10 fotografi ruşi pe care merită să îi cunoşti

Postat de: Anca Cernoschi Anca Cernoschi

Deoarece tocmai a trecut Crăciunul pe rit vechi, ne-am îndreptat atenţia spre Rusia şi fotografii ei din vremuri trecute dar şi contemporani, care ne oferă o imagine a vieţii în vastele sale ţinuturi, din marile oraşe până mult după Cercul Polar. Cu greu am ales doar zece dintre ei, pentru că sunt mult mai mulţi care merită cunoscuţi, dar sperăm să vă facă plăcere să îi descoperiţi pe aceştia şi fotgrafiile lor să vă inspire în noul an.

Sergey Mikhaylovich Prokudin-Gorsky

Cu mult înainte de inventarea filmelor color, fotograful rus făcea 3 fotografii individuale alb-negru, fiecare cu un filtru (roșu, verde, albastru) pentru a crea imagini color de înaltă calitate.

Prokudin-Gorsky (30 august 1863 – 27 septembrie 1944) a fost un chimist și fotograf rus. Este cunoscut pentru munca sa de pionierat în fotografia color în Rusia secolului XX.

Părinții lui făceau parte din nobilimea rusă, iar familia sa avea o lungă istorie militară. Ei s-au mutat la Sankt Petersburg, unde Sergey s-a înscris la Institutul de Tehnologie de Stat din Sankt Petersburg pentru a studia chimia sub Dmitri Mendeleev. De asemenea, a studiat muzica și pictura la Academia Imperială de Arte. În 1890, Prokudin-Gorsky s-a căsătorit cu Anna Aleksandrovna Lavrova, iar mai târziu cuplul a avut doi fii și o fiică.

S-a alăturat celei mai vechi societăți fotografice din Rusia, prezentând lucrări și ţinând prelegeri despre științele fotografiei. În 1901, a înființat un studio și un laborator de fotografie la Sankt Petersburg. În 1902, a călătorit la Berlin și a petrecut șase săptămâni studiind sensibilizarea culorilor și fotografia în trei culori cu profesorul de fotochimie Adolf Miethe, cel mai avansat practicant din Germania la acea vreme.

Poate cea mai cunoscută lucrare a lui Prokudin-Gorsky în timpul vieții a fost portretul său color al lui Lev Tolstoy, care a fost reprodus în diverse publicații, pe cărți poștale, etc. Faima sa i-a adus invitații pentru a-și prezenta lucrările Marelui Duce al Rusiei, Michael Alexandrovich, împărătesei-mama Maria Feodorovna, precum și țarului Nicolae al II-lea și familiei sale. Țarul s-a bucurat de demonstrație și astfel Prokudin-Gorsky a obținut permisiunea și finanțarea pentru a documenta Rusia în culori.

Echipat cu o cameră întunecată special amenajată pe mașina de cale ferată furnizată de țarul Nicolae al II-lea, aceasta i-a acordat accesul în zone izolate. Fotografiile sale oferă un portret viu al unei lumi pierdute – Imperiul Rus în ajunul Primului Război Mondial și al Revoluției Ruse. Subiecții săi au variat de la bisericile medievale și mănăstirile din Rusia veche, la căile ferate și fabricile unei puteri industriale emergente, sau la viața de zi cu zi și activitatea diverselor populații din Rusia.

În decurs de zece ani, avea să strângă o colecție de 10.000 de fotografii. Prokudin-Gorsky a considerat proiectul opera vieții sale și și-a continuat călătoriile fotografice prin Rusia până după Revoluția din Octombrie. El a fost numit într-o nouă profesie în cadrul noului regim, dar a părăsit țara în august 1918.

În 1920, Prokudin-Gorsky s-a recăsătorit și a avut o fiică cu asistenta sa. Familia s-a stabilit definitiv în Paris în 1922, reunindu-se cu prima sa soție și copiii. Prokudin-Gorsky a înființat acolo un studio foto împreună cu cei trei copii adulți, numindu-l după al patrulea copil, Elka. În anii 1930, vârstnicul Prokudin-Gorsky a continuat să ţină prelegeri în care arăta fotografiile sale din Rusia tinerilor ruși din Franța, dar a oprit munca comercială și a lăsat studioul copiilor săi, care l-au numit Gorsky Frères. A murit la Paris la 27 septembrie 1944 și este înmormântat în cimitirul rusesc Sainte-Geneviève-des-Bois.

