Cum să faci astrofotografie? – Partea a II-a

După observarea obiectelor cerești prin telescop, următorul pas în acest hobby este fotografierea lor. Timpul lung de expunere al unei camere foto ne permite să “scoatem la lumină” detalii mult mai multe decât putem observa cu ochiul liber printr-un instrument astronomic obișnuit.

Astrofotografia poate fi împărțită în două categorii mari – cea de peisaj și cea a unor obiecte cerești. Dacă în primul articol a fost prezentată prima categorie, în acest articol vom vorbi despre cea de-a doua, care este și cea mai complexă dintre cele două.

Pentru a putea realiza fotografii ale unor obiecte cerești, primul instrument necesar este o montură ecuatorială. Montura ecuatorială este un instrument care are rolul să compenseze mișcarea aparentă a bolții cerești, rotindu-se cu aceeași viteză (unghiulară) cu aceasta, și menținând astfel în cadru obiectul pe care dorim să îl fotografiem. Pentru ca mișcarea de urmărire să fie corectă, montura ecuatorială trebuie aliniată paralel cu axa Pământului, operațiune care se numește „punere în pol”. Denumirea vine de la faptul că axa monturii se aliniază cu polul nord (sau sud) ceresc. În emisfera nordică, pentru punerea în pol se folosește steaua polară (Polaris), observată printr-o lunetă specială, numită lunetă polară pe care majoritatea monturilor ecuatoriale o au.

În funcție de mărimea și tipul obiectului ceresc ce se dorește a fi fotografiat, se pot folosi de la aparat de fotografiat (SLR) cu obiective clasice și focale relativ scurte (de exemplu 50mm pentru constelații), până la aparat de fotografiat sau cameră specială plus telescop, unde telescopul poate avea o distanță focală care pleacă în general de la 300mm și poate ajunge până la 3000mm sau chiar mai mult. Cu cât distanța focală – și implicit mărirea – crește, cu atât calitatea echipamentelor folosite trebuie să fie mai bună (trepied mai solid, montură mai precisă, șamd).