Destinații fotografice: Islanda cea din depărtări

Postat de: F64 F64

Islanda e anapoda de descris în cuvinte. Chiar și-n imagini. Fiindcă-i ca o palmă zdravănă peste suflet. Te sperie, te-nfierbântă, te enervează, te face să pari mic, apoi foarte mare. Trezește-n om o înțelegere cosmică a lumii naturale. Lucrurile care se petrec aici te-ndepărtează de obișnuință. N-ai nevoie de cuvinte, nici măcar de rațiune, ca să pricepi insula asta. Trebuie doar să-i calci malurile negre și gândurile ți se domolesc. Orice problemă care ți-ar ține mintea ocupată se pitește în fața unui spațiu care îmbrățișează puternic spiritul. Fiecare călător revine pe meleagurile familiare cu gânduri de revenire. N-are cum să fie altfel. Când vântul te doboară, când răceala ploii te-nțepenește, când pășești cel mai nou pământ, când gheață de mii de ani ți se sparge în față cu zgomot înfundat, când norii se prăvălesc cu furie, când contururile peisajului dispar și-ai impresia că nimicul vrea să te-nghită, când admirația reușește să-nvingă teama… atunci simți lucrurile într-un mare fel.

Prima oară am vizitat insula din Atlanticul de Nord la sfârșitul verii. Ne-am luat frumos bicicletele și-am plecat. Noi, adică eu și Aura – un fel de zână uitucă – facem parte din grupul ăla de oameni cărora le place să stea pe-afară și să se bucure de tot ce se găsește acolo: munți, vânt, soare, apă, transpirație, zâmbete largi, animale, spiriduși, elfi, troli și câte și mai câte. Știți, omul are nevoie să se aventureze. Altfel devine trist. De asemenea, omul care nu se mișcă are toate șansele să devină trist. Mai mult, omul care nu pedalează, habar n-are ce distracție pierde. Deci dacă faci toate astea regulat, n-are cum să nu-ți vină idei total lipsite de sensul cotidian al mersului lucrurilor. Și ca să nu credeți că suntem nebuni (deși suntem), trebuie să înțelegeți că noi, oamenii, avem nevoie să regăsim demnitatea unui lucru care ne definește: munca fizică. Te face să transpiri, îți ascute simțurile, îți eliberează mintea, te liniștește, te pune la locul tău, în fiecare moment. Doar așa putem regăsi pacea și felul ăla de-a trăi inspirat. În cazul nostru, forma cea mai bună la care ne-am gândit a fost ziua petrecută pedalând, gătind, ridicând cortul, zburdând, pozând, privind păsările, bătându-ne din când în când. Mai mult la cap. Nu vreau să găsesc ceva mai simplu și mai frumos de-atât. fotografie alb-negru

Doar că pedalatul pe distanțe lungi nu-i ușor. Mai ales când te afli pe o insulă din mijlocul Atlanticului de Nord. În orice direcție te-ai hotărî s-o apuci, o să ai parte de urcări și de-o vreme foarte capricioasă. Ploaia vine mai mereu însoțită de vânt, soarele la fel. Se-ntâmplă să bată atât de tare, încât mersul pe bicicletă iese din discuție. Dacă mai și plouă și ai de urcat pe drumuri din pământ cu gropi, îți piere cheful de aventuri. Vrei doar să nu mai fie vreme rea, să-ți fie cald și să dormi. Sunt însă locuri în care n-ai alternative, locuri fără mijloace de transport în comun, fără oameni. Și te oprești, te uiți la ea că-i nervoasă că n-ai vrut să aștepți să se-ndrepte vremea, sunteți amândoi uzi, înfometați și super obosiți. Aventură ai căutat, aventură ai găsit. Când nimic nu merge cum ți-ai închipuit și-ai planificat, poți să fii absolut sigur că te afli în mijlocul ei. Și n-ai scăpare decât mergând mai departe. Mintea dă semnale în tot corpul că încă nu e timpul să cedeze acum, că până trecem pasul mai e cale lungă. Nimeni nu spune nimic, părem din ce în ce mai mici într-un loc vast și pustiu. Și totuși mergem bine, ne ținem din ce în ce mai tare, iar pe interior ne facem mai mari decât am fost vreodată. Da, aventura fix asta te-nvață. Cum să devii puternic atunci când greul aproape că te doboară. Cu lucruri de-astea ne lovim zi de zi. Lucruri care te-mping în locuri întunecate și-aduc multă neputință. Avem mereu două variante. fotografie alb-negru

