Din istoria fotografiei românești: Alexandru Bellu și Iosif Berman

Istoria României este întotdeauna un motiv de a-ți aduce aminte nostalgic de vremurile pe care le-ai trăit sau de poveștile pe care ți le-au spus străbunicii, bunicii și părinții. Dacă anumiți oameni sunt nostalgici și tânjesc după vremurile “bune”, vreau să le amintesc faptul că tindem să ne amintim trecutul mult mai frumos decât a fost, nu știu exact de ce, poate, în unele cazuri doar ca să ne găsim scuze.

 

Totuși, chiar dacă cei care trebuiau să se îngrijească de prețioasa noastră istorie, au mai uitat cum să facă asta, pe ici pe colo – motiv pentru care multe opere de artă și fotografie s-au stricat sau pierdut sau momentan nu ne permitem să le aducem înapoi în țară, asta nu înseamnă că respectivii artiști nu au contat, că munca lor nu are valoare sau că nu și-au lăsat amprenta în istorie.

Că tot se apropie Ziua Artei Fotografice în România, astăzi îți prezentăm doi fotografi consacrați din perioada în care nu ne puteam certa pe DSLR-uri, mirrorless-uri și nici vorbă să dezbatem veridicitatea unei fotografii cu telefonul. Pentru cei curioși despre trecutul nostru fotografic, pentru cei care vor să cunoască. (Alexandra Crisbășan)

 

Alexandru Bellu (1850-1921)

Alexandru Bellu, față de mulți alți artiști fotografi și nu numai, s-a născut sub “o stea norocoasă”, familia lui fiind una de boieri bogați originari din Macedonia, care i-au deschis apetitul pentru cultură. Cât timp a fost student la drept, la Paris, a pătruns în mediile intelectualilor și artiștilor epocii respective precum: Nadar, chiar în atelierul său (35 Boulevard des Capucine), impresioniștii, 9 Place Pigalle, la cafeneaua Nouvelle Athènes sau chiar și prieteni de-ai propriului său unchi, doctorul și colecționarul, Georges de Bellio.

 

Tot la Paris se împrieteneşte cu fabricanţii de aparate de fotografiat şi de accesorii precum Jules Richard,  ale căror aparate stereoscopice ajung să fie ușor folosibile cu plăci fotografice la sfârșitul secolului XIX. Înainte de acestea, fotograful de atunci, amator, putea doar să etaleze emulsia fotografica pe plăci de sticlă, iar apoi a trecut la Verascopul Richard pentru amintirile turistice surprinse.

Formează legături strânse și cu artiști ai “micului Paris” – cum era denumit atunci Bucureștiul, unul dintre oamenii cu care a legat o prietenie de durată a fost chiar pictorul Nicolae Grigorescu. Iar de la Paris ajuns apoi în Italia, Bellu se îniţiază în fotografie pe lângă Nadar dar şi pe lângă fraţii Alinari din Florenţa cu care ajunge să împartă laboratorul pentru a-și face singur tirajele proprii.

Ajuns deja un om cultivat și cu relații, Alexandru Bellu va fi la Paris în 1900 pentru proiectul construcţiei pavilionului României în cadrul Expoziţiei Universale, după modelul conacului său. Proiectul nu se va realiza. Totuși, el va fi decorat de către autorităţile franceze cu Legiunea de Onoare în grad de ofiţer. Opera, de fapt, se află în conacul de la Urlaţi, proprietatea sa, unde timp de 30 de ani surprinde mediul rural într-un mod idilic.

Toate aceste fotografii se regăsesc în albumul ‘România în imagini’ editat în Franţa în 1919 sub numele Fot. Bellio. Stilul este diferit, mai rece, mai documentat şi mai distant.
S-a spus adesea că opera lui Bellu s-a construit în paralel cu cea a pictorului Nicolae Grigorescu, că sunt cumva, complementare și că nu au prevestit vremurile care au urmat (revolta țărănească din 1907).

 

Bellu și-a pierdut bunul prieten pictor în același an, împreună cu iluziile despre schimbarea societății. Se oprește din a face fotografie și colecționează tablouri, piese de mobilier și monezi vechi.

Cărţile poştale sunt căutate de către colecţionari și astăzi fiindcă o parte din operele sale s-au pierdut sau s-au deteriorat prin nepăsarea autorităţilor din cultură.

Iosif Berman (1892- 1941)

Încă un fotograf a cărei operă ar merita să fie redescoperită în cadrul istoriei fotografiei românești și europene. A rămas în amintirile oamenilor ca un om spiritual și cu umor, deși poate că istoria sa nu este chiar atât de comică.

 

Berman, tatăl, a fost un evreu care s-a bătut în timpul Războiului de Independenţă din 1877, căpătând naționalitate română, iar fiul său, Iosif, inspirat de fotografii ambulanți de la Cernăuți, a ajuns în micul Paris pentru a deveni fotograf.

istoria fotografiei românesti
Cu puțin ajutor, ocupă un post la ziarul “Gazeta Ilustrată”, iar în timpul Primului Război Mondial este înrolat ca fotograf și ajunge chiar până în nordul Caucazului în plină revoluţie rusă. Clişeele sale se pierd, fuge la Istanbul timp de 4 ani unde reia activitatea de fotoreporter pentru diferite jurnale europene. Din periplul rusesc revine căsătorit cu Raisa şi cu fiica sa Luiza.

 

Odată întors la București, lucrează pentru ziarele “Adevărul” şi “Dimineaţa”, datorită conjuncturii fericite în care francezul Victor Delbond a fost indisponibil pentru postul respectiv.

 Însă, cei mai productivi ani ai săi au fost 1925 – 1940 fiind deja cunoscut și apreciat. Toate temele au fost abordate cu grijă, din dorința de a reproduce realitatea, adesea jucându-se cu umbrele şi norii. De asemenea, a fost și adeptul fotomontajului. Regăsim în arhivele epocii incendiul magazinului, cizmarul la lucru, vânzătorii de legume sau ţăranii. Nu sunt excluși nici regele Carol II şi mareşalul Averescu, talciocul, abatoarele şi subiectele mondene şi mai ales un studiu consecvent asupra lumii de la sate la solicitarea profesorului Dimitrie Gusti, fondatorul Muzeului Satului din Bucureşti.

 

Urmărește AICI un documentar interesant despre Berman: Omul cu o mie de ochi (o producție Docuart, 2001)

 documentar iosif berman
 
 
Articol inspirat din StudioPlus.fr, Louis Guermond

Traducere – dr.ing. Floriana Filip

Alți fotografi au mai citit și:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *