Havana- Note de călătorie

Text & foto: Andrei Iliescu
Articol aparut in revista FotoClass

La numai 150 de km de coasta Floridei și cu o lume întreagă în jurul ei, Cuba rămâne ultima redută a comunismului în emisfera vestică și o constantă sursă de fascinație și mister. Cuba este un loc pierdut în timp, un ultim teritoriu netransformat în “țară vestică”. Fără reclame, fără semne de plastic, Cuba a fost pentru mine, o adevărată eliberare de acea constrângere vizuală a esteticii societății de consum.

Dacă te duci în Cuba, trebuie neapărat să vezi Havana. Havana este spiritul Cubei. O simfonie de sunete, ritmuri, culori și dansuri. Ritmuri africane împletite cu cele spaniole. Pasiune, senzualitate, sărăcie, decrepitudine, dar și grandoare…

Aici toată istoria, ritmul și melodia, suferința și maiestatea, toate se manifestă într-un amestec unic. Fost centru al unei colonii spaniole, Havana a moștenit magnifica sa arhitectură din vremea când proprietarii de plantații și-au construit aici impozantele lor conace și palate coloniale.

Străzile Havanei par ireale: chipuri smulse din picturile lui El Greco, modele clasice de Chevrolet-uri și Buick-uri, lustruite cu grijă, clădiri galbene, roz și albastre, în stil colonial, unele renovate, altele uitate în ruină.

Dar în Havana cea mai mare aventură sunt oamenii. Persistența, toleranța si speranța – sunt cuvintele ce definesc oamenii din Cuba. Los Habaneros, cu mândrie calcă pe străzile orașului lor și, cu fiecare pas, ei sunt mereu într-o călătorie prin viață, prin propriile lor vise. Oameni care indiferent de culoarea pielii, de trecut sau de viitor, îi salută pe toți cu capul ridicat și cu o invitație plină de curaj: “Sunt încă aici!”.

Muzica răsună pretutindeni, iar oamenii sunt frumoși. Străzile sunt pline de o inactivitate grăbită. în Cuba totul se întâmplă în stradă. Cubanezii sunt o carte deschisă, oamenii vor să discute, să afle despre tine, să-ți spună viețile lor. Le place să li se facă poze, și de multe ori îți mulțumesc când le faci. Noțiunea de intimitate în sensul european în care noi o concepem, nici nu există. M-am obișnuit repede cu felul lor de fi. în Cuba puteam fi oricât de pasiv și îmbufnat, și tot aș fi fost luat în seamă, apropiindu-mă de oameni și situații.

În Cuba toată lumea are un apartament la nivelul străzii. După revoluție, Fidel a confiscat toate proprietățile, care au fost apoi împărțite tuturor. Ușile sunt mereu deschise, iar locuințele se revarsă imediat cum le treci pragul.

Uneori, mergând pe trotuar, sau pe vreo stradă îngustă ai impresia că ai pătruns în sufrageria cuiva. Camerele sunt mici, și când privești ai senzația că deși nu cunoști pe nimeni, ești ca și invitat. Te uiți în sus și vezi cum oamenii își trăiesc viețile, lucrând, relaxându-se, dansând… Steaguri colorate ale hainelor puse la uscat flutură în vânt pe balcoane. Am cunoscut oameni care stateau în niște case cum n-am văzut decât în filme. Proprietarii, poate odată multi-milionari, stau acum doar într-un colț al casei, înghesuiți în fața unui televizor vechi, fără să plece sau să facă ceva, pentru că oricum nu au bani – doar o casă de un milion de dolari care nu poate fi vândută.

În timpul zilei străzile răsună de clopoțeii bicicletelor. Pana de curent este ceva normal, iar noaptea străzile sunt atât de întunecate, încât atunci când apare o mașină, farurile ei orbitoare te lasă lovit. Câteodată se aud claxoane de la curajoșii șoferi ai nopților negre. Cupluri ce împart o cursă, familii de 5 persoane stând confortabil într-o imensă mașină americană, mergând spre casă, într-o țară binecuvântata de benzina lui Chavez. Centrul orașului este înecat de uriașe autobuze hibride numite “Camels”- camioane puternice legate de niște vagoane duble ce pot duce vreo 400 de habaneros. Monștri cenușii cărând niște containere de oțel cu ferestre tăiate mărunt și acoperite cu gratii, pictate pe o parte: “Transport Popular”.

Afară din oraș, poduri de beton se arcuiesc peste autostradă la fiecare câțiva kilometri: doar podurile. Ele traversează autostrada, dar nu e nici un drum atașat, ele nu unesc nimic. “Ei construiau un nou sistem de autostrăzi”, mi-a spus Rafael (ghidul meu găsit pe internet), dar apoi a venit “Perioada Specială.” ( Perioada Specială este unul din acele eufemisme comuniste lansate in anii ‘60 care sugera că greutațile Cubei erau neobișnuite și temporare. ) Acum ele ajută ca adăposturi pentru soare sau ploaie a călătorilor. Cubanezii se adună sub ele pentru a fi luați de vreun camion. Pe autostradă sunt mai multe biciclete decât mașini, și fiecare camion își va umple locurile cu “companeros”, atâția câți pot încape stând în picioare, probabil și cu vreo bicicletă sau două lângă ei.

