Interviu Paolo Roversi, mai 2024
F64- 19minutes read
Un interviu de Alex Conu.
M-am întâlnit cu Paolo în studioul său din Paris și am povestit despre lumină, despre accidente, despre emoții.
Alex Conu: Lumina din fotografiile tale îmi amintește de cartea “Elogiu umbrei” de Jun’ichirō Tanizaki. Fotografiile tale mereu mă trimit la felul în care Tanizaki povestește despre lumina din casele tradiționale japoneze. Care e relația ta cu lumina?
Paolo Roversi: E un compliment foarte mare din partea ta să pui fotografiile mele lângă cartea lui Tanizaki. Iubesc cartea aia. Am citit-o de multe ori.
Cred că prietenia mea cu lumina a început în copilărie. Și asta pentru că îmi era teamă de întuneric. Mă uitam la raza de lumină care intra pe sub ușa camerei mele noaptea și, pentru mine, era salvarea de la întuneric.
Îmi amintesc cum intra lumina prin ferestrele casei, trecea printre jaluzele și proiecta diverse umbre pe pereți. Umbrele oamenilor care treceau pe strada din fața casei se proiectau pe pereții și tavanul camerei mele și se transformau în fantome. Fantome prietenoase. Și, cumva, asta a fost prima mea cameră fotografică. Un fel de “lanterna magica”. Era o amestecătură de îngeri, de fantome, de personaje imaginare…
Așa că sunt prieten bun cu lumina. E parte din viața mea, parte din visele mele, parte din sentimentele mele. E o relație foarte, foarte, foarte apropiată.
AC: Ești prieten și cu umbra?
Paolo Roversi: Da, da. (Râde) Umbra e foarte importantă. Știi?, de fapt, umbra e ca o parte din lumină. Nu avem umbre fără lumină. Dacă vezi umbre, lumina trebuie să fie pe undeva prin preajmă. Și îmi place să merg pe linia asta dintre lumină și umbră, între întuneric și “ne-întuneric”. Nu mi-a plăcut niciodată lumina solară tare, directă. Îmi place zona asta de penumbră.
De exemplu, îmi place foarte mult locul ăsta unde suntem acum (Studio Luce, studioul lui Paolo din Paris). Îmi place că lumina vine dinspre nord. De-aici nu văd niciodată Soarele. E doar lumina de nord, lumina pictorilor. Difuză, niciodată puternică, niciodată agresivă. E o lumină dulce și intensă într-un fel, dar nu intensă în sensul de puternică, ci încărcată de sensibilitate.
AC: Într-adevăr, lumina în studioul tău e specială. Și, fiindcă am ajuns să vorbim despre studio, cum te raportezi la studio? Studioul tău e doar spațiul fizic dintre ăștia patru pereți sau e mai mult o idee?
Paolo Roversi: Cu siguranță nu e un loc fizic. Inima și mintea mea sunt studioul meu. Studioul e mai mult un mod de lucru, un mod de a fotografia. Studioul meu e oriunde îmi pun camera în fața unui subiect (fie că e persoană, peisaj sau obiect). Nu contează că e în Paris, în India sau în Maroc.
Fiindcă îmi place să izolez subiectul de tot ce e în jurul lui. Și atunci tratez orice loc ca pe un studio în care ceea ce fotografiez ocupă locul central.
Fotografia mea e mereu substracție, niciodată adăugire. Încerc să izolez subiectul și să-l plasez în centrul lumii mele, în centrul atenției mele și să mă concentrez total pe el. Și, evident, să încep un dialog cu subiectul, cu ajutorul luminii.
AC: Contează fundalul din studio? Sau e doar un substitut al imaginației?
Paolo Roversi: Da, da, da. Ai zis foarte bine. E o pânză goală pe care imaginația are loc să se desfășoare. Fundalul meu preferat e o pătură închisă la culoare pe care o am mereu la mine. Pentru mine, pătura asta poate să fie o șosea, un câmp cu grâu sau poate doar un cer, poate să fie o plajă sau orice altceva vreau eu să fie; ce simt în momentul ăla.
AC: Guinevere van Seenus mi-a spus că atunci când lucrează cu tine e diferit față de atunci când lucrează cu alți fotografi. (Guinevere e un model care a lucrat foarte mult cu Paolo, de-a lungul anilor.) Cum se creează magia dintre model și fotograf?
Paolo Roversi: Nu e magie. E doar o relație foarte sinceră și onestă și foarte, foarte simplă, într-un fel. Știi că eu mereu zic că “we don’t take pictures, we give pictures”. Eu, când fotografiez, nu încerc doar să pun într-un dreptunghi ceva din lumea exterioară. Mai degrabă încerc să scot la lumină ceva din interiorul persoanei pe care o fotografiez și din interiorul meu.
