Eclipsă peste Antarctica – Sau cum să fotografiezi o eclipsă de la capătul Pământului
F64- 16minutes read
Câteodată, foarte rar – ca să dau o cifră pentru secolul ăsta: o dată la 18 ani – apare o eclipsă totală de Soare care traversează numai continentul Antarctica. Nu numai că e extrem de rară o eclipsă totală în general, dar când se produce în zone atât de îndepărate și fără acces, ba și cu statistici înfricoșătoare de cer înnorat și temperaturi insuportabile, mai bine agăți telescopul și camera foto în cui și o aștepți pe următoarea. Mai e și o pandemie care chinuie transportul și turismul cum nu s-a mai întâmplat niciodată în ultimii 70 de ani. Așadar, ce e de făcut? Din 2006 nu am ratat nicio eclipsă totală de Soare, indiferent dacă a trebuit să călătoresc în Siberia sau în Pacificul de Sud, în outback-ul australian sau în nordul Kenyei, unde eclozează ouăle crocodilului de Nil. Așa că nici prin cap nu mi-a trecut să ratez eclipsa de pe al șaptelea continent!
Pasiunea mea este una extremă. Nu pentru că e extrem de greu de ajuns unde îmi doresc sau foarte greu de realizat obiectivul pe care mi-l propun. Din contră, eu consider aceste lucruri ușoare, care vin odată cu o expediție bine organizată. Pasiunea extremă vine de la dorința mea de a nu rata niciunul dintre aceste fenomene, care pe lângă frumusețea unică, au darul de a-ți arăta cu precizie unde te afli în Sistemul Solar și cât de mic ești în comparație cu infinitul cosmosului.
Sunt la a treia expediție în Chile. Pe 4 decembrie 2021 urma să se producă o eclipsă care nu e vizibilă din această țară. Dar de aici ar trebui să mă urc într-un avion, care merge spre Antarctica, pentru a observa cea mai scumpă la vedere eclipsă din ultimii 18 ani. Vor fi două avioane care vor merge spre al 7-lea continent, dar care nu vor ateriza acolo, pentru că expediția e aeriană de data aceasta. Adică vom intercepta umbra Lunii din aer, de undeva de la 12.000 de metri altitudine, iar pentru asta avem nevoie de cele mai bune calcule, făcute de cel mai mare expert în zboruri spre eclipse: Dr. Glenn Schneider, de la NASA. De ce din aer? Pentru că de pe suprafața oceanului sunt șanse de 90% să ai nori, iar de pe gheața Antarcticii e prea scump și prea riscant, cu șanse 50-50 să vezi fenomenul.
Prima expediție în această parte de lume am făcut-o în 2019, în sudul deșertului Atacama, de unde am văzut și fotografiat o eclipsă superbă, iar a doua, în 2020, tot în decembrie, în plină pandemie. De această dată, însă, constrâns de limitarea mișcării din timpul pandemiei, nu am reușit să văd eclipsa, pentru că toată banda chiliană pe unde a trecut umbra Lunii a fost acoperită de nori.
Iată-mă deci la a treia încercare, în doar trei ani, din Chile. Cel mai dificil lucru la această expediție a fost să ajung în Punta Arenas cu toate actele în regulă: vaccin, booster, teste RT-PCR, certificate Covid din Europa și Chile, coduri QR actualizate etc, etc. Nu numai pentru mine a fost această problemă, ci pentru toți cei implicați, inclusiv Glenn și cei care au coordonat zborurile, căci până la urmă au fost două avioane spre eclipsă, adică vreo 80 de oameni plus echipajele. Ca să vă dați seama puțin de stresul cu actele, validarea vaccinului de către autoritățile chiliene a durat 22 de zile, cu 3 înștiințări de respingere a actelor depuse, în condițiile în care aveai dreptul la validare cu doar 35 de zile până la data plecării. Evident că dacă testul PCR de dinaintea decolării ieșea pozitiv nu mai exista deplasare sau dacă testul PCR de la sosirea pe aeroportul Santiago sau dacă vreo validare nu mergea sau dacă Chile ar fi modificat regulile de carantină și așa mai departe… Cu toate certificatele validate, testele PCR negative și ziua obligatorie de carantină, imediat după aterizarea pe teritoriul chilian, testul negativ nu mi s-a încărcat corect pe platforma oficială a ministerului sanitar din Chile. Dar, m-am gândit să îl printez la hotel și așa am hotărât că era suficient să ies din carantină. Adevărul e că nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă mă oprea poliția și mă întreba “de sănătate”…
Birocrația poate fi învinsă, însă, abia în avionul de la Paris spre Santiago, deci cu 4 zile înainte de eclipsă, am aflat chiar de la cel care urma să devină coordonatorul misiunii, francezul Xavier Jubier, ce se petrecea de fapt cu expediția noastră: cu doar o zi în urmă fusese anulată!
