Colecția Costică Acsinte

Întrucât astăzi, 11 ianuarie, este Ziua Artei Fotografice în România, ne-am gândit să readucem în vizor și o bucățică din trecut, așa că l-am rugat pe Cezar Popescu să ne povestească câte ceva despre Colecția Costică Acsinte. Cum a aflat despre ea, ce a simțit când a văzut aceste fotografii, de ce a simțit nevoia să se implice pentru salvarea colecției și mai ales, ce planuri de viitor se învârt în jurul acesteia.  Nu vă ascundem nici că plănuim în viitorul apropiat să vă invităm la o expoziție Costică Acsinte și în magazinul F64. Să vedem însă ce are Cezar de spus, omul care zilele trecute a ajuns să scaneze plăcuța cu numărul 5000!

Despre pozele lui Acsinte am auzit acum mulți ani (8? nu, 9) și toată chestiunea este puțin fuzzy: cred că am văzut niște cărți poștale editate de Muzeul Județean Ialomița și întrebînd în stînga și-n dreapta ce e cu ele, am aflat că muzeul are mai multe plăci de sticlă făcute de Costică. Cert e că imediat cum am aflat de ele am trimis o propunere de proiect muzeului pentru digitizarea lor. Nu am primit atunci un răspuns pozitiv (de fapt nici nu mi s-a spus clar NU, treaba rămînînd în coadă de pește) și nici nu am insistat prea mult pentru că am plecat din țară pentru cîțiva ani. După ce m-am întors, nu mai știu de ce mi-am adus aminte de colecție, însă în 2013 am reiterat propunerea de colaborare și într-un final, am pornit la treabă — cu oarece reținere însă și explic imediat de ce. Vezi tu, pentru arhivarea plăcilor fotografice de sticlă există standarde clare care prevăd în detaliu în ce condiții de temperatură și umiditate se păstrează, ce materiale se folosesc pentru plicuri, cutii etc. și în naivitatea mea mi-am zis că e bine să fac treaba ca la carte. Sau mai bine zis, mă gîndeam că nu mă apuc de scanat pînă nu am asigurat tot ce trebuie. De atunci însă mi-am schimbat puțin optica pentru că mi-am dat seama că e mult mai important să avem pozele scanate acum, cît încă se mai înțelege ceva din ele, decît să aștept pînă cine știe cînd o să pot și stopa complet deteriorarea lor. În noiembrie 2013 am început să scanez propriu-zis însă nu am apucat să turez motoarele prea bine pentru că, la sfîrșitul anului, a murit tata.

