Veneția și Burano, cu Fujifilm X-T2 și Fujifilm X-T10
Cristina Garlesteanu- 19minutes read
Știi locurile acelea pe care ajungi să le îndrăgești imediat, fără să stai prea mult pe gânduri, fără să te intereseze de ce sau ce anume te atrage la ele, ci doar faptul că acolo ai putea admira întruna și fotografia te miri ce, din nou și din nou, fără să te plictisești?
Ei bine… Veneția și Burano sunt printre acele locuri.
Am fost acolo și în urmă cu doi ani, dar timpul nu ne-a permis să umblăm în lung și în lat pe unde ne dădea prin cap. De data aceasta însă motto-ul a fost să nu ne facem prea multe planuri, ci să ne bucurăm de ceea ce avea să ni se dezvăluie rând pe rând, zi după zi, în funcție de condițiile meteo, stare, chef și altele asemenea.
Până și locul în care am stat (un apartament rezervat prin Airbnb) părea să ne aprobe alegerea. În hol, chiar la intrare, deasupra unor scaune puse acolo pentru a te încălța mai ușor, atârna o fotografie alb-negru cu înscrisul „I don’t know where I’m going, but I’m on my way” (Nu stiu încotro mă îndrept, dar am pornit la drum). Cam așa și noi…
Pentru prima zi am ales să revedem Burano. Vremea se anunța însorită, numai bună pentru a fotografia toate acele case colorate. Ne-am trezit devreme și după cele 20 de minute cu autobuzul numărul 2-care ne lua aproape din fața blocului, am străbătut rapid labirintul de străduțe de la gară către Fondamente Nove, stația de vaporetto de unde poți lua doisprezecele către Burano. Câteva declanșări rapide pe barcă și iată-ne ajunși.
Uneori, deși ai mai fost în aceleași locuri (cel puțin eu și Cosmin, soțul meu), te activezi inițial atât de puternic iar încântarea e atât de mare, încât îți vine să declanșezi non-stop, la cel mai mic semn de viață, rază de lumină sau elemente care ți se par că ar merge bine împreună.
Nu e neapărat un lucru rău, dar nu strică ceva mai multă disciplină, o conectare mai profundă cu locul, o analiză mai atentă a tot ceea ce te înconjoară.
Nu prea ne puteam abține însă, așa că am ales să nu ne facem prea multe griji, lăsându-ne purtați pe străzi în susul și în josul insulei, cu mici pauze de suc, cafea sau ceva dulce.
Culori, reflexii, localnici sătuli de turiști, încercând să-și vadă de viața de zi cu zi fără a ne băga prea mult în seamă, pisici și câini, perdele în vânt, rufe înșirate la uscat…atâtea și atâtea lucruri înspre care să îndrepți aparatul.
Nu știu cum reușesc, dar cei de aici au un simț al esteticului foarte bine dezvoltat. Totul e în perfectă armonie cu lucrurile din jur. Dacă obloanele sunt violet, florile vor fi musai galbene. Dacă o casă este verde sau galbenă, perdelele vor fi asortate și ele. Până și găleata sau mătura din spatele casei se va potrivi adesea din punct de vedere cromatic cu tencuiala.
Iar pentru că în prima zi trebuia să ajungem ceva mai devreme în Mestre, să ne aprovizionăm (supermarket-urile închid la ei la ora 20), am decis să revenim în Burano și a doua zi. Bine am făcut.
Înainte însă, nu puteam să nu profităm de expresiile și privirile celor alături de care călătoream pe barcă la ora de vârf, când majoritatea turiștilor se reîntorceau spre Veneția.
Dimineața a venit mult prea repede sau așa părea. Am reluat ciclul autobuz-labirint de străduțe-barcă, dar de data asta, întrucât era mai frig afară, am stat în interior, unde am mai surprins câte un portret sau diverse detalii.
Norii au lăsat rapid locul soarelui și am avut surpriza unui Burano mai animat, cu copii care se alergau, jucau de-a v-ați ascunselea sau se plimbau cu bicicletele prin zonă.
Din când în când, turiști chinezi sau japonezi sau rar alți europeni, ne întrerupeau ritmul, apărând prin cotloanele în care ne „refugiasem”, ocupând fundalul sau cadrul cu totul.
