grup, cu alți reporteri, la diferite evenimente; de curiozitate, a doua zi citeam ce au scris ceilalți: deși fuseserăm toți la același eveniment, vorbiserăm cu aceiași oameni, văzuserăm toți aceleași lucruri, fiecare reda altfel acea unică realitate. Asta face diferența între știre și reportaj. Desigur, reportajul nu-ți dă libertatea unei subiectivități absolute. Ești liber să interpretezi subiectiv până la denaturarea adevărului. Așadar, România mea e numai a mea, e diferită de la un reportaj la altul, e în continuă schimbare, e spectaculoasă, râde cu lacrimi, e caldă, e plină de genii și de proști, e înapoiată, e tragică. Altcineva, observând România, o va vedea altfel. Altfel în nuanțe, dar aceeași în profunzime.

#Noi, în fotografie, credem că un cadru face cât o mie de cuvinte. Un reportaj câte emoții face?

Fotografia și reportajul fac același lucru: redau, transmit, comunică. Fac același lucru, dar cu mijloace diferite. Cel mai bine, din punctul de vedere al jurnalistului, este atunci când fotografia și textul comunică împreună, se susțin reciproc. Am lucrat de-a lungul timpului cu fotografi extraordinari: Alexandru Molovata, Mircea Reștea, Lucian Alecu, Bogdan Iurașcu, Petruț Călinescu, Tudor Vintiloiu, Marin Raica, Victor Stroe, Karina Knapek, în ordinea în care îmi vin în minte și uitând fatalmente pe mulți dintre ei, și mi-e greu să spun că fotografiile lor ilustrau textele mele sau că textele mele însoțeau fotografiile lor. Erau un tot în pagina ziarului, constituiau un produs unitar, complex. Nevoia noastră de frumos se împlinește egal în imagine și în text. O fotografie și un reportaj pot transmite la fel de multă emoție. Emoția imaginii se produce instantaneu, a reportajului are o ardere mai lentă. Dar sunt la fel de rezistente în timp. Mă urmăresc și acum unele fotografii ce ar putea fi povestite ca un text, atât erau de încărcate epic, pe altele le-aș putea comenta la nivelul ideii ca pe un eseu, pe altele le-aș revedea de drag, de frumos. La fel cum mă urmăresc reportaje cu imagini uluitoare, construite din cuvinte, de-ale Dorinei Băeșu, Cornel George Popa, Marius Hergheligiu, ca să nu mai spun de clasicii reportajului interbelic.

reportaj

#Ați început munca în jurnalism cu pixul și foaia, iar în prezent scrieți povești și în versuri, filmați și fotografiați. Cum v-a ajutat imaginea – fixă și în mișcare – să spuneți mai bine poveștile pe care le urmăreați?

Gazetele românești de după Revoluție n-au avut cei mai buni conducători pe care ar fi putut să-i aibă, dovadă că au ajuns unde au ajuns: aproape de extincție. Acești conducători au impus în presă, după lărgimea minții lor, niște șabloane atât de înguste, încât nu mai puteai respira, ca autor, în pagina ziarului. Am avut asemenea momente când simțeam că mă sufoc repetând mecanic aceleași figuri stilistice, aceleași formate editoriale, aceleași subiecte răsuflate. Și atunci, vrând să ies din strânsoarea asta, am încercat să mă exprim și altfel. Prin 2007, Alex Ciochia m-a primit în studioul de la Radio Lynx să înregistrez un text de-al meu, în lectura mea. Eu lucrez mult la o frază, până simt că are un ritm anume, o muzică interioară, și atunci, la radio, căutam să redau sonor ceva din această muzică neauzită din miezul cuvintelor. Am început cu niște texte scurte, niște tablete mai hazlii sau mai triste despre bicicleta mea și despre Bucureștiul văzut de pe bicicletă. De aici a pornit seria „Momente și spițe”. Citite la microfon și împodobite cu fel de fel de efecte sonore, textele acelea sunau destul de bine. Dar în scurt timp am simțit nevoia de mai mult. Așa că peste sunet am turnat și imagine. Au ieșit niște filmulețe la început stângace, chiar jenante, însă apoi din ce în ce mai bune, chiar cu un oarecare succes. La început filmam sau fotografiam cu telefonul, apoi cu camere foto mici, compacte. Pe urmă fiică-mea a intrat la facultate, a făcut imagine de film și televiziune la UNATC. Școală serioasă. A trebuit să-i cumpăr un aparat mai bunicel. I-am luat un Nikon D90 în rate; de-acum ea terminase facultatea și eu tot mai plăteam la el. Încet-încet, am prins gustul fotografiei. Acum am un Nikon 7100 și trei-patru obiective (coincidență, luate tocmai de la F64, unde sunt client vechi… uite cum se-nvârte roata… acum voi lansa o carte aici). Nu am talent, doar pasiune, dar cu un asemenea aparat reușesc fotografii rezonabile cu care îmi ilustrez reportajele, mai ales după ce am prins de la fiică-mea câteva reguli simple privitoare la încadrare, expunere, procesare. Nu m-aș numi fotograf, ci doar posesor de cameră foto. Și aici închid cercul acestui răspuns: având o presă din ce în ce mai subțire, mai săracă, primii îndepărtați din redacții au fost fotografii, se făceau astfel economii la ziar; așa că noi, reporterii rămași, am fost nevoiți să mergem fără fotoreporteri pe teren, să ne facem singuri ilustrația textului. A fost o mare pierdere de calitate pentru presă. O deplâng.