Xavier îmi spune povestea cu anularea expediției și re-negocierea, pe scurt. Glenn nu a mai putut face deplasarea în Chile, din motive personale, așa că urma ca el, francezul, să fie coordonatorul general al celor două zboruri spre Antarctica. Dar care zboruri? Căci cu o zi înainte se anulaseră! Cum e posibil totuși așa ceva, după 2 ani de negocieri și protocoale discutate cu compania aeriană națională a statului chilian? Ei bine, cele două Airbus-uri 320, care ar fi trebuit să ne ducă fix deasupra locului de “touch-down” a umbrei Lunii pe suprafața Pământului, de unde urma să fi văzut în premieră (din toate timpurile) fenomenul de răsărit de Soare în eclipsă, de la altitudinea de 12.000m, deci aceste avioane nu aveau toate avizele să zboare la o distanță prea mare de continentul Sud-American. Cum? E posibil așa ceva, după doi ani de negocieri?, l-am întrebat pe Xavier. Sigur. Asta dacă nu ai niște experți în legislație aeriană și niște negociatori abili, care să detecteze și cele mai ascunse probleme. Avioanele ar fi avut nevoie de avizul bazei aeriene de pe insulele Falkland (britanice), pentru aterizare de urgență în cazul unei avarii. Nu l-au obținut inițial. A urmat o negociere directă cu comandantul bazei, care aparține Royal Air Force (UK), care și-ar fi dat acordul. Dar ultimul cuvânt l-a avut guvernatorul insulelor, care a refuzat accesul avioanelor cu 100 de persoane la bord, în plină pandemie Covid. Totul părea fără rezolvare, cu doar două zile în urmă! Ultima propunere a fost schimbarea celor două Airbus cu două avioane care să nu aibă nevoie de avizul insulelor, adică avioane cu arie mai mare de zbor. LATAM a pus la dispoziție două Boeing 787-8 Dreamliner.
Pasiunea mea de a observa eclipsele de Soare este completată cu o alta. Cred că este foarte important și pentru știință, dar și pentru jurnalismul de știință ca aceste fenomene să fie documentate fotografic cât mai bine. Pentru asta, mă pregătesc intens, înainte de fiecare expediție, fac probe diverse, testez echipament și îmi aleg cu grijă camera și obiectivul principal prin care surprind fazele fenomenului. De regulă, folosesc un teleobiectiv de focală mare sau un telescop astronomic, dar de această dată, în condițiile în care trebuia să suprind fotografii din spatele unui geam al avionului, de numai 23/15 cm, fără posibilitatea de a folosi trepied, poate cu turbulențe, poate cu trepidații ale hubloului, am decis să folosesc un obiectiv “all-around”. Știam că cea mai bună alegere este o cameră cu senzor “full-frame” de cât mai mulți megapixeli, iar Panasonic LUMIX S1R este în acest caz alegerea perfectă, așa că partea mai grea a fost să decid cu ce obiectiv trag. Am uitat să vă spun că timpul total pe care îl “cumpărasem” la geamul avionului era de doar 20 de secunde! Restul celor aproape două minute de totalitate, urmând să le petrec în spatele altor norocoși, care vor fi lângă geam ca să fotografieze și ei fenomenul. Așa că soluția salvatoare mi s-a părut obiectivul 24-70 f/2.8 PRO, cu montura L, de la Panasonic. Aveam nevoie de focale între 24 și 70 și de un obiectiv “rapid”, cu care să pot limita timpul de expunere la 1/60s, cu o sensibilitate până în ISO 1000.
S-au întâmplat multe în zilele dinaintea zborului. Am stat în carantină, închis într-o cameră de hotel, iar apoi am participat la câteva ședințe tensionate despre noua abordare a zborului spre eclipsă. S-au luat niște decizii de ultim moment, ba chiar și ruta inițială s-a modificat semnificativ, pentru că designul aripilor avionului Dreamliner este complet diferit de cel al modelului Airbus, iar cei care ar fi stat pe rândurile de lângă aripă nu ar mai fi văzut nimic, așa că a trebuit să zburăm ceva mai aproape de Antarctica, față de cum se plănuise inițial. Am ajuns în ultima clipă pe aeroportul din Punta Arenas pentru realimentare și nu a mai fost timp nici pentru ședința finală în care piloții urmau să primească ultimele instrucțiuni de zbor. Însuși Xavier, se lupta să înțeleagă noile coordonate trimise în ultimul moment de Glenn Schneider, din biroul său din Arizona.
Cu o jumătate de oră întârziere, ne-am îmbarcat în sfârșit în avioanele de eclipsă și pentru că voiam să știu dacă piloții sunt la curent cu schimbările, l-am abordat imediat după decolare pe unul dintre ei. Umbra Lunii intra pe suprafața Pământului cu o viteză colosală de 40-50.000 de km/h, iar intercepția ei de către cele două avioane urma să fie făcută la o anumită secundă, într-un anumit punct geografic și la o anumită altitudine, calculate în prealabil de Glenn! Sigur că eram foarte stresat că nu vom ajunge la timp și că toată aventura va fi în zadar. Așa că l-am întrebat dacă știe toate aceste lucruri și mai ales dacă știe că eclipsa durează un minut și ceva, deci timpul nu ține cu noi dacă nu accelerează puțin. M-a privit calm, a sorbit dintr-o cană în care avea cafea și mi-a spus: “We are military pilots. We are never late!” Așa că m-am liniștit și am început despachetarea echipamentului foto.
Nu are rost să vă povestesc printr-un text cât de interesantă și de exotică este priveliștea conului de umbră și a eclipsei în sine, văzute de la 12.000 de metri altitudine, de deasupra Oceanului Antarctic. Vă las în compania imaginilor surprinse din avion, din spatele unui geam generos, cum numai Boeing 787 – Dreamliner are, dar care mi-a dat mari bătăi de cap pentru că e acționat de un sistem electric de iluminare și colorare – polarizare, nu tocmai indicat pentru fotografie tehnică. Sper să vă placă!
S-ar putea să te intereseze și următoarele articole:
