Sculptând cu lumină – un proiect foto semnat de Florin Firimiță

Postat de: F64 F64

Florin Firimiță a plecat acum mulți, mulți ani în SUA. Suficient de mulți încât să se desprindă pe deoparte de unele dintre preconcepțiile și ideile fixiste ce încă se regăsesc puternic în România. Și, pe de altă parte suficient de mulți încât să ne trimită poate, prin fotografie și cuvinte, exact acea răsfulare liberă de care avem nevoie. Cumva, proiectul său a ajuns în inbox-ul blogului F64, iar fotografiile contrastante, nud și alb-negru, vorbesc la fel de puternic ca eseul său. Este o sinteză a omului, a punctului de unde a pornit, în raport cu sinele, arta și societatea și unde a ajuns astăzi din cauza cenzurii, dar nu numai.

Cu alte cuvinte, chiar ne putem lipsi de o introducere mai lungă, căci tutror ne va prinde bine lectura vizuală și literară de mai jos, indiferent de ceea ce ne va face să simțim:

*Read English version below the following text*

Scopul meu nu este să te învăț ceva sau să scriu un rezumat al unui curriculum viate. Poți să înveți ușor aspectele tehnice ale fotografiei din filmulețe de pe Youtube. Nici nu vreau să mă întrebi ce echipament folosesc. Nu mă întreba de diafragmă, obiective, genți foto. Mi-ar plăcea să vorbesc despre liniște, pasiune și frumusețe, despre poezie și opusul său, pornografia. Mi-ar plăcea să vorbesc despre frică și creativitate, istorie și ultimatumul mortalității, iar printre altele sugerez că ar trebui să învățăm din nou să vedem.

Precum alți fotografi, sunt interesat de adevăr și frumusețe. Sunt interesat să fac privitorul să petreacă timp în fața unei imagini și să fie un partener al procesului de a vedea. Funcția artei nu este să evadăm din realitate, ci să ne ajute să o experimentăm în moduri mai complexe. Proiectele mele curente sunt despre percepție, memorie și natura echivocă a experienței. Sunt un umanist într-o lume unde teroriștii care se detonează în spații publice au devenit note de subsol în știrile zilnice. Sunt opusul unui terorist în sensul în care încerc să dedic un spațiu pentru trup. Sunt un restaurator a unei tipologii arheologice. Fiind umanist are mult de-a face cu dorința mea de a aduce puțin echilibru în lume. Sunt norocos că destinul meu implică să apăs declanșatorul și nu trăgaciul și cred că arta ar trebui să fie o forță pozitivă.

În ultima vreme ochii mei au plugărit prin resturile vulgarității, așa cum vapoarele care sparg gheața taie prin grosimea ei în apele înghețate de iarnă. Apele sunt poluate în ziua de astăzi cu atâtea lucruri fără esență. Frumusețea a devenit neașteptată și surprinzătoare. Vizităm muzee și galerii, monumente și grădini, mergem pe străzile suprapopulate, pe câmpurile liniștite, în supermarket-uri, parcuri și castele. Ne oprim doar ocazional pentru ecouri ale frumuseții. Putem să mai vorbim despre frumusețe după Auschwitz, Hiroshima și 9/11? Mai avem voie? Normal. Avem o datorie, datoria de a îndrepta obiectivul în direcția care ne reîntregește, care ne face mai buni. Avem datoria de a crea liniște.

Aici este momentul în care intervine fotografia ca artă. Fotografia nu s-a născut din dorința de a crea artă, ci din nevoia de a avea o dovadă a relității fizice. Într-un final, fotografia a sfârșit fiind la fel de iluzorie ca cealaltă formă de artă, cea pe care ar fi vrut să o înlocuiască, pictura. În mod ironic, de când principala distracție a oamenilor a devenit, din nou, plăcerea și de când nu mai pitem trăi fără a ne afirma costant sinele, zgomotul a devenit companionul constant al fotografiei. Fotografia este o formă de poluare.