Media de pași zilnică a fost de circa 25.000 de pași, iar picioarele noastre au resimțit asta din plin, indiferent de cât de comodă a fost încălțămintea. Uneori, micile pauze le luam lângă căsuțele colorate, rezemați de ziduri, prilej pentru un cadru sau două de making of. Alteori la un cappuccino delicios.
Din nou detalii, din nou reflexii, diverse scene sau întâmplări întrezărite pe străzi și apoi…decizia de a sta până la lăsarea întunericului, pentru a vedea Burano noaptea.
Atmosfera a fost cu totul alta. Turiștii plecaseră deja de ceva vreme, iar liniștea domnea peste întreaga insuliță. Orice pas, orice bătaie de aripă, orice clipocit de apă, șoaptă sau declanșare se auzea acum mai puternic.
Aici nu mi-ar fi stricat un obiectiv fix, cu o diafragmă cât mai deschisă, căci, oricât de bun ar fi cel de kit (și chiar e un obiectiv excelent), nu a făcut față cu brio în situația dată, lumina fiind extrem de slabă. Body-ul a compensat cât a putut (iar pentru ISO 12800 rezultatele sunt extraordinare), dar nu a fost suficient.
Adaugă la asta oboseala și mâinile care nu mai puteau ține extrem de ferm aparatul și concluzia e clară 
Zilele trei și patru le-am dedicat Veneției…pe ploaie și apoi pe soare.
Am stat destul de mult atât pe podul dinspre Piazzale Roma și Ferrovia, pe care treceam zilnic și la dus și la întors, cât și în partea de est a Veneției, la câteva podețe distanță de San Marco, unde speram să fie mai puțini turiști și mai mulți localnici.
Florin, un bun prieten care a călătorit alături de noi, a realizat și o serie de portrete de stradă în această perioadă, cu Fujinon 56mm, montat pe un body Fuifilm X-T10. Pentru restul cadrelor de stradă a folosit Fujifilm X-T1 și un obiectiv de 23mm.
Tot aici am dat peste studioul/galeria Oi Va Voi, unde poți învăța să faci o monotipie. Atelierul costă 30 de euro/persoană, dar este o experiență inedită, pe care atât eu, cât și Cosmin, o recomandăm cu drag oricui.
Pregătește-te să te murdărești însă pe mâini și să nu obții chiar din prima rezultatul visat, dar satisfacția va fi maximă în orice caz.
Am revenit și mai spre nordul orașului, unde mă rătăcisem alături de Cosmin în urmă cu doi ani, descoperind pe de altă parte o Veneție în care localnicii ieșiseră la plimbare, acompaniați de multe ori de patrupedele din dotare.
De această dată, un grup de băieți juca fotbal, fix în același loc. Prilej de fotografiat, nu?
Am luat-o apoi ușor, ușor, spre San Marco și, la pas, destul de obosiți, către Ferrovia și Piazzale Roma.
Pentru ultima noastră zi acolo vremea se anunța ploioasă (și a și fost). Am cochetat întâi cu ideea de a merge în Padova sau poate chiar Ferrara. După care s-a înfiripat un gând…„Ce ar fi să mergem pe ploaie în Burano?”. Zis și făcut.
O cu totul altă atmosferă…
Ceva mai dificil cu aparatura, dar cu grijă, huse în cazul unora, pelerine de ploaie și obiective weather sealed în cazul altora, lucrurle au decurs minunat.
Fino alla prossima, Italia!
Protagoniștii poveștii și autorii fotografiilor: Cristina Gârleșteanu (Țintă), Cosmin Gârleșteanu, Florin Țepârdea
Echipamente utilizate: Fujifilm X-T2, Fujifilm X-T1, Fujifilm X-T10, Fujinon 18-55mm, Fujinon 18-135mm, Fujinon 56mm, Fujinon 18mm, Fujinon 23mm.
2 Comments
Superba locatie, superbe cadre pline de culoare si inspiratie. M-ai convins, in toamna am sa vizitez si eu locatiile :))
Un reportaj minunat, care iti face pofta de viata, care te invita sa vizitezi locurile povestite de ei si sa descoperi viziunea ta despre povestile lor. Cunosc protagonistii si sunt sigur ca daca stii sa te bucuri de lumina si culoare vei avea cel putin aceleasi minunate trairi. 🙂