Interviu: Veneta Zaharieva și procesele fotografice vechi

Tu și fotografia. Cum a început toată povestea?
Relația de dragoste reciprocă a luat naștere destul de târziu, când deja absolvisem cursurile de drept ale Universității „Saint Kliment Ohridski”, din Sofia. Când am împlinit 24 de ani, am primit cadou prima mea cameră foto (ceea ce s-a întâmplat când mă aflam în SUA, respectiv înainte de a începe studiile de master în drept, cu specializarea în domeniul proprietății intelectuale ). La acea dată, cadoul îmi părea un aparat foarte complicat și am decis că ar fi o idee bună ca, pentru a învăța mai mult despre tehnica și estetica fotografiei, să iau parte la niște cursuri ale departamentului fotografic al Community College din San Francisco. După o vreme, am devenit foarte pasionată de ceea ce se întâmpla acolo, iar viața mea s-a schimbat total. Mai târziu, am terminat Școala de Fotografie din cadrul Academiei de Artă a Universității din același oraș.
Am văzut că lucrezi atât în mediul digital, cât și fotografie realizată prin vechile procese: imagini cu saruri de argint puse in gelatina de pe film sau de pe hartie, procedeul cu colodiu, procesul pozitiv cu bromoil etc. Care este motivul? Ești de părere că metoda folosită poate ajuta la o mai bună transmitere a mesajului?
Cu certitudine! Nu e un secret că tehnicile respective potențează viziunea fotografică. Altfel spus, buna cunoaștere a instrumentelor pe care le folosim, abilitatea de a pre-vizualiza și capacitatea de a anticipa rezultatul final constituie un avantaj major, fie în fotografia profesionistă, fie în cea personală.

 Cum se prezintă scena fotografică din Bulgaria? Dar creațiile tale – cum sunt ele receptate?
Sinceră să fiu, scena fotografică de la mine din țară este foarte controversată. O mare parte a oamenilor sunt interesați de fotografie pentru că pare cool și foarte ușor de făcut, ca orice alt hobby lejer ce nu necesită mare implicare, viziune la care contribuie și apariția fotografiei digitale. Nu știu de ce, dar eu una mă surprind mereu explicând că fotografia nu ține de fapt de altceva decât de cunoaștere, explorare și înțelegere a luminii…
Majoritatea cred că această artă nu e decât un experiment sau experimentală. E foarte amuzant să fii abordat (chiar de câte un ziarist venit pentru un interviu) și întrebat: „Cum ai realizat acest experiment?” Și folosesc termenul „amuzant” deoarece, odată ce petreci o anume perioadă combinând soluții chimice pentru a crea emulsii fotografice (deci un proces foarte exact și precis), odată ce îți calculezi timpul avut la dispoziție pentru a realiza fotografia, pentru a selecta și a invita modelele, pentru a primi acordul scris din partea celui fotografiat, lucrând mereu sub presiune și având un concept foarte clar despre ceea ce faci (expus într-un text explicativ), este mai mult decât evident că nu e în nici un caz locul pentru coincidențe ori rezultate aleatoare (ambele, trăsături ale cuvântului „experiment”. A experimenta înseamnă a testa ceva, nu a lucra efectiv cu acel ceva.) În acest context, mi se pare comic modul cum oamenii se complac în a nu înțelege foarte clar la ceea ce privesc, și nici nu acceptă faptul că această creație este una gândită și planificată.
Portretele făcute prin tehnica cu colodiu umed sunt socotite a fi înfricoșătoare și greu de privit, dar mie mi se par așa de expresive și de frumoase, că nu dau nici cea mai mică atenție unor atare adjective.
Pari a avea o sensibilitate vizuală mult deasupra mediei. Este clar că poți vedea dincolo de suprafață, iar seria „Bulgaliens” arată acest lucru, portretele fiind foarte expresive. Care e mesajul și conceptul acesteia?
Îți mulțumesc pentru compliment! Mesajul este unul simplu: e vorba de a percepe frumusețea aflată în oamenii obișnuiți (prieteni sau prieteni ai prietenilor, străini din autobuz ori banali pietoni). Tehnica pe colodiu umed mă ajută să exagerez trăsăturile chipului și să accentuez starea pe care cel fotografiat  o trăiește când se află față în față cu mine și cu aparatul foto.
Dar numele? Te-ai jucat cu termenii „bulgar” și „alien” („extraterestru”). De ce?
De fapt, numele „Bulgaliens” mi s-a „revelat” într-o însorită după-amiază de ianuarie, și, crede-mă , chiar într-un mod foarte neașteptat! Fotografiam în studio unele dintre cele dintâi portrete prin tehnica cu colodiu , când un prieten de-al meu și-a făcut apariția pentru un portret, însoțit de două fete. În timp ce le povesteam despre proiect și despre tehnica folosită, una dintre fete și-a dat geaca jos și, privind la una dintre fotografii, mi-a zis: „Știu care va fi numele proiectului tău!” – și s-a întors cu spatele la mine. Pe cămașa ei neagră avea un cuvânt pe cât de isteț, pe atât de excentric: „Bulgaliens”. Apoi fata mi-a explicat că își comandase special acea cămașă, personalizată în exact acest mod… așa că, după o vreme, am început să-mi numesc proiectul „Bulgaliens”.