Într-o biserică din Siena, am văzut la un moment dat un perete aglomerat de sfinți, ochii lor erau scoși cu săbii sau dălți de iconoclaștii entuziasmați. Fresca aceea mi-a adus aminte de bisericile Românești din Bucovina unde puteau fi găsite imagini similare. În cazul bisericilor bucovinene, ochii sfinților Creștini fuseseră scoși de săbiile armatelor Otomane victorioase. În greacă, iconoclasmul se traduce ca fiind lupta împotriva imaginilor. Istoria artei este despre această luptă zgomotoasă dintre plăcere si istorie. Istoria este un rău necesar și mereu gălăgioasă, iar plăcerea dezactivează văzul.

Din punctul meu de vedere, fotografia ar trebui să ne ducă către liniște, departe de asalturile imaginilor și vorbelor goale. Liniștea a cam dispărut din existența noastră, exceptând momentele în care privim artă. Merg și mă uit în jur după esență în locuri și lucruri care nu au așa ceva. Mă uit după imagini care ar putea fi portale potrivite către Dumnezeu (și prin Dumnezeu mă refer la acea stare supermă unde are loc adevărata înțelegere, o revelație majoră a adevărurilor esențiale). Cât de pretențios să fii să te gândești că cineva ar putea măcar să se apropie?! Nu ceri prea mult? Să înțelegi și să formezi conexiuni? Să îmbrățișezi și să plângi în mirarea cauzată de frumusețea ce ne înconjoară?

Chiar este ciudat să cauți liniștea în corp?

Fotografiez figura umană de câțiva ani deja. Sunt interesat de acest subiect din mai multe motive, unul fiind mortalitatea. Trupurile și portretele au propria lor istorie. Sunt planete misterioase. Formează o conexiune într-un mod cosmic. Au propria lor logică și politică. De la multitudinea de imagini cu Iisus răstignit și până la femeile voluptoase de pe pânzele lui Rubens, corpul a fost mereu politic. Recent însă, corpurile noastre au fost furate de poliția rușinii și a vinovăției. Este vina noastră. Cumva am reușit să extragem sacrul și frumosul din fizicul nostru și să reducem corpul la funcțiile sale de bază: o mașinărie creată pentru a produce ultimele droguri electronice și a se reproduce. Când și-a pierdut mașinăria umană principalul propulsor – sufletul?

Când ne-am pierdut trupurile?

Am văzut odată câțiva turiști mergând cu viteză prin galerie la Muzeul Metropolitan de artă, unde erau expuse statui grecești și romane. Vizitatorii (un cuplu și fiicele lor adolescente) au evitat sa se uite la aceste lucrări magnifice, ascunzându-și fețele cu hărțile. Ce oroare. Dacă te uiți la aceste statui care ilustrează în mare parte bărbați atleți sau zei, penisurile de marmură adesea lipsesc și cumva nu este nicio diferență între asta și lipsa ochilor sfinților Tuscani. Cumva cuceritorii mereu au “atacat” centrele puterii bărbătești, iar vestul mereu a fost terifiat de ambele, cu ajutorul bisericii care a condus calea către cenzură.

Pentru o perioadă, până la inventarea presei printate în secolul 15, atunci când pornografia ne-a schimbat viziunea despre corpul uman, Sfânta Maria a avut voie să mai arate din când în când un sfârc. Mintea vesticilor încă era pură, iar alăptarea era conexiunea cu Dumnezeu și darul către lume. Însă, odată cu pornografia, totul s-a schimbat, iar realitatea a fost înlocuită de fantezie. Am fost făcuți să credem că este mai corect ca heruvimii pictați pe tavanele bisericilor să aibă un set de aripi pufoase pe spatele lor, în locul organelor sexuale. Atunci imaginile ce ilustrau crucificarea au devenit mai populare și au înlocuit-o pe Maria care a alăpta. Am sanitizat corporalitatea nașterii cu toată durerea și sângele și am înlocuit-o cu corporalitatea torturii. De aceea astăzi suntem ofensați de femei care alăptează în spații publice, dar ni se pare ok să ne uităm la videoclipuri cu decapitări ISIS pe Youtube. Nașterea a devenit un păcat, în timp ce crucificarea a deveit o ocurență de rutină.

