Un proiect foto altfel, semnat Mihai Anton

Un interviu cu Mihai Anton, din al cărui proiect am învățat că și lucrurile aparent banale pot ascunde povești, important e să înveți să le observi.
Cine este Mihai Anton? 
E bună întrebarea asta. Nici eu nu știu încă. Mă grăbesc să fac multe, apoi realizez că nu am timp, mă cert că l-am pierdut aiurea și mă împac oarecum cu gândul că drumurile mi se închid zilnic. Totuși muncesc. Și învăț. Am realizat cu mult în urmă că școala nu este o clădire, ci un concept ce nu admite pauza și nici nu se termină vreodată. Uneori mă enervez că degeaba am făcut Tonitza și Institutul de Artă sau UNARTE, cum îi zice acum. Pentru că am realizat că pictura e coada de curent în România. Artele, în general, sunt în țara noastră coada de curent. Din păcate la noi nu prea se inovează.
Și nu spun asta cu mândrie. Cine sunt ? Sunt un enervant. Asta clar. Nu am decât un prieten bun, bărbat. Dar mă înțeleg foarte bine cu nevastă-mea. Ceea ce este ciudat pentru ceilalți.
Îi spun orice îmi trece prin cap și vă asigur că nu este deloc puțin. Nu știu încă cine sunt. E cel mai corect. Nu am dorința de a ajunge cineva. Nu vreau să fiu nici celebru, nici faimos. Îmi place doar să mă uit. Nu vreau să fiu putred de bogat. Oricum banii nu se lipesc de mine. Îmi place, însă, să ies din țară, să merg la Paris, unde de fiecare dată m-am umplut de energie creativă-care a fost sugrumată rapid de fiecare dată când am încercat să fac ceva aici, acasă. Mă bucur pentru toți cei care pleacă și reușesc să facă ce le place în țările civilizate. Nu sunt nici “ok”, nici “cool”, nici “haios”. Cred că scările de valori sunt răsturnate. Cred că nu mai există idealuri și pasiuni adevărate la oameni. Cred că, din păcate, mediocritatea învinge. Și aici se poate tăia. Chiar prin concursurile organizate de F64, se încurajează oarecum “liniștea căutării“. Eu i-aș lăsa pe cei tineri de orice vârstă să se manifeste liber și să îi “infesteze” cu pasiunea lor pe cei din jur. Din fericire, pasiunea este contagioasă. Asta știu absolut sigur. Pasiunea e ca un drog. Autodestructiv.
Mă opresc aici, pentru că, daca nu o fac, pot scrie sute de pagini și aș plictisi sau i-aș enerva și mai rău pe cei ce citesc. Deci, sunt așa cum spus mai sus, plus nesociabil. Atât.
Cum a apărut pasiunea pentru fotografie?
Stăteam la bloc, și ai mei mi-au îngăduit să îmi fac un laborator foto în baia mică. Era paradisul meu, realmente. Stăteam foarte mult timp să fac ceva fotografii fără nicio valoare probabil în ochii celorlalți. Însă liniștea, izolarea și căutarea, apoi așteptarea rezultatului mă fascinau. Cred că aveam vreo 16 ani. Aveam un UPA și desigur un Smena. Nimic special. Ca toată lumea de atunci. Am 44 de ani, ca să lămuresc noțiunea timp versus mine, CNP-istic vorbind. Dar nu mă port ca atare. Sau, mă rog, cum s-ar aștepta ceilalți. Îmi încurajez copilul, fata cea mare, să nu creadă în școală, ci sa creada in ea si in pasiunea ei pentru ceva. Orice. Deși cei maturi din familie nu mă accepta. O tot iau pe arătură. Am facut multe fotografii de-a lungul timpului. Fotografii proaste. Definind ce înseamnă o fotografie bună pentru mine ar fi așa : fotografia care mă șochează. Care mă scoate din mediocrul gri și care mă bucură. Pe care stau să o descifrez. Care îmi spune povești. Sunt departe de așa ceva, dar nu mă las. Nu mă las atras de mulțime de nicio culoare. Cum sună asta… Să termin raspunsul, aș spune că pasiunea pentru fotografie o ai încă de când te naști, și la un moment dat  singură apare. Singură. Cand îi vine momentul.
Povestește-ne puțin despre acest proiect foto. Cum a început?
Acum vreo 3 ani trebuia să fac niște fotografii la Rematholding, pentru un catalog. Le-am cerut sa îmi dea voie să umblu peste tot. Acolo e un spațiu uriaș, pe foarte multe hectare, unde găsești orice. De la plastic și hârtie, la fier, cupru, cauciuc, metale de toate felurile. Tot. M-am îndrăgostit de locul ăla. Am găsit obiecte de un design perfect. Am găsit culori extraordinare și compoziții cum nici nu mă gândeam că o să văd între deșeuri. Iar cum aranjau, distrugeau, tăiau,  tocau, striveau, presau ei toate aceste materiale era fantastic. Le-am spus din prima zi. Aici e o expoziție în aer liber. Au râs de mine. „Uite și la fraieru’ ăsta”. Iar acum câteva luni s-a întors cineva de la Paris ! Cu un album de fotografie al unui fotograf care avea un aparat foto de 50.000 de euro și care a fost rugat sa intre în arta deșeurilor. Foarte frumos. Diferit de mine ca abordare, mult mai profi. El. Și mi-au spus să fac și eu ceva în același spirit. Cei care m-au rugat îmi sunt foarte dragi iar unul dintre ei este prietenul pe care îl menționam mai sus. Singurul. Le-am spus că nu o să copiez, ci o sa încerc să găsesc ceva cât de cât diferit și plăcut ochiului. Dacă mi-a ieșit, nu știu. Mie îmi plac câteva. Am închiriat un obiectiv de 105mm macro, dupa ce am întrebat un consultant F64 online care e cel mai bun obiectiv, și m-am apucat de treabă. Atât.

Unde îți găsești „modelul” pentru fiecare fotografie?
Greu. Căci oamenii afișează o pudicitate falsă. O pudicitate ipocrită.  Greu și pentru că privitorii vor să vadă vulgar și sec. Ce să îi spui lui Saudek ? Bre, pe grasele astea superbe ale tale n-o să le găsești în veci aici la România. Le e rușine. Dar se visează prințese. Și paradoxal la Saudek e dovedit. Ele sunt deja prințese. Dar asta e altă discuție. Cred că te refereai la modelul din deșeu. În magazie, în jurul casei. Am spart un DVD, care mergea foarte bine. Cu un baros de 30 de kg. Un telefon care mergea foarte bine. Cu același baros. O baterie. Am sfărâmat-o pur și simplu. Becul am încercat să îl sparg mai delicat, dar nu a mers. Petul de plastic l-am lovit cât am putut. Nimic. L-am lăsat așa, ușor șifonat. Textila e o cămașa a mea pe care o port încă. Când lucrez, intru într-un fel de transă. Transpir și stau ore întregi. Nu mă pot opri. Apoi, mi-am improvizat un spațiu de fotografiat produs și m-am jucat cu lumini improvizate. Și așa au răsărit modelele mele.