De fapt, toată fotografia mea cred că e foarte simplă. Nu e artificială, nu e complicată, nu e logică, nu e o fotografie intelectuală. E, mereu, instinctuală și foarte sentimentală.
AC: Și îmbrățișezi accidentul în fotografie…
Paolo Roversi: Da. Întotdeauna.
AC: Îți plănuiești ședințele foto în avans sau totul e foarte instinctual?
Paolo Roversi: Niciodată nu plănuiesc o ședință foto, fiindcă îmi e teamă să nu fiu dezamăgit, după. Dacă simt să fac o fotografie într-un anume fel, așa o fac. Și cred că fotograful trebuie să fie foarte flexibil. Să nu fie rigid atunci când apreciază o imagine. Să nu creadă că există o singură versiune a unei fotografii. Eu sunt deschis să accept orice fotografie pe care o fac. Așa cum e. Îmi e greu să spun că e greșită. E o formă de acceptare a luminii care a intrat prin obiectivul camerei mele. La fel cum îmi accept copiii așa cum sunt ei, la fel îmi accept și fotografiile.
AC: Foarte frumos zis. Hainele din fotografiile tale transmit emoții?
Paolo Roversi: Da. Cred că fotografia de modă e un portret dublu. Pe de o parte, e un portret al persoanei care poartă hainele. Pe de alta, e un portret al hainelor. Iar magia fotografiei de modă e o combinație între astea două portrete. Uneori e o armonie perfectă între haine și model, alteori e o disonanță. Dar și disonanța spune o poveste.
AC: Cum ai ajuns să fotografiezi aproape exclusiv pe Polaroid?
Paolo Roversi: La început, lucram pe Polaroid de format mai mic, ori pătrat (600 sau SX-70) ori tip 100. În 1980, în schimb, a apărut Polaroidul 20×25 (8×10”). Iar, de atunci, timp de mai mult de 30 de ani, am lucrat aproape exclusiv cu Polaroid de format mare. Am iubit filmul ăla și încă îl iubesc, dar nu se mai fabrică, din păcate.
AC: Bine, știm amândoi că s-a reluat producția de Polaroid 20×25, dar mi se pare că e tare diferit față de filmul cu care lucrai tu. Când supraexpuneai filmul original, aveai un alb foarte special și unic, iar negrul rămânea un negru foarte intens.
Paolo Roversi: Da, așa e. Îmi plăcea așa mult comportamentul Polaroidului la supraexpunere. Acum, e foarte, foarte diferit. Nu mă înțeleg cu formula nouă de film.
AC: Ți-a fost ușor să treci pe digital?
Paolo Roversi: Mi-a fost teamă că o să fie mai dificil, dar mi-a fost destul de ușor. Până la urmă, nu cred că e așa importantă tehnica cu care fotografiezi. Tu faci fotografia, nu aparatul pe care îl ții în mână. Fotograful se adaptează la tehnică și nu invers.
AC: Ce mă bucur că ai zis asta. Mie mi se pare cumva hilar că sunt fotografi care consideră că fotografia adevărată se face doar pe film.
Paolo Roversi: Nu, nu. În niciun caz. Cred că fotografia digitală e foarte adevărată. Depinde de ce e înăuntrul tău, de sufletul tău, nu de butonul pe care îl apeși.
AC: Stilul unui fotograf tot de acolo vine?
Paolo Roversi: Absolut. Cred că stilul e, de fapt, sufletul fotografului. Când făceam workshop-uri, aveam diverși participanți care îmi spuneau că stilul lor e să fotografieze mereu pe film de granulație mare, sau să fie contrastul foarte ridicat, sau să taie fruntea când fotografiau oameni, sau, sau, sau… Astea sunt doar alegeri tehnice. Nimic mai mult. Sunt chestii care nu spun nimic despre tine ca om.
Cred că stilul ți se dezvoltă pe măsură ce fotografiezi mai mult și începe să iasă la iveală ușor, ușor. Eu nu mi-am descoperit stilul în vreun fel anume. Dacă am un stil, a ieșit din mine cu timpul. Și nici nu cred că lucrez mereu în fix același stil. Plus că e foarte greu pentru mine să-mi analizez munca și să spun că stilul meu e ăla sau ăla. Dacă te uiți a o fotografie de-a mea și simți o emoție, e bine. Dacă nu simți nimic, eu am făcut tot ce-am putut.