Roman Vishniac

Născut în 1897 într-o familie evreiască influentă din Rusia, Vishniac a imigrat la Berlin în 1920, după Revoluția Rusă. În calitate de fotograf amator, a ieșit în stradă cu aparatul foto de-a lungul anilor 1920 și 30, oferind comentarii vizuale pătrunzătoare adesea pline de umor, despre orașul adoptiv și a experimentat abordări noi și moderne de încadrare și compoziție. Documentând ascensiunea puterii naziste, el și-a concentrat fotografiile asupra semnelor de opresiune care au format curând fundaul fotografiilor sale de stradă din Berlin.  În perioada 1935 – 1938, în timp ce locuia la Berlin și își urmărea interesele în domeniile zoologiei, biologiei și fotografiei științifice, a fost angajat de cea mai mare organizație evreiască din lume, pentru a fotografia comunități evreieşti sărace din centrul și estul Europei.

În noaptea de Anul Nou, 1940, a ajuns la New York și a deschis în curând un studio de portret. În același timp, a început să documenteze viața de imigrant evreu în Statele Unite ale Americii și a devenit un pionier în domeniul fotomicroscopiei. În 1947, Vishniac s-a întors în Europa și a documentat lagărele evreiești și ruinele Berlinului. În această perioadă, el a înregistrat, de asemenea, eforturile supraviețuitorilor Holocaustului de a-și reconstrui viața.

Boris Smelov

A fost considerat un maestru al fotografiei still life, al portretelor și al peisajelor urbane. Smelov a fost fondatorul „fotografiei neoficiale” din anii ’70 -’90 și este considerat un geniu formativ al fotografiei underground rusești. A început să realizeze portrete ale artiștilor și scriitorilor şi a primit pentru prima dată recunoașterea publică pentru activitatea sa fotografică în anii ’70.

Smelov, care a murit în 1998 la patruzeci și șapte de ani, a fost artistul rus desăvârşit. Din 1974 până în 1976, Smelov a fost într-o relație cu fotografa de stradă Masha Ivashintsova. La scurt timp după separarea sa de aceasta, Smelov a început o relație cu o pictorita Natalia Zhilina. S-au căsătorit la sfârșitul anilor ’70 la Leningrad. Boris Smelov a adoptat copiii Nataliei, Dmitry Shagin și Maria Snigirevskaya. Aceasta a devenit interesată de fotografie în 1979, datorită tatălui ei vitreg, care era deja un fotograf recunoscut. Cei doi și-au crescut copiii într-un mediu artistic într-o casă plină de picturi, ei au trăit în echivalentul rus al vieții boeme din New York-ul anilor cincizeci și șaizeci.

Sankt Petersburg este un oraș cu totul diferit de Moscova, caracterizat de lumină mai moale și ceață, iar opera lui Smelov, deși la fel de formală și modernă în concept ca a oricărui fotograf din Moscova, este colorată de eleganța și romantismul din Sankt Petersburg. Ceea ce a făcut Smelov mai bine decât orice artist,  a fost să îi ofere operei sale o rigoare și o precizie de neegalat în orașul sau în epoca sa. În ciuda morții sale premature, Smelov rămâne fără îndoială cel mai bun fotograf din Sankt Petersburg în timpurile moderne.

Masha Ivashintsova

Este ea Vivian Maier a Rusiei? 30.000 de negative ale unui fotograf de stradă au fost descoperite într-o mansardă din Sankt Petersburg. La 17 ani de la moartea Mashei Ivashintsova, fiica ei a descoperit fotografii din stradă din Leningrad realizate de-a lungul vieţii mamei sale.

Asya Ivashintsova-Melkumyan știa întotdeauna că mama ei făcea fotografii, dar niciodată nu a înțeles pe deplin cât de profundă a fost această pasiune până de curând. Când Masha Ivashintsova a murit în anul 2000, a lăsat în urmă cutii cu obiecte și amintiri, care au rămas neatinse până la sfârșitul lui 2017.

Ca și Maier, Ivashintsova surprinde spiritul vremurilor prin portretele alb-negru și fotografiile de stradă. La fel ca Vivian, Masha și-a ascuns talentele fotografice, nu și-a arătat niciodată munca nici măcar familiei și nici nu se considera artistă. Cu camerele sale, Leica și Rolleiflex, ea a surprins aproximativ 30.000 de fotografii cu familia și viața în Leningradul comunist (astăzi Sankt Petersburg), în anii ’60, ’70 și ’80, anii care au dus la căderea Cortinei de Fier.