Inspectați, disecați, badjocoriți, reevaluați, sinele nostru fizic a devenit începutul unei bătălii dintre biserică, societate și știință. Asta nu a început odată cu Adam și Eva fiind dați afară din Eden, ci cu creșterea autopsiilor (interesant este cum autopsie în greacă înseamnă “actul de a vedea pentru sine”). Motivul pentru care astăzi există pornografie este pentru că eram curioși să aflăm dacă Dumnezeu aparține de lăuntrul nostru. N-am știut atunci, dar ceea ce am făcut a fost echivalentul demolării bisericii în așa fel încât să ne dăm seama dacă golul din interiorul domurilor era cu adevărat sacru.

În muzee, nuditatea a fost acceptată în mare parte datorită conexiunii cu mitologia

A te ascunde în spatele mitologiei pentru a deghiza adevăratele motive ale fricilor și dorințelor noastre mereu a fost o metodă sigură. Însă astăzi, în muzeele de artă din toată lumea, statuile și picturile ne râd în față. Ne înțeleg mai bine decât le înțelegem noi pe ele. Fotografiile, picturile și statuile sunt ultimele arhive ale liniștii complete. După moartea statuilor vom avea numai liniște și imagini.

Pe de altă parte, trupul nu are nevoie să obțină nimic. Într-o lume perfectă, toate sălile de fitness ar trebui să fie suspecte. Într-o lume perfectă, orice corp ar trebui să-și ceară locul pe un piedestal. Suntem speriați de nuditate pentru că suntem deconectați de sinele nostru. Ne închidem ochii uitându-ne la noi goi în oglindă pentru că ne este frică de moarte. Ceea ce avem nevoie să învățăm de la trupurile de marmură ale statuilor și picturile ce ilustrează trupuri nud în muzeele lumii, este că existența noastră fizică are o cale continuă către existența noastră spirituală. Dacă ești un artist care lucrează în fotografie, niciodată nu o să faci o fotografie nud cu o femeie legată, purtând o mască de gaze în fața unui pom de Crăciun sau cu un pistol în gură. Aceste lucruri izvorăsc dintr-un instinct primitiv și violent asupra femeilor care a fost perpetuat de media în totul felul de moduri. De la primul film King Kong la reclamele de astăzi. Nuditatea e mereu silențioasă, fotografia este mereu gălăgioasă. O imagine căreia îi lipsește poezia este pornografică.

Așadar, pledez pentru o reîntoarcere la elementele de bază. Consider că trupul merită ceva mai bun ca sclavia muncii, sexului și războiului. Trupul merită să fie readus pe piedestalul de pe care a fost dat jos când religia și-a scos seringile gigantice și a extras plăcerea și sacrul precum două tumori din puținele locuri rămase sacre de pe Pământ. Rușinea noastră din fața oglinzilor ne-a făcut sclavii acestor oglinzi și a nevoii perpetue de a ne dovedi importanța. Oglinzile ar trebui să fie instrumente filozofice, nu dispozitive chirurgicale.

Poate în liniștea intrisecă a fotografiei, aceasta își va găsi calea către noi, să ne aducă aminte că staticul este la fel de necesar ca mișcarea și la fel de necesar ca înțelegerea a ceea ce suntem. Viteza, unul dintre multele droguri ale acestui secol nu facilitează înțelegerea. Trăim într-o lume de oglinzi care se mișcă cu rapiditate. Nu avem suficient timp și curaj să reflectăm asupra noastră în aceste oglinzi. Ceea ce primim sunt fragmente a ceea ce nu reușim să reasamblăm: puzzle-ul are prea multe piese, iar noi am pierdut instrucțiunile.

Totuși, pentru mine, fiecare declanșare este o contribuție care cumva mai adaugă câte o piesă, pentru a reîntregi puzzle-ul. Este un început. Poate ar trebui să începem să ne gândim la a sparge toate oglinzile.

English Version – Sculpting with Light, a project by Florin Firimiță

Florin Firimiță moved to USA a long, long time ago. Long enough to cleanse himself in a way – of some preconceptions and fixist ideas which still so strongly reside and bloom in Romania. On the other hand, he spent enough years away to send us, through words and photography, exactly the free breath of fresh air we need. Somehow, his project got into F64 Blog’s inbox and his contrasting, nude and black and white images speak in harmony with his essay. It is a synthesis of man, since when he started to have an idea of self through art and the society he lives in and where humanity has got today because of censorship and not only.