Când primii vikingi și-au orientat corăbiile spre necunoscut, cred că luau în calcul una singură. Aia care presupune un curaj nebun. Care izvorăște din dorința pură de explorare pe care astăzi doar cercetătorii, alpiniștii și astronauții o mai încearcă. Mi-ar fi plăcut să intre și fotografii în categoria asta. Mă-ntreb ce-au simțit când au văzut pentru prima oară Islanda. Bucurie, speranță într-o lume mai bună, dar și dor de casă sau melancolie. Orice început e greu, dar ei au privit mereu înainte. Și astăzi, când te uiți la figura brăzdată de vreme și asculți vorba domoală a islandezului contemporan, poți ușor să-ți dai seama că în spatele respectului pentru semeni și pentru lumea ce-i înconjoară, în spatele bunăvoinței care nu-i doar de dragul turistului, stă curajul timpurilor străvechi în care-au înfruntat întinderea nesfârșită de apă. Acum, ei spun despre țara lor că jumătate din ea-i oceanul. Islanda

Probabil când tu, ca un călător simplu, ajungi să iubești Islanda la fel ca blonzii care-o populează, vrei să revii. Și cum universul lucrează în favoarea ălora care nu renunță prea ușor, m-am trezit două luni mai târziu călcându-i din nou cu băgare de seamă plajele. De data asta fără bicicletă. Înainte de plecare, săream de pe un picior pe altul de nerăbdare, aproape la fel ca prima oară. De multă vreme mi s-a instalat cu gând hotărât dorul pentru locuri îndepărtate. E un îndemn interior pentru explorare adânc înfipt în gena omului care se poate trezi într-o bună zi pe un vârf de munte românesc, la o tură cu bicicleta în afara orașului, în urma lecturării unei cărți de aventură sau vizionării unui clip cu schiori extremi. Și pleci departe fiindcă pur și simplu trebuie. Faci bucățele lista lungă de lucruri pe care lumea din jur îți zice că trebuie să le ai, continui să stai cu chirie și să vorbești la un telefon care n-a fost niciodată prea smart. Preferi să-ți cumperi haine de oraș la mâna a doua și să nu te-mbuibi, fiindcă ai nevoie de echipament de munte zdravăn pentru aventură și de-un fizic pentru care nu vei fi invidiat nici de cei care n-au făcut în viața lor sport și nici de cei care merg la săli de fitness unde bubuie muzica electronică. Devii responsabil pentru un trai în afara conformismului. Devii un individ pe care prietenii îl invidiază, dar care nici măcar nu-și pun problema să-i calce pe urme vreodată. Rămâi totuși ancorat în ideea de viață obișnuită, așezat la casa ta, cu familie și copii, cu escapade de weekend. Îmbină principiile astea două și-o să fii mulțumit. Până la urmă, fericirea n-are nevoie decât de o femeie frumoasă, de efort fizic și de un peisaj pe care să-l fotografiezi.

Iar în Islanda le găsești pe toate. Mai cu seamă partea cu peisajul. Pe insula bătută de vânturi poți cu ușurință să simți cum forța elementelor umple spațiul. Când te afli lângă un ghețar e ca și cum a-i strânge mâna bunicului de la țară care lucrează toată ziua afară. Dacă nu te ții tare, îți zdrobește oasele. Poți fi copleșit ușor stând și la un kilometru de el. Ghețarii sunt uriași singuratici și blânzi. Ei au puteri de care cei mai mulți oameni habar nu au. Albul lor pătrunzător de la suprafață întoarce lumina venită de la soare reglând astfel temperatura planetei. În interior, zăpada compactată timp de sute de ani este principala resursă de apă dulce a naturii. Ghețarii sunt vii, dar suferă. Iar noi suntem cu toții părtași la răul pe care-l provocăm. Cu multă grijă, lucrurile s-ar putea rezolva.

Apoi ai mai mereu oceanul în coada ochiului. Uneori înghițit de nori, alteori oglindă a cerului, înțesat de păsări curioase și frate cu vântul. Valurile te pot uda până la piele cu ușurință, dar mai sigur te adorm dacă alegi să pui cortul pe una din multele lui plaje.

Munții sunt noi și joși, deseori acoperiți de gheață. I-am cercetat prea puțin, dar pari la fel de așpri ca unchii lor de pe continent. Zonele din interiorul Islandei sunt adesea periculoase. Acolo nu intri decât cu o mașină capabilă să treacă râuri. Sau pe bicicletă. Avansul prin cenușă vulcanică e anevoios, dar în locuri ca Landmannalaugar ajung și autobuze special echipate. Se pot face multe trasee în zone active geologic cu fumarole și conuri vulcanice străjuind pustiul.

Și-ar mai fi atâtea de spus… Dar spun stop, că altfel nu mai termin. Vedeți, omul vrea mereu să ajungă undeva. Aleargă mereu fără să obosească. Dar când pleacă în călătorii lungi și îndepărtate, omul ia o pauză. La mine s-a chemat Islanda și mi-a prins tare bine. După toate trăirile de-acolo, mi-am zis că orice-i posibil. Ceea ce vă doresc și vouă. Luați-vă rucsacul în spate și plecați departe din când în când. O să vă-ntoarceți mai frumoși.

Un articol și fotografii de Dorin Bofan.

Filmul aventurii pe bicicletă în Islanda (realizat cu un Canon 650D):



Produse folosite



test - array(0) { }

Lasă un comentariu

Adresa de E-mail nu va fi publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Top