Născută în 1942,  într-o familie aristocratică, care și-a pierdut posesiunile în urma Revoluției bolșevice, Masha a folosit fotografia ca jurnal vizual al vieții sale, făcând fotografii de când avea 18 ani până cu un an înainte de moartea ei. Crescând și trăind în URSS, Masha a fost extrem de implicată în mișcarea de poezie și fotografie subterană a Leningradului, iar viața ei a fost împletită cu trei genii ale vremii – fotograful Boris Smelov, poetul Viktor Krivulin și lingvistul Melvar Melkumyan. După cum scrie Asya: „Dragostea ei pentru acești trei bărbați, care nu puteau fi mai diferiți, i-a definit viața, a consumat-o pe deplin. A crezut sincer că pălea în comparație cu ei și, prin urmare, nu a arătat niciodată fotografiile sale, jurnalele sau poezia sa nimănui în timpul vieții sale. O văd pe mama mea ca pe un geniu, dar ea nu s-a văzut niciodată ca atare – și niciodată nu a lăsat pe nimeni să o vadă pentru ceea ce a fost cu adevărat.”

Gennady Bodrov

2019 marchează 20 de ani de la moartea tragică a lui Bodrov, la 41 de ani.

Fotograful sovietic Gennady Bodrov s-a născut în 1957 în orașul Soltsy din regiunea Novgorod. La școală, la începutul anilor ‘70 a devenit interesat de fotografie. Primele sale camere au fost Kiev și Zenith.  A lucrat ca șef al clubului foto, cameraman asistent, fotograf pentru ziar dar, de fapt, Gennady Bodrov a fost fotograf independent. De la sfârșitul anilor 1970, Gennady Bodrov și-a trimis lucrările la expoziții, a participat la un număr mare de expoziții foto și concursuri în URSS și în străinătate. Bodrov era mai bine cunoscut ca fotograf care lucra în direcția imaginii sociale.

Pe 14 februarie 1999, Gennady Bodrov a fost ucis într-o tâlhărie. Atacatorii l-au ademenit pe fotograf din oraș, pentru a fotgrafia o nuntă. Potrivit acestora, ei nu urmau să-l omoare pe Bodrov, dar altercația verbală i-a înfuriat pe criminali și aceştia l-au ucis.

Considerându-se a fi în primul rând un fotograf social, Bodrov a surprins rutina zilnică a vieții  rurale: jocurile copiilor, conversațiile adulților, sărbătorile religioase și existența de zi cu zi. El a scris sintagma „o temă simplă” pe spatele multor lucrări de-ale sale.

Alexey Titarenko

S-a născut pe insula Vassilievski din Leningrad (acum Sankt Petersburg) în 1962 şi început să facă fotografii în 1971, la vârsta de nouă ani, A absolvit Universitatea Publică din Leningrad în 1978, cu o diplomă în fotojurnalism . În același an, Titarenko a devenit membru al clubului foto independent Zerkalo (Oglinda) și a avut prima sa expoziție solo. În 1983, a absolvit un master în artă cinematografică și fotografică  la Institutul de Cultură din Leningrad. Doi ani mai târziu, a fost demis din serviciul militar obligatoriu după ce a servit optsprezece luni în Armata Sovietică ca soldat de infanterie.

A început să lucreze la seria de colaje și fotomontaje Nomenklatura semnelor, un comentariu asupra regimului comunist ca sistem opresiv care transformă cetățenii în simple semne și în 1989, a avut prima sa expoziție solo în Europa de Vest, la Paris. Tot în 1989, Nomenklatura semnelor a fost inclusă în Photostroyka, un spectacol major al noilor fotografii sovietice în SUA.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, a produs mai multe serii de fotografii despre starea umană a poporului rus în această perioadă și suferința pe care au suportat-o de-a lungul secolului XX. Pentru a ilustra legăturile dintre prezent și trecut, el a creat metafore puternice prin introducerea unei expuneri îndelungate și mișcare intenționată a camerei în fotografia de stradă. Cea mai cunoscută serie din această perioadă este Orașul umbrelor. În unele imagini, peisajele urbane reiterează Odessa Steps (cunoscută și sub numele de Potemkin Stairs) din filmul lui Sergei Eisenstein,  Battleship Potemkin. Inspirat de muzica lui Dmitri Șostakovici și de romanele lui Fyodor Dostoievski, fotografiile sale cu expunere lungă, adesea realizate din mase de oameni în mișcare, sunt pline de o dispoziție neplăcută. Deşi documentează o perioadă de schimbare, speranța este o marfă rară, iar oamenii se estompează în figuri de umbră cenușie într-o mulțime asemănătoare cu fantomele, cu o mână solitară sau cu un pantof blocate în timp.

