Cu Zeiss Otus 28mm f/1.4 la stele

Postat de: Alex Conu Alex Conu

Acum aproape 20 de ani, faceam prima fotografie cu stele. Foloseam un aparat Smena 5 care avea un obiectiv de 40mm focala si diafragma de 5,6 – o camera deosebit de nepotrivita pentru astrofotografie. Apoi, lucrurile au evoluat. Am trecut prin Zenit si Praktica, dar m-am oprit la Olympus OM-1, care era cam cea mai tare camera foto pe film de 35mm pentru astrofoto. Ii convinsesem pe ai mei chiar sa-mi cumpere un obiectiv de 50mm cu diafragma 1,4; voiam eu diafragma 1,2, dar era prea scump pentru posibilitatile parintilor. Am pozat multi ani cu OM-1 si m-am indragostit de camera respectiva si de obiectivele Olympus.

Au mai trecut niste ani, camerele foto pe film au fost depasite de digitale si, pentru ca eu foloseam un sistem Canon pe film pentru fotografia mea neastronomica, am trecut pe DSLR Canon. Lucrand ca fotograf profesionist, am avut acces la absolut tot ce inseamna obiective de top fabricate de orice producator de optica. Folosind obiectivele cele scumpe si foarte bune din punct de vedere optic in fotografia mea comerciala, evident am zis sa utilizez respectivele obiective si in astrofotografie. Si atunci a aparut problema. Obiectivele mele de mii de euro, care imi permiteau sa rezolv detalii suficient de fine incat fotografiile mele sa arate bine printate la dimensiunile peretilor de mall-uri, nu se comportau la fel de bine in astrofotografie.

Care era problema principala? Atunci cand incercam sa fotografiez cu diafragma deschisa la maximum (si in astrofotografie, uneori, e nevoie sa faci asta), stelele din colturile cadrului sufereau de diverse aberatii optice, cea mai deranjanta fiind aberatia de coma, adica stelele aratau ca niste mici comete, in loc sa arate ca niste puncte. Pare paradoxal, dar e foarte greu sa fotografiezi puncte. Este extrem de dificil sa construiesti un sistem optic care sa redea punctele drept puncte pe toata suprafata imaginii. Iar in astrofotografie, fotografiem, in esenta, puncte.

fotografia astronomica

Prin octombrie 2015, cred, citeam un comunicat de presa venit de la Zeiss. Se anunta un obiectiv nou: Otus 28mm f/1,4. Obiectivul era prezentat drept cel mai tare grandangular fabricat vreodata, cu rezolutie constanta pe toata suprafata cadrului si cu colturi perfect utilizabile, chiar si la diafragma deschisa. Care a fost reactia mea? Another one bites the dust.

In ianuarie, am plecat pentru o luna in Noua Zeelanda, in vacanta. In sfarsit, urma sa ma intalnesc cu cerul sudic. Nu stiu daca toti stiti asta, dar stelele vizibile din emisfera sudica sunt diferite fata de cele vazute de noi, in emisfera nordica. Pentru un astronom, vederea cerului din cealalta emisfera e ca si cum te-ai naste din nou.

Inainte sa plec, F64 mi-a propus sa iau cu mine un obiectiv, pe care sa-l testez fotografiind cerul sudic: Zeiss Otus 28/1,4. Pe numele lui complet Zeiss Otus 28mm f/1,4 APO Distagon T*, obiectivul e o bestie. Are aproape 1,4 kilograme si dimensiuni foarte generoase, mai ales pentru focala de doar 28mm. E fabricat integral din metal (inclusiv parasolarul, care se imbina perfect cu corpul obiectivului, de parca ar fi o singura bucata de metal), iar blocul optic e format din 16 elemente dispuse in 13 grupuri. Focalizarea este exclusiv manuala, dar se face foarte precis, avand in vedere ca inelul de punere la punct are o cursa destul de mare.