A longer introduction would most certainly be useless in this case, because each of us can benefit from this visual and literary lecture from below, no matter what it will make us feel:

sculptând cu lumină
(c) Florin Firimiță

It is not my purpose to present you my resume or to teach you anything. You could learn the technical aspects of photography from YouTube videos. Don’t ask me what tools I use. Don’t ask me about aperture, lenses, camera bags. I would like to talk about silence, passion and beauty, about poetry and its opposite – pornography. I would like to talk about fear and creativity, about history and ultimately about mortality. I am suggesting that we need to learn how to see again.

Like some photographers, I am interested in Truth and Beauty. I am interested in quietude, in making the viewer spend some time in front of an image and become a partner in the process of seeing. The function of art is not to escape reality, but to help us experience it more completely. My current work is about perception, about memory, and the equivocal nature of experience. I am a humanist in a world where terrorists blowing themselves up in public places have become footnotes in the daily news. I am the opposite of a terrorist in the sense that I am trying to hold space for the Body. I am the restorer in an archeological dig. Being a humanist has much to do with my desire to bring a little balance into the world. I am fortunate that my destiny involves pressing a shutter release button and not pulling the trigger of a machine gun. I believe that art should be a positive force.

Lately, my eyes have been plowing through the debris of vulgarity the way strong ice breaker ships slice their way through the thick ice blanketing rivers in the winter. The waters are polluted these days with so much meaninglessness, and Beauty has become unexpected, surprising. We visit museums and galleries, monuments and gardens, we walk around busy streets, quiet fields, food markets, parks and castles, stopping only occasionally for echoes of Beauty. Could we still talk about Beauty after Auschwitz, Hiroshima, and 9/11? Are we still allowed? Of course. We have a duty – the duty to point out our lenses in the direction of what makes us whole, in the direction of what makes us better. We have a duty to create silence.

This is where photography as an art form comes in. Photography wasn’t born out of the desire to make art, but out of the need to have proof of our physicality and the physicality of the world. In the end, photography ended up being as illusory as the other art form (painting) that it was intended to replace. Ironically, since the world’s main pasttime became (one more time) pleasure, and since we cannot live without the constant affirmation of the Self, noise has become photography’s constant companion. Photography is a form of pollution.

In a church in Siena, I once saw a wall crowded with saints, their eyes removed with swords or chisels by eager iconoclasts. The fresco reminded me of the Romanian churches of Bucovina, where similar images could be found; in that case, the eyes of the Christian saints were removed by the swords of the conquering Ottoman armies. In Greek, “Iconoclasm” translates as “struggle against images”. The history of art is in a way the history about this continuous loud struggle between pleasure and history. History is a necessary evil and always noisy. Pleasure disables seeing.

From where I stand, photography should lead us to silence, away from the assaults of empty images and empty words. Silence has mainly disappeared from our existence, except for when we look at art. I walk around looking for meaning in things and places that have no apparent meaning. I walk around looking for images that would be appropriate portals to God (by God meaning that supreme state where a real understanding happens, a major revelation of essential truths). How pretentious to think that one could get anywhere near that! Isn’t it too much to ask? To understand and to connect? To embrace and to weep in wonder at the Beauty surrounding us?

Is it strange to look for silence in the Body?

I have been photographing the human figure for a few years now. I am interested in the subject for several reasons, one being mortality. Bodies and portraits have their own history. They are mysterious planets. They relate to each other in a cosmic way. They have their own logic and their own politics. From the endless images of the Christ on the cross to the voluptuous women in Rubens’ canvases, the Body has always been political. It is only lately that our bodies have been stolen by the Guilt Police. It’s our own fault. Somehow we managed to extract the sacred and the beautiful out of our physicality and reduce the Body to its basic functions: a machine designed for producing our latest electronic drugs and for perpetuating our species. When did the human machine lose its main propeller – the soul?