Printurile lui Titarenko sunt realizate cu subtilitate în camera întunecată. Înălbirea și tonurile adaugă profunzime paletei sale nuanțate de griuri, făcând din fiecare print o interpretare unică a experienței sale și impregnând opera sa cu un caractez vizual emoționant și personal.

Alexey Titarenko și-a dedicat opera pentru a înfățișa atmosfera și locuitorii orașului său iubit. Lucrările sale din Sankt Petersburg-ul anilor 1990 i-au câștigat recunoașterea la nivel mondial.

Maria Snigirevskaya

Fiica regretatului Boris Smelov, unul dintre cei mai cunoscuți fotografi ruși ai generației anterioare, a început să facă fotografii în 1980, la treisprezece ani, iar după 1983, a lucrat ca fotograf profesionist. Din 2001, Maria a lucrat ca artist independent şi a obţinut premii şi distincţii importante.

Majoritatea lucrărilor sale sunt axate pe studiul luminii. Ea folosește lumina și umbra într-o manieră magistrală pentru a crea compoziții dinamice de tip constructivist cu mai multe puncte conceptuale care dezvăluie spectatorilor viața de zi cu zi în spontaneitatea și vulnerabilitatea sa. Snigirevskaya a aplicat această abordare întregii sale opere și astfel a reușit să creeze o colecție unificată, coezivă și coerentă de fotografii care să combine atât aspecte raționale, cât și senzuale.
O cunoaștere unică a luminii, compoziției perfecte și a tehnicii de printare fără cusur, îi scot în evidenţă lucrările între cele ale artiștilor din această perioadă din Sankt Petersburg.

Elena Chernyshova

Fotograf documentar autodidact, a dezvoltat o pasiune pentru acest limbaj vizual în timpul studiilor sale la Academia de Arhitectură. După doi ani de muncă ca arhitect, Elena și-a părăsit slujba și a mers pe bicicleta de la Toulouse la Vladivostok și înapoi: 30.000 de kilometri, 26 de țări, 1.004 de zile de experiențe provocatoare culturale şi umane. Călătoria a determinat-o să decidă să devină fotograf.

Fotografia este pentru ea o modalitate de a investiga viața de zi cu zi a diferitelor grupuri și comunități în contextul schimbărilor de mediu, politice și economice. Opera ei își propune să vizualizeze impactul anumitor condiții de activitate umană, modalități de adaptare și diversitatea stilurilor de viață.

Elena colaborează în mod regulat cu National Geographic Russia, Geo și alte reviste și lucrează la proiectele sale personale pe termen lung.

Seria Days of Night/Nights of Day vorbește despre viața de zi cu zi a locuitorilor din Norilsk. Acesta este un oraș minier, cu o populație de peste 170.000 de locuitori. Este cel mai nordic oraș cu mai mult de 100.000 persoane din lume. Temperatura medie este de -10 °C și atinge valori minime de -55 °C pe timpul iernii. Timp de două luni pe an, orașul este cufundat în noaptea polară, când soarele nu apare deloc.

Întregul oraș, minele și fabricile sale metalurgice au fost construite de prizonierii gulagului din apropiere, Norillag, în anii 1920-30. 60% din populația actuală este implicată în procesele industriale ale orașului. Orașul se află pe cel mai mare depozit din lume de nichel-cupru-paladiu. Aproape jumătate din paladiul din lume este extras în Norilsk. În consecință, Norilsk este al șaptelea cel mai poluat oraș din lume. Acest proiect documentar își propune să investigheze adaptarea umană la climă extremă, dezastru de mediu și izolare. Condițiile de viață ale oamenilor din Norilsk sunt unice, ceea ce le face un subiect incomparabil pentru un astfel de studiu.

Olya Ivanova

Fotografă născută în 1981 la Moscova, are o licență în filologie, a lucrat ca jurnalist și redactor, iar ca fotograf din 2006. A fotografiat pentru reviste, cărți și organizaţii de caritate.

