Andrei Mitrașcă la Pikes Peak – povești și noi pregătiri

Andrei Mitrașcă ne-a acordat anul trecut un interviu legat de aventura lui la Pikes Peak, iar acum vă prezentăm povestea mai în detaliu. Aflăm ce a simțit și cum a reușit să fie primul român care participă la această competiție de renume.
Andrei s-a înscris în 2014 cu un Seat Ibiza Cupra TDI, una dintre cele mai fiabile maşini de curse din România și a documentat întreaga experienţă cu un GoPro HERO 3, cu camera de acţiune Drift HD Ghost-S şi cu camera video de acțiune Full HD Sony HDR-AS30.
Pentru 2015, pregătirile sunt în toi iar F64 îl va susține ca întotdeauna cu echipament foto pentru documentarea acestei experiențe unice. ( un GoPro HERO 4 și un Fujifilm X-E2)

Până la noi vești, să citim despre experiența de anul trecut:
Sincer, nu știu când am avut prima dată ideea că aș putea concura la Pikes Peak dar știu sigur că a fost înainte de cursa din 2013. Țin minte că atunci când am aflat că va concura Loeb am zis “la naiba, acum toată lumea o să vrea să meargă la cursa asta. Așa că precis o să se apuce un pilot român cu sponsori puternici să sondeze terenul”.
Am ținut în mine ideea. Am început să mă documentez. Nu aveam bani, nu aveam echipă, aveam doar o idee și mașina. Știam că mașina nu va performa, dar simpla prezență la start era deja o performanță. Iar dacă cineva în țara asta se pricepe să ajungă la start și pe urmă la finish doar cu bani de sandwich și de jumăte de rezervor, sigur eu eram acela. Am mai facut curse cu bani puțini și m-am descurcat.
Mi-am făcut calculele, am eliminat tot ce puteam să elimin. Echipa tehnică, hotel, fotograf, platformă, tot. Am rămas cu transportul mașinii, biletul de avion, viza și cu înscrierea. Și astea costau cât mașina. Prima dată am vrut să mă duc cu mașina pe roți de la New York la Colorado Springs. Sunt aproape 3000 de kilometri. Dar a venit feedback-ul a doi oameni care m-au susținut de-a lungul vremii. Bogdan Militaru, șeful SEAT pe România și Daniel Balaban, patronul Alto Syncro și Avia Motors mi-au spus “ocupă-te de proiectul asta!” și am prins curaj. Asta era încă în 2013. Am plătit înscrierea încă de anul trecut. Au fost banii mei, era un bonus de la serviciu și l-am dat tot pe înscriere. 1400 de dolari. Ăsta a fost startul. Am zis fac pasul ăsta și pe urmă văd cum fac rost de bani.
Am trimis prezentări peste prezentări la organizator, ca să mă asigur că voi fi acceptat. Nu știu nici acum dacă ei oricum mă acceptau sau dacă au avut efect insistențele mele. În timp am fost susținut de alți câțiva prieteni și așa, pentru prima oară, aveam o mașină branduită cu nume care chiar erau sponsori. Să nu îți imaginezi cine știe ce sume. Câte 1000 euro de aici, 400 de dincolo, cea mai mare bucată a venit de la SEAT. Știu că poate unii nu o consideră cea mai grozavă marcă auto, dar eu voi fi întotdeauna legat de ea. Așa cum e și cu Ruxi. Nu e cea mai puternică sau cea mai deșteaptă mașină de curse, dar este a mea și m-a dus la final întotdeauna.
De aici și până am ajuns la New York nu știu cum s-au scurs zilele. Nu eram sigur că se va întâmpla. Am făcut totul cu jumătate de convingere. Mi se părea că se poate nărui într-un minut. Că nu o să ajungă mașina la timp. Că o să se strice pe drum. Că nu o să trec de verificarile administrative, că o să abandonez în primul viraj din lipsă de aer. Și într-adevar, vaporul a întârziat, vama a controlat mașina la sânge, am luat mașina din port cu trei zile ânainte de verificările tehnice și administrative. Nu am găsit mașină de transport, am lovit mașina de curse chiar în port. În port mi-au arătat o pată mare de ulei sub mașină. Tot ce voiam era să ajung la finish. Am avut momente la New York când nimeni nu îmi spunea unde este mașina, dacă a ajuns sau încă e pe mare și mă gândeam că o să mă fac de toată rușinea. Îmi făceam scenarii de rezervă. Să mă duc la altă cursă în același weekend pe Mount Washington. Să mă rog de organizatorii de la PIkes Peak să merg deschizător de drum, tot felul de tâmpenii.
Dar am plecat cumva spre cursă. Nu aveam bani de hotel, doar de benzină și încă ceva. Însă din momentul ăla parcă toată lumea a părut că vrea ca eu sa reușesc. Vărul meu din New York mi-a dat bani, prieteni din New York din Denver m-au ajutat cu platforma, cu mașina, cu tot ce au putut. Iar acolo ce să mai zic. Steve Goeglein mi-a oferit casă, masă, atelier, echipă, tot. Da, a trebuit să tai plafonul mașinii ca să sudez rollcage-ul ca să trec de tehnic dar asta a fost doar așa, ca să nu adorm pe mine în prima zi de Pikes Peak. Steve m-a prezentat peste tot. De la geamul camerei în care dormeam se vedea muntele. Atelierul lui Steve era o hală imensă, destinată doar mașinii lui de curse cu care concura doar o dată pe an la Pikes Peak. Era în curtea casei. Oamenii lui m-au luat ca pe un nou membru al echipei. Am avut o saptămână extraordinară. O grămadă de concurenți au venit la mine să-și ofere suportul când au aflat că sunt singur. Mă simțeam ca un copil care concurează cu oamenii mari și toți îl ajută să țină pasul cu ei.

