Indonezia
F64- 3minutes read
Text & foto: Brad Florescu
Articol aparut in revista FotoClass
După cum veți sesiza și din imagini, nu sunt un maestru al fotografiei. Dar, ca orice român, am o teorie despre ea. Și teoria asta îmi interzice să văd urâtul și sordidul din lume. Mă împiedică să visez măcar la premii Pulitzer și mi-l face antipatic pe James Nachtwey, faimosul fotoreporter în jurul căruia s-a făcut și un film acum câțiva ani.
Spre deosebire de domnul Nachtwey, n-am oprit la ghetto-urile de la marginea Jakartei, deși le vedeam de-a stânga și de-a dreapta autostrăzii care duce de la aeroportul Soekarno spre centru. N-am intrat nici în ghetto-urile din Bombay, Caracas, Manila sau Kuala Lumpur, deși subiecte fotografice erau, slavă Domnului, la fiecare pas. Sărăcie monstruoasă, boală, disperare, mizerie indescriptibilă, violență, foamete, durere, degradare… un vis.
În prostia mea infinită, am dat cu piciorul acestor pepite de aur și m-am îndreptat spre alte locuri, unde oamenii nu și-au vândut nici destinele, nici sensul și nici frumusețea pentru o iluzorie bunăstare urbană. Și, chiar dacă am întâlnit oameni în suferință, suferința lor era sublimă, cladită pe rădăcinile tradiției și poleită cu demnitate în cea mai pură formă.
Ca să fim bine înțeleși: vacanța mea în Indonezia a însemnat participarea la două înmormântări. Una – fastuoasă – în Tana Toraja, ținut cunoscut pentru adorația arătată celor dispăruți. Aici murise un mare proprietar de pământuri, de bătrânețe. A doua – modestă, dar sfâșietoare – în sătucul Kilisse din Papua. Aici murise un copilaș de 4 ani, răpus de boală și de lipsa asistenţei medicale.
Oamenii cu adevărat liberi sunt cei care nu au renunțat la rădăcini. Cei care sunt branșaţi la pământul lor, la meșteșugul strămoșilor, la legea naturii, la credința în care s-au născut.
Noi, ceilalți, dezrădăcinații, avem sau nu avem noroc, ocupăm centrul sulemenit sau sordida periferie. De ce ne-am fotografia între noi? Doar ca să arătăm cele două efecte ale goanei după iluzie?
Mulțumesc, nu. Cu riscul de a rămâne toată viața un ilustru amator, aleg să fotografiez oameni care, într-un sens profund și adevărat, sunt mult mai bogați ca mine.
6 Comments
off-topic – atata ce a trebuit sa-mi bucatalesc comentariul ca am sarit un paragraf…ar fi uti de stiut ce nr de caractere se accepta intr-un comentariu…
Intorcandu-ma la fotografia ca inspiratie pentru destinatie adaug ca in congruenta cu dorinta mea de a experimenta autenticul fiecarui loc, nici fotografiile resorturilor de 4-5-6 stele, si mai ales acelea din locuri exotice, nu-mi vrajesc toate simturile…doar o parte din ele, cele legate strict de estetica. Asta am constientizat-o uitandu-ma la niste poze ale unui amic care era in vacanta in Maldive. Lasand la o parte frumusetea naturala a locurilor respective, pozele cu resorturi din categoria celor amintite imi provoaca o senzatie de artificial. E ca si cum ai spune, spre exemplu, ca Varadero e Cuba. Total fals. Nu as vrea sa fiu inteles gresit. Apreciez gustul si rafinamentul arhitectilor, decoratorilor, pot aprecia lucrarea finala – imi incanta ochiul – dar nu imi transmite nimic in legatura cu autenticitatea locului unde se afla acestea.
Asadar, pe mine articolul cu pricina m-a condus catre o cu totul alta tematica: fotografia ca inspiratie pentru destinatie si calatoria ca experienta
Intre timp, calatoria/vacanta pentru mine s-a schimbat in mod instictual si nici nu as putea mentiona cu exactitate cand.
Stiu doar ca urmatorul reper este o discutie pe care am avut-o cu un amic neamt, Martin, calator din fire, in care am sesizat ca a calatori inseamna pentru mine (si pentru multi altii) mai mult a experimenta si mai putin a colectiona in memoria vizuala imagini ale unor opere in varianta lor originala, pe care de altfel astazi, cu ajutorul tehnologiei, le ai la indemana in orice moment.
Interesante atat articolul, cat si comentariile si polemica iscata.
Pe mine articolul lui Brad m-a trimis cu gandul pe alte taramuri.
Pe de o parte, pornind de la text spre poze, mi-a reamintit parcursul meu de turist /calator spre cautator de experiente.
Pe de alta, pornind de la poze ca inspiratie spre o destinatie (oricare ar fi aceasta) m-a facut sa determin ce anume nu ma inspira catre o destinatie.
Ambele puncte le explic mai jos.
Referitor la primul – evolutia mea ca turist (azi nu ma mai consider turist)– textul lui Brad m-a facut sa rememorez anii ’90, mai precis dupa 1995, asa cum i-am trait eu ca turist (inca minor ;-), dar adolescent). Muzee, catedrale, statui, piatete …si parcuri. Si daca imi aduc bine aminte ( si aici imi cer scuze pentru cei care nu se regasesc) majoritatea romanilor care povestea cum si-au petrecut vacanta in diverse capitale europene in acele vremuri avea cam aceleasi obiceiuri.
salut,
interesant text scris cu multa pasiune, ar fi fost frumos daca si pozele in cauza ar fi ilustrat ideea textului dar uitandu-ma la web_328 (copilul care plange) si web_329 (inmormantarea unui copil) imi dau seama ca nu este cazul. doar o exploatare a unui exotic simpatic, cu posturi clasice ultracliseu, fara apropiere sau afectiune catre subiect.
cuvintele despre Nachtwey denota superficialitate mare. cine s-a uitat la warphotographer sau la proiectele de pe burn isi da seama ca respectivul a ajuns la stadiul in care Nachway-individul nu mai conteaza, aproape ca nu mai exista si ideile pentru care lupta sunt duse la un nivel ametitor de inalt.
il "antipatizam" pe Nactwey ca pozeaza oameni in stadii terminale de TBC si ridica atentia catre o cauza, strange bani, face o diferenta DAR pozam inmormantari a unui copil rapus de boala.
eu sper totusi ca aceasta rabufnire este una cauzata poate de o imposibilitate a autorului de a face o diferenta prin fotografie, ca foarte multi dintre noi. sper de asemenea sa gaseasca resursele si sa reuseasca prin fotografie sa ajute oameni in suferinta.
cu respect,
Cristian Bassa.
de obicei ma abtin sa comentez lucruri legate de fotografie pe site-uri publice. dar alturarea zeflemitoare a lui James Nachtwey cu oricine mi se pare cel putin un gest neinspirat. esti sau nu fotoreporter, istoria fotografiei s-a scris intr-un fel si nu o poti eluda fara sa-ti asumi riscul de a parea naiv sau arogant. si intr-un caz si in altul destul de nefotograf.
dan besliu