Sărbătorile sunt o parte reprezentativă a culturii Rusiei. Acestea amestecă tendințele sovietice, tradiționale și moderne, deschid subconștientul întregii națiuni, ca o sesiune de psihoterapie bună. Cercetează pe această temă de trei ani, fotografiind Ziua Satului în Rusia de Nord. Este sărbătoarea anuală a „patriei mici”, care sărbătorește viața satului și a localnicilor. Ziua Satului este momentul pentru contactele cele mai apropiate între oamenii satului, vecini și rude. Acum se arăta superioritateal satului față de altele. De aceea, localnicii întind mese, pregătesc spectacole, invită muzicieni și dansează toată noaptea în Casa de cultură. Nu este doar o sărbătoare, ci și interacțiune, conexiune, moment în care fiecare sat are propria voce.

Bologoe este un sat mic situat la aproximativ jumătate de drum între Moscova și Sankt Petersburg pe ruta de cale ferată care leagă cele două capitale. Când cea mai mare parte a vieții din Rusia este concentrată în orașele mari, acest loc pare să fie liniștit și înghețat, de parcă nu se întâmplă nimic acolo. Dar nu este adevărat. Datorită proiectului Territory practice a fost însărcinată să fotografieze portretele localnicilor din Bologoe pentru expoziția de stradă din centrul orașului.

Evgenia Arbugaeva

Deoarece a crescut în Yakutsk, are o înţelegere anume pentru oamenii care trăiesc în nordul îndepărtat și condițiile dificile de viață pe care le întâmpină, iar multe dintre proiectele sale fotografice i-au implicat.

Arbugaeva s-a născut în Tiksi, un mic oraș port al Republicii Sakha, la Marea Arctică. Ca parte a Uniunii Sovietice, Tiksi a devenit cea mai nordică așezare cu peste 5000 de oameni. Amintirile sale despre acel loc includ munți roz, furtuni de zăpadă, câmpuri de zăpadă colorate în verde sau aur de lumina înconjurătoare și aurore în nopțile interminabile de iarnă. Unul dintre eroii ei din copilărie a fost exploratorul Jacques Cousteau. La vârsta de opt ani, la căderea Uniunii Sovietice, ea și familia ei s-au mutat la Yakutsk, „cel mai rece oraș de pe pământ”, un loc pe care l-a găsit mult mai puțin atrăgător vizual. La 19 ani după ce s-a mutat din orașul natal, Arbugaeva a decis să se mute înapoi la Tiksi, deoarece nu îşi mai putea aminti nimic despre oraș. Aceste amintiri se estompaseră atât de mult, încât păreau ireale.

În 2009, a absolvit programul de documentar fotografic şi fotojurnalism al Centrului Internațional de Fotografie din New York, iar de atunci lucrează ca fotograf independent. În activitatea personală, ea privește adesea în patria sa – Arctica, descoperind și surprinzând lumile îndepărtate și oamenii care le locuiesc.

Metoda sa fotografică  implică conviețuirea cu subiecții ei pe un termen suficient de lung pentru a se împrieteni cu ei și pentru a se relaxa în fața camerei sale. De multe ori lucrează fără aparat de fotografiat, căutând locații la care se întoarce frecvent până când lumina și inspirația se combină pentru a-i oferi o fotografie.

Arbugaeva a aflat despre stațiile meteo din nordul Rusiei în urma unui incident cu sania cu câini, când ea și tatăl ei au fost nevoiți să se adăpostească de vreme rea la una dintre stații. Pentru proiectul său „Weather Man”, ea a făcut o călătorie de două luni pe un spărgător de gheață la 22 dintre stații, inclusiv stația de la Khodovarikha, unde a cunoscut meteorologul Vyacheslav (Slava) Korotki. Portretul realizat acestuia este o poveste intimă a unui bărbat individualist, care se confruntă cu iarna tot mai blândă a Arcticii. La începutul lui 2014, ea a revenit la Khodovarikha cu elicopterul pentru o vizită de două săptămâni și jumătate și o sesiune de fotografie cu Korotki. Seria a fost publicată în The New Yorker.

Articol de Anca Cernoschi




test - array(0) { }

Comentarii

Sortează după:
  • Dată
  • Raspunsuri
  • Ultima activitate

Lasă un comentariu

Adresa de E-mail nu va fi publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Top