Imagini Pikes Peak

Înainte cu câteva zile de cursă, am văzut o listă cu recordurile cursei. Am văzut pentru prima oară că era o categorie “diesel cars” și una ‘diesel trucks”, cu recordurile din 2007 care încă stăteau în picioare!! Și când am văzut că trebuie să bat 14.03 ca să fiu deținător de record la PIkes Peak, parcă a intrat un virus în mine. Nu mai aveam nicio tragere de inimă să filmez, să fac fotografii. Aveam șansa să-mi pun numele pe o performanță internaționala. Nu mai eram doar primul român care se duce de nebun să-și facă o dambla, ci un sportiv care a pilotat pe un traseu uriaș și a venit cu un record.
Am învățat traseul pe de rost. Am făcut o recunoaștere ca la raliu. Am filmat-o și mi-am dictat în cameră toate virajele. M-am uitat la filmarea aceea până am știut tot traseul. Steve s-a și mirat, înainte de cursă când am povestit puțin cu el despre unele viraje. El se dă de 24 de ani în cursa asta. Este cea mai lungă participare consecutivă activă la PIkes Peak.
Au fost momente magice acolo pe munte în parcul de service de la start. Eram doar eu, Ruxi și șansa să fac un record. Nu era un record nemaipomenit, era din vremea când traseul avea multe porțiuni de pământ dar totuși. Am ajuns la start, aveam încredere în mașină, și urma să plec. Au fost patru zile de antrenamente pe diferite porțiuni ale traseului și mașina nu făcuse niciun sughiț. Dar antrenamentele au fost dimineața, la ora cinci și sase, iar eu plecam la ora patru după-amiaza în cursă. Era o diferență de 20 de grade între antrenamente și cursă. Dar am plecat ca din tun. Primele viraje le-am luat blană și de acolo m-am cam aruncat pe urmatoarele până m-am potolit și mi-am găsit un ritm. Dupa cam un kilometru eram relaxat. Aveam ân minte toată cursa și știam că dacă continui în ritmul acela, am cel puțin un minut în fața recordului.
Dar au intervenit limitele mașinii. Motorul s-a înecat și nu a mai vrut să tragă. Am crezut că îmi cade cerul pe mine. Urma să vin în România cu capul în pământ. Am încercat, dar nu am reusit. Dar cumva, cumva, mai prindea aer și își dădea drumul din când în când. Așa am făcut aproape 15 kilometri. Mi-a fost frică să nu fiu tras pe dreapta de comisarii de traseu. Dar m-au lăsat. Atâta timp cât mă mișcam, nu mi-au făcut niciun semn. Toată lumea acolo are un respect deosebit pentru munte și pentru dorința de a ajunge în vârf.
Nu e ca și cum ai ajunge pe nu stiu ce munte pe care doar câțiva l-au escaladat. Mașinile normale ajung acolo în fiecare minut când traseul e deschis. Dar cumva, eu am reușit să ajung sus, chiar daca în ritm necompetitiv, totuși eram în cursa de la Pikes Peak.

Nu am o satisfacție sportivă. Chiar sunt amărât când mă gândesc ca aș fi avut metode să evit problemele motorului. Dar sunt împlinit personal. Știu că pot pilota cu sportivi care au văzut curse adevărate la viața lor. CĂ am fost luat în serios de mulți concurenți, că am sensibilizat niște oameni care mi-au spus ” Andrei, povestea ta e extraordinară! Să vii singur atâta drum doar ca să concurezi aici, e o onoare pentru noi ca tu să fii aici” Și asta mă hranește mai mult decât un record. Dar eu vreau recordul ala sau un podium la Pikes Peak și o să fac tot posibilul ca anul acesta să fac unul din ele. 🙂
[products ids=125014937,125008472]