#Care sunt cele mai interesante și ciudate întâmplări prin care ați trecut în timpul muncii dumneavoastră?

E suficient să spun că în 1992 (acum o viață!) am fost condamnat la trei luni de închisoare pentru un articol. Definitiv, cu executare. Am fost închis, dar eliberat după 19 zile, în urma protestelor presei din străinătate – a noastră a tăcut frumos, scria doar despre alți pușcăriași. S-a descoperit că nu fusesem citat la proces, că nu mi s-a adus la cunoștință sentința, că, prin urmare, n-am putut face recurs… Și m-au dat afară din pușcărie când încă nici nu mă acomodasem. Ce poate fi mai ciudat și mai interesant decât asta? Celelalte sunt mici întâmplări: mi-am uitat actele și camera foto la hotel în Botoșani, un monumental Zenit cu film, al redacției, iar după mine s-a cazat exact în aceeași cameră un fost coleg de liceu, care m-a căutat și mi-a dat Zenitul înapoi; am luat bătaie de la unii despre care am scris dur; m-am îmbătat la Orhei cu alcool contrafăcut și am dormit două zile și două nopți; am fost jefuit; am dormit în paie; am scris articole pentru alții, adică le-am donat, că mie nu-mi plăcea cum ieșiseră – acum le-aș vrea înapoi, dar nu se mai poate…; am făcut foamea ani de zile; mi-am mâncat sănătatea; am fost dat afară fiindcă nu voiam să vin zilnic la redacție, apoi reprimit și lăsat slobod, cum e normal acum, dar atunci nu era; am luat niște premii, câteva chiar pentru filmulețe. Anii mei de presă sunt mulți, deci și lista întâmplărilor e lungă. Le voi povesti în viitoarea mea carte, parțial scrisă și publicată pe Internet, care se va numi „Strălucitor. Întâmplări gazetărești și alte bazaconii”. Poate o voi lansa tot la F64. Ați prins aluzia?

#În fotografie noi vorbim constant despre inspirație și creativitate. Un jurnalist, un povestitor ca dumnevoastră unde și cum găsește inspirația, creativitatea?