When did we lose our bodies?

I once saw a few tourists speeding through the gallery at the Metropolitan Museum of Art where Greek and Roman statues were being exhibited. The visitors (a couple and their two teenage daughters) avoided looking at the magnificent works by shielding their faces with folded maps. What a horror. If you look at those statues depicting (mostly) male athletes or gods, their marble penises are often missing. The conquerors would take a hammer at what was perceived as the (always male) centers of power – no difference here between the missing penises and the missing eyes of the Tuscan saints. The Western World has always been terrified of both, and the Church always led the way in censorship. For a while, until the invention of the printing press in the 15th century, when pornography changed our vision about the human body, the Virgin Mary was allowed to show an occasional nipple. The Western mind was still pure; breastfeeding was God&’s connection and gift to the world. But then, all that changed; reality was replaced by fantasy. We were made to believe that it is more accurate for cherubs painted on church ceilings to have a set of fluffy wings on their backs instead of sexual organs. That’s when images of the Crucifixion became more popular and replaced the images of the breastfeeding Virgin. We sanitized the physicality of birth with all its pain and blood and replaced it with the physicality of torture. That is why today we are offended by women breastfeeding in public spaces, but we find it okay to watch ISIS decapitation videos on YouTube. Birth became a sin, while the Crucifixion became a routine occurrence.

Inspected, dissected, mocked, reevaluated, our physical selves became the beginning of a battle among church, society and science. This didn’t start with Adam and Eve being kicked out of the Garden of Eden, but with the surge in autopsies. (Interesting that autopsia means in Greek: “the act of seeing for oneself”) The reason we have pornography today is because we were curious to find out if God resided inside us. We didn’t know it at the time, but what we did was the equivalent of demolishing a church in order to find out if the hollow space inside its domes was truly sacred.

In museums, nudity has been accepted mainly because of its connection with mythology

It is safe to hide behind mythology in order to disguise the true reasons for our fears and desires. These days, in art museums all over the world, the statues and the paintings laugh at us. They understand us better than we understand them. Photographs, paintings and statues are the last repositories of complete silence. After the death of the statues we will only have silence and images.

On the other hand, the Body needs to achieve nothing. In a perfect world, all gyms should be suspect. In a perfect world, any body should claim its place on a pedestal. We are afraid of nudity because we are disconnected from our selves. We are closing our eyes while looking at ourselves naked in mirrors because we are afraid of death. What we need to learn from the marble bodies of statues and sprawling nude paintings in the world’s museums is that our physical existence has a continuum the way our spiritual existence does. If you are an artist working in photography, you will never take a photograph of a nude woman tied with ropes, wearing a gas mask in front of a Christmas tree, or showing a gun in her mouth. All this comes from a primeval violent instinct toward women that has been perpetuated by the media in all sorts of ways, from the original King Kong movie to contemporary advertising. Nudity is always silent. Pornography is always loud. Any image lacking poetry is pornographic.

So, I am advocating a return to basics. I believe that the Body deserves better than the slavery of work, sex and war. The Body deserves to be put back on the pedestals from which we removed it back when religion took out its giant syringes and extracted pleasure and sacredness like two tumors out of one of the few remaining sacred places on Earth. Our shame in front of our mirrors made us slaves to those mirrors, to the perpetual need to prove ourselves. Mirrors should be philosophical instruments, not surgical devices.

Maybe the silence inherent in photographs will find its way back to us and remind us that stillness is as necessary as movement and as essential to the understanding of who we are. Speed, one of our century’s many drugs, does not facilitate understanding. We live in a world of fast moving mirrors. There is not enough time and courage to reflect ourselves in them. What we get is fragments that we fail to reassemble: the puzzle has too many pieces and we have also lost the instructions. Yet, for me, every click of the shutter release button is a contribution to somehow putting the puzzle back together. It’s a start. Perhaps we should start thinking about shattering all our mirrors.

Articol și fotografii de Florin Firimiță.




test - array(0) { }

Comentarii

Sortează după:
  • Dată
  • Raspunsuri
  • Ultima activitate

Lasă un comentariu

Adresa de E-mail nu va fi publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Top