Multora, termenul li se pare destul de jignitor, replicând că ei nu sunt extratereștri, dar, după mine, aceste fotografii sunt așa de frumoase și de puternice, că nu ai cum să contrazici acest lucru. Mai mult de atât, îmi place și jocul de cuvinte din titlu. Dar dacă gândim puțin și din altă perspectivă, nu suntem cu toții extratereștri/străini  unul față de celălalt? Mai ales azi, în contextul unei culturi globale.
Poate că proiectul meu nu e destul de norocos încât să deschidă ușile galeriilor pentru a fi expus, dar eu nu i-aș schimba în nici un chip numele ca să-l fac prin aceasta mai popular ori mai ușor de acceptat.

Dar partea tehnică? Știu că ai folosit tehnica cu colodiu, dar aș dori să aflu și de unde ai învățat-o. De asemenea, cum reușești să faci rost de echipamentul și de materialele necesare?
Am participat la un atelier/workshop dedicat acestei tehnici, ținut de RayKo Photo Gallery, din San Francisco, SUA – o galerie de care mă simt și acum foarte legată sentimental…
Să practici fotografia pe colodiu umed în Bulgaria este cel puțin „interesant”… Am și obosit să explic ce greu este. Totul e dificil, dar depinde de noi să găsim o cale prin care să ne atingem visurile. Revenind, comand majoritatea ingredientelor chimice de care am nevoie pentru emulsie din afara țării (Germania, Cehia etc) printr-o firmă autohtonă cu licență de import/export. Uneori, trebuie să aștept luni întregi anumite substanțe, dar m-am învățat să fac față cu răbdare acestei situații. În afară de chimicale, în ceea ce privește echipamentul necesar, mi-am transformat suporturile 4×5 de film ale aparatului meu de lemn Shen Hao, tăindu-le la mijloc. Totodată, am adaptat niște cutii de bucătărie, din plastic, pe care acum le folosesc la sensibilizarea plăcilor. Când nu poți să cumperi anumite lucruri (sau sunt prea scumpe), găsești o modalitate de a „supraviețui” cu ce ai la dispoziție.
E dificilă conlucrarea cu modelele pentru a obține rezultatul dorit? Crezi că e important să îți cunoști subiectele pe cât de bine posibil? Te ajută aceasta să poți exprima mai bine mesajul?
Nu mi se pare dificilă, dar durează mai mult să lucrezi cu un model/persoană care nu are încredere în tine. De obicei, aloc timp pentru a discuta cu persoana respectivă înainte de a o fotografia. Până și cei pe care îi cunosc de mult timp au ezitări când le cer să se așeze pe scaunul din fața aparatului. Mă străduiesc întotdeauna să mențin vie legătura dintre noi. Dacă e vorba de cineva cunoscut, știu ce fel de expresie urmăresc, dar dacă e un necunoscut… petrece ceva vreme urmărindu-i gesturile, expresia, dar și starea, reacțiile… într-o asemenea situație îmi permit chiar să nu scot un sunet preț de ceva vreme și să fac respectiva persoană să se simtă inconfortabil.  E foarte interesant să vezi cum reacționează oamenii în această situație, poți sesiza instantaneu la ei gesturi naturale, cum ar fi să-și atingă părul, să își scarpine nasul, să-și muște buzele, să se privească în oglindă. Noi, oamenii, suntem niște ființe foarte interesante!
Ce muzică, ce filme și ce cărți îți plac?
Una dintre întrebările mele favorite. 🙂 Și eu o pun adesea în interviurile mele.
Totul ține de starea de moment. Da, cărțile mă inspiră foarte mult, dar, din păcate, nu am prea mult timp pentru ele, deși  sunt foarte de acord că cititul stimulează imaginația și capacitatea asociativă. Cărțile reprezintă o modalitate extraordinară de a te învăța să „vezi” prin citit. Filmele sunt și ele o mare sursă de inspirație. Dă-mi voie să afirm că filmele românești ale ultimului deceniu sunt absolut grozave din punctul de vedere al perspectivei fotografice (și nu numai!). Și nu spun asta din complezență. Este părerea mea sinceră. Regizorii voștri transmit publicului un mesaj foarte puternic și reușesc aceasta într-un chip strălucit. Unele filme sunt așa de expresive, încât nici nu mai pot adormi după ce m-am uitat la ele. Te fac să tremuri emoțional; te fac să te simți viu cu adevărat!