Habar n-am. Doar constat că uneori scriu inspirat, îmi ies lucruri minunate. Mecanismul ăsta al creativității e prea complicat pentru mine, nu am reușit să-l pricep. Dacă aș ști că asta sau cealaltă mă inspiră, m-aș duce la sursa inspirației de câte ori aș avea nevoie și mi-aș lua cum iau ceva din frigider. Uneori mă inspiră subiectul. O vorbă. Un om. Un peisaj. O trăire. Simt cum îmi cresc aripi pe dinăuntru, cuvintele vin singure, se așază la locul potrivit, în cea mai bună ordine posibilă. Alteori, cel mai adesea, mă dau cu capul de pereți, cu fundul de pământ, mă zbucium. Scriu greu, e o muncă de ocnaș. Nu mai mult de două-trei fraze pe oră. Ăsta e ritmul meu, ce să fac? Acolo unde inspirația, unde forța aceea magică nu mai funcționează, compensez cu meșteșug, cu tehnică. Am învățat în timp cum se face un text. Dar niciodată nu va străluci ca unul care vine singur, prin forța inspirației. Chiar și peste acesta tot va trebui să treacă mâna rece a meseriașului. Să zicem că o poezioară de câteva versuri poate rămâne cum îți vine din prima, dar un reportaj de 20, de 30, de 50 de mii de semne nu ți se dictează de sus. Îl uzi cu lacrimi muncind pe text. Unii scriu cu ușurință și obțin aceleași rezultate. Ferice de ei.

#Ce ar trebui să înțeleagă oamenii după ce citesc cartea „Cele mai frumoase reportaje”?

Cartea e plină de viață. Sunt duse acolo bucăți mari de realitate, cu trudă, cum îmi imaginez că mutau egiptenii antici blocuri uriașe de piatră pentru piramidele lor. Sforțarea e la fel de mare, dar, desigur, mie nu mi-au ieșit piramide. Însă această pasiune și această trudă se vor simți în text. Cititorii vor înțelege că acolo nu e ficțiunea unui autor dibaci, imaginativ, ci vor merge cu mine, duși de mână, prin infernul obezilor sau al copiilor bolnavi de cancer, prin colbul măturătorilor din București, până la cerul fără margini al unui moș radioamator dintr-un sat prăfuit, prin corturile ultimilor nomazi… și am curajul să spun că vor merge și mai adânc, sub epiderma realității, în sufletele oamenilor, adânc, acolo unde vibrația durerii sau a bucuriei te face să simți viața adevărată. Sunt reportaje trăite când s-au petrecut faptele și trăite încă o dată când au fost scrise. Le-am ales pe cele mai frumoase, pe cele care, dincolo de poveștile conținute, spun ceva prin frumusețea lor. Le-am cizelat până la luciu, până acolo unde poți chiar să uiți povestea și să spui: nu mai știu despre ce era vorba, dar ce frumos era!

#Ce poveste ați fi vrut să surprindeți într-o fotografie sau într-un reportaj?

De puține ori ziaristul scrie ce vrea el. Scrie ce îi oferă viața, realitatea. Reporterul trebuie doar să construiască o așteptare în fiecare subiect care se poate ivi. Să te duci de fiecare dată pe teren cu gândul că povestea aceea are nevoie de tine, că tu îi poți da strălucire. Că o vei scrie cu pasiune și că pe urmă cititorii vor simți în text pasiunea ta. Să râzi sau să plângi scriind un text, iar cititorii să facă la fel citindu-l. Dacă reușești asta, toate poveștile sunt bune: și banala ieșire la pensie a unui muncitor anonim, și evenimentul care schimbă istoria țării. Deci eu vreau să scriu – cu pixul sau cu lumină, în reportaj sau în fotografie – acea poveste care fără mine ar fi doar o întâmplare.

#Fotografii au o vorbă: „Încă n-am făcut cea mai bună poză a mea”. Care este cel mai frumos, cel mai bun, reportaj al dumneavoastră? L-ați trăit deja?

E greu să spun care e cel mai frumos. Nu se poate face o departajare netă, un clasament ca la atletism. Dar pot să spun care sunt cele mai frumoase: cele din cartea care chiar așa se cheamă! Și la reporteri tot așa se spune: că încă nu ne-am scris cel mai frumos reportaj al vieții. E un fel de a-ți împinge mereu orizontul mai departe, mai în față. Dacă ai ști că ai scris cel mai frumos reportaj, ce treabă ai mai avea cu scrisul până la sfârșitul vieții? Doar să dai cu sapa prin culturi mici, la umbra marelui reportaj, unde nimic nu mai crește. Asta te face să scrii și să trăiești: speranța că mâine vei fi mai bun, că va fi mai bine. Viața e mereu de mâine încolo.

Nu rata evenimentul, te așteptăm mâine la F64!