AC: Cumva, cred că și privitorul e cam la fel de important ca și fotograful, atunci când vine vorba de ce poveste spune o fotografie. Eu încerc să nu trimit privitorul pe vreo pistă, folosind altceva în afară de fotografie. Vreau să-l las să-și construiască povestea lui.
Paolo Roversi: Da, da. Cred că e foarte bine așa. Mie nu-mi place să pun cuvinte lângă fotografiile mele. Cred că fotografiile și cuvintele nu merg foarte bine împreună. Nu-mi place să dau titluri fotografiilor. Dacă ai văzut expoziția mea de la Palais Galliera, probabil ai observat că nu e nicio etichetă lângă fotografii. Sunt doar fotografii. Nu e nevoie de mai mult.
AC: Și fiindcă am ajuns la expoziție… Știi că în perioada asta, la Centre Pompidou, e una dintre cele mai mari expoziții Brâncuși din istorie.
Paolo Roversi: Da, știu. Soția mea a fost și mi-a spus că e excepțională. Încerc să ajung și eu curând.
AC: E, într-adevăr, fantastică. Mulți români vor veni să vadă expoziția asta și aș vrea să le recomand să viziteze și expoziția ta de la Galliera. Povestește-mi puțin despre expoziția ta.
Paolo Roversi: A durat ceva până am reușit să deschidem expoziția. Curatoarea expoziției a insistat ca expoziția să se concentreze pe modă și să prezinte fotografia mea de modă cronologic, căci Palais Galliera e un muzeu de modă, dar eu n-am fost prea încântat de ideea asta. Am ales să mă concentrez mai mult pe fotografia mea, fără nicio ordine cronologică. Evident, a ieșit tot ca un fel de jurnal al celor 50 de ani de fotografie de modă ai mei, dar fotografiile noi sunt intercalate cu cele vechi, dar fără o direcție precisă. Ca să-l parafrazez pe Robert Frank, e mai mult vorba despre liniile din palma mea decât despre liniile din fotografia mea de modă.
AC: Mie asta îmi place foarte mult și la cărțile tale. Secvențierea fotografiilor e foarte spontana, nu are un fir roșu foarte aparent.
Paolo Roversi: Așa aleg eu să le fac. Cum îți ziceam și mai devreme, nu-mi place deloc să fiu rigid nici în fotografie, nici în gânduri. Încerc să îndepărtez logica din fotografie, cât de mult pot. De fapt, nici nu-mi dau seama prea bine când folosesc logica în viață. În fotografie, încerc să folosesc mai puțin creierul și mai mult inima.
AC: Ah, înțeleg asta atât de bine. Știi, eu sunt și astrofizician de formație și fac și astrofotografie. Mă lupt foarte tare cu partea rațională din mine, atunci când nu pozez stele. Încerc să opresc pe cât posibil partea aia și să lucrez fără nicio constrângere.
Paolo Roversi: Știu că nu e ușor. Și cred că, în fotografie, pe măsură ce încerci să gândești mai mult, pe atât vezi mai puțin.
AC: Ai zis foarte bine asta. O să te citez de-acum încolo.
Paolo râde și-mi face cu ochiul.
AC: Azi, avem la dispoziție mijloace tehnice excepționale, avem telefoane care fac fotografii excelente, avem inteligența artificială aflată la început etc. S-a schimbat rolul fotografului de modă?
Paolo Roversi: Totul s-a schimbat. Lumea s-a schimbat. Media s-a schimbat. Inteligența artificială încă nu ne-a înlocuit total și probabil n-o va face niciodată, dar a început să ne înlocuiască în anumite zone ale fotografiei. Lucrurile se vor schimba și mai mult, dar au început să se schimbe încă de la apariția Photoshop.
Sunt mulți fotografi cărora nu prea le pasă cum fotografiază și cred că pot schimba totul în postprocesare. Mie nu-mi place deloc asta. Pe mine m-a educat Polaroidul 8×10. Când făceam un Polaroid 8×10, se developa clișeul și ăla era cadrul final. Nu mai interveneam asupra lui. Nu retușam, nu făceam nimic. Pentru mine, momentul fotografierii și momentul în care fotografia e privită sunt importante. Nu cred că retușul ar trebui să joace un rol important în evoluția unei fotografii.
AC: E mai bine azi? Sau era mai bine în trecut?
Paolo Roversi: Mai bine să nu comparăm. De fapt, nici nu-mi place să compar. Dacă zic că era mai bine atunci, o să par paseist și învechit. Dacă zic că azi e mai bine, probabil că mint.