În afară de ele, sunt o mare fană  a filmelor regizorului rus Tarkovski (așa cum ar trebui să fie orice fotograf). De asemenea, ador umorul negru al lui Guy Ritchie! Sunt foarte mulți regizori de film pe care îi admir…
După tine, care sunt calitățile pe care ar trebui să le aibă un fotograf?
Să fie foarte organizat, să nu fie delăsător, să se trezească dimineața ca să nu piardă cea mai frumoasă parte a zilei, răsăritul (momentul când toate se trezesc la viață), să fie îndrăgostit de fotografie, să citească mult, să vadă filme, să respecte oamenii și natura, să încerce să transmită un mesaj prin fotografiile lui, să aibă simț psihologic (mai ales când lucrează cu oameni), să fie foarte, foarte activ (viața e prea scurtă și sunt atât de multe lucruri de spus!)…
Încotro crezi că se îndreaptă fotografia, acum, când mai toată lumea are aparat foto și sunt foarte mulți se exprimă cu ajutorul lui?
Dacă ne uităm puțin înapoi, vom constata că istoria se repetă. Ce trăim noi acum este identic cu ceea ce s-a întâmplat când Kodak a scos pe piață camerele „point and shoot”… până în acea clipă, fotografia era percepută ca un procedeu foarte enigmatic, fioros și difuz. Accesul liber la ea a schimbat totul. Azi oricine poate face fotografie, ceea ce nu e deloc rău! Unii colegi de-ai mei se tem de ceva ce eu consider a fi normal, și anume că acest proces va conduce la o „selecție profesională” a pieței. Profesioniștii valoroși vor supraviețui deoarece sunt conștienți că fotografia nu înseamnă nici doar o apăsare pe buton, nici capacitatea de a face totul în Photoshop, și nici a avea cel mai scump aparat de pe piață… Fotografia va găsi o cale de supraviețuire, incluzând aici chiar și tehnicile clasice (pe care unii le consideră moarte!). Există două motto-uri care îmi plac foarte mult și care lămuresc totul: „Fotografia a murit. Trăiască fotografia!” și, al doilea, „Filmul nu e mort. Doar miroase un pic ciudat.”

Te întreții din fotografie?
Da, prin fotografia personală și prin proiecte plătite: demo-uri, ateliere, consultații foto-tehnice, lucrări pentru colecționari particulari, proiectare, clipuri muzicale, postere, vederi etc.
Spune-ne câteva cuvinte despre revista pe care o realizezi. (Cum ți-a venit ideea? E o publicație gratuită? Ce fel de lucrări promovezi etc.)
Vai, mă pui să relatez o poveste foarte lungă. Voi încerca totuși să o rezum. Totul s-a întâmplat acum doi ani, când fotografii bulgari, amatori și profesioniști, au fost martorii falimentului excelentei reviste „Digital Photo and Video”.
Eu mă gândeam de mult timp să fac o revistă alb-negru, îndrăgostită fiind (iar acum, ca și atunci) de revista „Shots” a lui Russel Joselin, dar și de tot ceea ce face acesta pentru ca fotografia să evolueze. Așa că l-am sunat pe Arslan (co-editorul meu de atunci) și l-am întrebat: „Ce spui de ideea de a face o revistă foto?” A urmat o tăcere, după care a răspuns: „De ce nu?” Nimeni nu avea habar de fapt cât de greu este să începi așa ceva de la zero. Nu aveam habar de imprimarea offset, nici de hârtia offset; nici de tipurile de cerneală și nici cum se pregătește o fotografie pentru imprimare… Trebuie să spun că am avut o suită de urcușuri și coborâșuri. Dar  „Photobulletin” a meritat toate eforturile.
Cea mai mare realizare a ta de până acum?
Termenul acesta, „cel mai mare succes”/„cea mai mare realizare”, e unul foarte subiectiv. Consider că întregul drum făcut până unde mă aflu acum e cel mai mare succes. Fiecare premiu, publicare ori expoziție reprezintă un succes atunci când se întâmplă, dar viața își urmează cursul și noi trebuie să progresăm și să ne luptăm încontinuu pentru a deveni mai buni. E foarte important să rămânem noi înșine și să fim cei care vrem să fim (ceea ce e foarte greu uneori).
Ce urmează? Ce planuri de viitor ai?
Păi mereu e câte ceva de realizat, nu? 😉 Țelul meu pe termen scurt este să popularizez proiectul „Bulgaliens” și peste ocean. Pe termen lung, intenționez să creez un studio foto bazat în special pe tehnici „exotice” (din perspectiva prezentului), cum ar fi colodiul umed, cianotipia, printul realizat după calotipie, cu săruri, procedeu de tip Vandayk cu citrat de amoniu feric etc… și să țin în viață revista „Photobulletin”, evident.
Vă doresc tuturor multă putere pentru a parcurge calea vieții!
Mai multe despre Veneta Zaharieva găsești pe site-ul ei.
[products ids=10106584,125011723,10106581,12807202,51708523,125002261,12807203,101956]