Dar, tot la sfîrșitul anului am avut și prima veste bună: Colecția Costică Acsinte a fost acceptată în Flickr Commons — chestie foarte importantă pentru mine (Colecția Costică Acsinte este prima „instituție“ din România ce participă la Flickr Commons și pînă în acest moment este și singura 😀 ) și, acum pot spune cu siguranță, benefică și pentru proiect. Ca să înțelegi de ce zic asta, trebuie să înțelegi ce e cu Flickr Commons: e un program frumos inițiat de flickr (normal) care adună la un loc poze de la diverse instituții de profil, poze pentru care nu mai există nici o limitare din punctul de vedere al proprietății intelectuale („no known copyright restrictions“ zic ei) oferind în schimb o expunere extraordinară — dacă intri pe pagina de pornire a flickr și acum vezi poze alese aleatoriu din Commons. Pe prima pagină. Fără să mă coste nici un ban. Pe Flickr. E puțin? Nu, deloc: pînă acum am pe Flickr 16744311 de vizualizări. Revenind la poveste, după cîteva luni de scanat m-am trezit cu un telefon din state, de la un reporter Time Magazine ce voia să știe mai multe despre proiect. Și așa a pornit valul media: pagina de Facebook a proiectului a explodat, la fel și accesările pe site. Faza e că, fiind un singur om, mi-a fost destul de greu să fac față la toate astea și să îmi mai și văd de treabă. Ce e mișto e că am avut noroc să dau și de oameni de treabă care s-au oferit să mă ajute. Așa cum a putut fiecare în parte: fie cu donații, fie cu organizarea de expoziții sau doar cu o vorbă bună, toate au fost binevenite.
Multă lume mă întreabă de ce. De ce m-am apucat de proiect, de ce simt că arhiva trebuie salvată. E greu să definesc un răspuns concret: mereu am avut sentimentul ăsta că nu trebuie să pierd nimic din ce nu trebuie să pierd (poate că mi se trage și din plămădeală: bunică-miu era navomodelist și avea zeci de cutii și cutiuțe pline de rotițe, sîrmulițe și alte prostii trebuincioase). Îmi aduc aminte că acum cîțiva ani, cînd mă apucasem de colecționat formule fotografice și am aflat că zeci de astfel de formule s-au pierdut doar pentru că firma ce le ținea secret comercial a dat faliment, m-a durut rău. Fizic. Zici că mă pocnise cineva în plex. Cunosc persoane care ar zice că sînt strîngător compulsiv 😀
Pe de altă parte, trebuie să recunoști că printre miile de poze ale lui Costică Acsinte sînt cîteva zeci, dacă nu sute, de fotografii excepționale și cred că oricui are treabă chiar și tangențial cu fotografia i-ar părea rău să nu le vadă. Și crede-mă cînd îți zic că nu le-ar fi văzut dacă nu mă apucam de proiect, ar fi stat și acuma cuminți în lăzile muzeului.
La momentul actual nu am niciun plan cu pozele lui Acsinte, tot ce vreau e să le termin de scanat, ce-o să se întîmple după rămîne de văzut. Însă asta nu înseamnă că nu o să mă implic atît cît pot în orice propunere primesc (de exemplu, în mai-iunie fotografiile vor fi expuse în Polonia, datorită bunăvoinței International Festival of Photography in Lodz, ICR Varșovia).
Vă mulțumesc mult pentru oportunitatea de a vorbi despre proiectul Costică Acsinte.
 
Despre Costică Acsinte: (sursa Wikipedia)
Fotograful român Constantin C. Axinte s-a născut la  4 iulie 1897, în comuna Perieți din județul Ialomița, fiind al doilea din cei șapte copii ai lui Costache și Maria. Devine cunoscut sub pseudonimul Costică Acsinte, care se va regăsi pe reversul multora dintre fotografiile sale.
La vârsta de 18 ani termină Școala de Pilotaj de la Cotroceni – București, fără însă a obține licența de pilot (la data de 1 aprilie 1913 România avea doar 20 de piloți licențiați).
Odată cu începerea Primului Război Mondial, Costică Acsinte se înrolează voluntar ca fotograf de război, developînd atât fotografiile sale cît și pe cele ale piloților și observatorilor aerieni români, francezi sau în unele cazuri, ruși din grupurile 1 și 3 Aviație. A făcut parte din Secția foto a Escadrilei 1 Aviație.
Experiențele trăite în această perioadă sunt redate de albumul fotografic personal ce conține 84 de pagini și 327 de fotografii, marea majoritate fiind însoțite de o scurtă descriere dactilografiată (albumul mai include desene/schițe, tăieturi din ziare). Printre cei fotografiați se regăsesc: Regele Ferdinand, Regina Maria, Prințul Carol, Generalul Berthelot sau Generalul Eremia Grigorescu.
Între anii 1920–1926 colaborează cu un fotograf necunoscut din București de la care împrumută aparatură și materiale fotografice.
În 1930 deschide în Slobozia un studio foto în centrul orașului, numit „Foto Splendid Acsinte“, pînă în 1950 folosind plăci de sticlă (cu precădere Agfa) pentru ca ulterior să treacă pe planfilm și film de 35mm și 120mm.
Anul 1960 este anul pensionării, studioul fiind demolat la scurt timp după acest eveniment, iar în perioada ce urmează, Costică Acsinte continuă să fotografieze în împrejurimile Sloboziei, în special în satul Grivița, deplasîndu-se foarte des pe bicicletă.
Moare pe 7 ianuarie 1984, fiind înmormântat în cimitirul Bora din Slobozia.
În 2009, lui Costică Acsinte i-a fost acordat titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Slobozia.
În 2013, este inițiat un proiectul de digitizare a operei fotografului, actualmente în domeniul public.
[products ids=125018843,125018844]