Dacă ceva m-a fascinat cu adevărat în Havana, acesta este Maleconul. Când m-am decis să fac această călătorie l-am rugat pe Rafael să-mi caute o “Casa Particulares” situată cât mai aproape de acesta. Așa ca am locuit într-o veche casă din Havana Centro – o zona mai puțin bântuită de turiști – la numai o singură stradă distanța de Malecon. Maleconul este un dig, autostradă, dar și alee de plimbare ce se întinde pe 7 Km între Castillo de la Punta din vechiul oraș și bogata suburbie vestică Miramar. Clădirile de pe Malecon sunt frumoase dar complet “decăzute”. Multe din ele sunt nelocuite, pereți ce stau să cadă, sau se sprijină în încheieturi de lemn. Este o anume puritate în descompunerea acestor clădiri. Pe Malecon ești mereu înconjurat de albastru. Oriunde mă uitam vedeam diferite nuanțe de albastru, un cer albastru deschis, un ocean albastru profund, ziduri vechi, transformate în pasteluri de albastru, violet și roz.

Un sunet constant al pașilor te însoțește mereu aici, motoare, biciclete și mașini în timpul zilei, îndrăgostiți care se plimbă la apus, muzicanți cu saxofoane și congasuri, copii cu piele închisă jucându-se în apă, pescari la primele ore ale dimineții, dar și oameni care făceau gimnastică sau jogging. Maleconul este Havana la cel mai deschis și înalt grad: o plimbare pe malul Atlanticului – este la fel de “urbană” ca una pe Fifth Avenue sau Champs Elysees. și nu mult mai departe, următorul pas peste orizont, după acei infami 120 de Km: Florida, USA.

Oamenii arată atât de fericiți, dar când vorbești cu ei, mulți sunt disperați și ar face orice să scape de acolo. Sunt totuși și destui revoluționari loiali. Drepturile omului, în concepția noastră europeană, libertatatea individuală și libertatea de exprimare, desigur, nu există. Poți oricând fi aruncat în închisoare dacă spui ceva rău despre guvern. Oamenii sunt opriți și li se cer actele de identitate, fără un motiv anume. A fost destul de intimidant să văd polițiști la aproape fiecare colț de stradă. înainte să intru în Cuba, am fost avertizați că fiind turist, este oarecum ilegal să vorbesc cu oamenii de pe stradă. Am văzut fete frumoase, bine îmbrăcate, luate cu forța în mașini de poliție. Am văzut și oameni opriți, percheziționați, interogați și de obicei, luați și ei cu mașina. și noi am fost opriți, în a 6-a zi, iar Rafael a fost arestat pentru că nu avea voie să aibă străini în mașină. Teoretic asta putea să-l coste mașina și câțiva ani de pușcărie. Dar n-a fost așa: unchiul lui, o persoană influentă, s-a ocupat și l-a eliberat după numai o noapte din sediul poliției.

Sunt lipsuri pretutindeni, dar oamenii sunt foarte inventivi în a profita de ceea ce au. Am văzut mulți oameni relativ bine îmbrăcați, și mai ales foarte mulți bine educați. Totuși ei sunt incredibil de săraci. în Havana, mai ales în zonele turistice, ești oprit în mod constant de oamenii care vor să-ți vorbească, sau să-ți vândă ceva: “Sssss! You, my friend, where are you from? Taxi? Cigar? Chica?…” Dar cu cât te îndepărtezi de drumul turistic, cu atât mai des întâlnești adevăratul spirit cubanez al altruismului și al ospitalității.

Ca și la noi, cubanezii își aprind deseori televizoarele și pleacă de lângă ele, lăsând un sunet de fond în viețile lor. TV-ul pare sa fie principalul mod prin care oamenii primesc știri și văd emisiuni de divertisment. Ca persoană care nu se uită foarte des la TV, am găsit programul TV cubanez, fascinant. Cuba are doar două canale de televiziune, Cubavision și Tele-Rebelde. Nu sunt 24 din 24. Formatele sunt similare oarecum cu ceea ce vedem în Europa, dar sunt diferențe majore. Să ne imaginăm televiziunea fără nici o reclamă!

După 50 de ani de comunism, în Cuba nu există publicitate, ci doar propaganda care preaslăvește virtuțile socialismului și ale revoluției. Mergând pe străzile Cubei poți vedea nenumărate billboard-uri care colorează peisajul, dar acestea nu promovează produse, ci socialismul. De obicei mesajul transmis este că realizările revoluției trebuie menținute și apărate împotriva agresiunii americane. Uneori simple semne ce comemorează glorioasa revoluție, alteori portrete colorate ale charismaticului Che Guevara, aceste panouri au un design primitiv, mesajele sunt simple, directe și transmise prin culori primare.

Aceasta este Cuba. Punct de întâlnire al multor civilizații și culturi. Cu oameni care luptă pentru viața lor de zi cu zi, dar oricând pregătiți să împartă totul cu tine. Care nu au nimic de pierdut, fiindcă știu ce nu li se poate lua. Toți părtași ai unui singur întreg, ai unui singur vis. Toți uniți în așteptare.