Jurnal de tabara se intoarce
La Şcoala de Fotografie Freelancer, pe lângă cursurile acreditate pentru adulţi şi activităţile conexe acestora, dezvoltăm şi programe de educaţie vizuală pentru copii. Anul acesta ne-am axat pe taberele de fotografie, una pentru 10-14 ani şi una pentru 14-18 ani. Ne propunem să-i învăţăm pe participanţi să vorbească fotografie cu ajutorul cursurilor teoretice şi practice pe care le ţinem în fiecare zi de tabără. De la modul de formare a imaginii digitale sau argentice şi sisteme optice până la compoziţia şi estetica fotografică, parcurgem toate lecţiile importante pentru un foarte tânăr fotograf.
Cu ajutorul Canon şi F64, care au sprijinit acest proiect cu echipamente fotografice şi cadouri pentru participanţi, am parcurs cu bine prima tabără de fotografie pentru copii de 10-14 ani, si cea de 14-18 ani despre care vă vom povesti în continuare.
Fără prea multe introduceri, iată jurnalul de tabără la rece.
luni, 23 iulie
Sună iar telefonul la o oră pe care n-o văd decât foarte rar afişată pe ceas… oricum e mai bine ca data trecută, pentru că nu mai plecăm cu trenul, ci cu autocarul. S-a privatizat cefereul şi nu mai ajunge la Câmpulung. Periuţă, prosop, cafea, bagaje, mă îmbrac la ţol festiv de deplasare şi pornesc către punctul de întâlnire. Ajung cu 10 minute mai devreme şi cu toate astea parcă e miting, aşa e de aglomerat. Cu una bucată părinte sau chiar cu o pereche, grupul meu de tineri fotografi mă aştepta deja. Noroc cu Andrei, care are ca pasiune secretă băutul cafelei în gară când e aproape dimineaţă, şi care i-a luat în primire. Sun să mă asigur că autocarul vine la timp, dar şoferul îmi spune în timp ce nu mă scoate din “şefu” ceva despre o pierdere de presiune şi despre o întârziere de o oră. Am aşadar timp să mă cunosc cu toată lumea. Realizez că nici un părinte nu pleacă la treburile personale, deşi le-am spus că iau eu odoarele pe inventar. Pare că e ultima dată când se mai văd în această viaţă. Spun asta pentru că toţi copiii aveau bagaje atât de mari, încât cu siguranţă în ele erau toate bunurile lor personale. Ce-or fi cărând în ele fetele îmi imaginez, dar băieţii? Aveam să aflu mai târziu, staţi liniştiţi. Îmi fac planul ca luni dimineaţă, peste o săptămână, să fug dacă nu îi revendică nimeni şi să îi las în curte la pensiune să se descurce. Într-un final, vine şi autocarul, iar şoferul ne întreabă la rândul lui dacă ne mutăm. Bagajele n-au loc în cală, aşa că mai punem şi între scaune. Cap compas pensiune. Câte telefoane atâtea muzici, care de care mai bizare. Fix înainte de Rucăr oprim pentru că avem pungi de urgenţă pline. Ne aerisim 5 minute şi parcurgem restul de drum în vârful cauciucurilor. Arma mea secretă, prietenul meu Relu, era deja acolo. El urmează să se ocupe de ateliere, sport şi de ordine şi disciplină. N-am emoţii. Sută la sută probleme rezolvate. O mică sedinţă tehnică, în care anunţ regulamentul taberei. Voci timide mă întreabă când au timp liber. N-au. Cei care au mai fost în tabără şi anul trecut oftează. Îi cazăm astfel încât prinţesele să stea la etajul 1 şi în căsuţă, iar fetele la 2 şi la mansardă. Sunt cam apatici, aşa că până aranjăm sala de curs îi încredinţez lui Relu pentru o sfântă repriză de raţele şi vânătorii. După ce văd că tura până la salcie nu e chiar scurtă, încep să se mişte cu talent. Intrăm în sală şi facem prezentările. Fiecare spune cine este şi ce caută în tabără. La prezentarea noastră ne-am pregătit mai bine şi le-am pus toate filmele pe care le-am făcut la SFF. Spre final, unii dintre ei păreau pierduţi, iar ochii lor parcă spuneau: “dude, ăştia chiar o să facă fotografie cu noi aici”. Tanti Maricica dă lovitura de deschidere cu un prânz genial şi apoi trecem la treabă. Curs de fotografie, de la expunere la compoziţie. Înainte de masa de seară, toţi fug pe deal să îşi sune părinţii. Facem pariuri între noi câţi pleacă dimineaţă. Denisa câştigă, pariind zero. Cina şi apoi un documentar despre fotografii National Geographic. Fără comentarii, nani. Astăzi doar uşi trântite şi ceva chicoteli la prinţese. De la fete nu se aude nimic. Relu doarme oricum aproape pe hol.
marţi, 24 iulie
Dacă supravieţuirea planetei ar fi depins de entuziasmul lor de dimineaţ, acum eram cu toţii praf de stele. Ochi bulbucaţi, cearcăne, căscaturi, tot tacâmul de copii cu aifoane, aipoduri şi aipeduri care s-au jucat toată noaptea. La micul dejun îşi comandă cafea. Mai tare decât mine râde tanti Maricica şi le mai aduce nişte pliculeţe de ceai. Intrăm direct la curs şi vorbim despre suprapunerile de perspectivă, situaţii de fotografiere, tehnici de abordare a subiectului. Unii dintre ei reuşesc să ţină ochii deschişi. Ieşim afară şi încerc să le exemplific ce am discutat la curs. Relu le pregăteşte atelierul de noduri şi după masă îi punem să stea în picioare. Dacă îi lăsăm să stea jos adorm. Învăţăm mai multe noduri. Eu de la Relu şi Relu de la mine. După ce-şi deznoadă degetele din cordelină, reuşesc la rândul lor câteva noduleţe. Cu urme vagi de entuziasm, pornesc apoi să facă fotografii prin zonă, să vedem ce ştie să facă fiecare. Scoatem din cutia cu surprize 5D Mk îi , 550 D şi 60D şi sticlele aferente şi îi facem fericiţi pe câţiva dintre ei. Înainte de masă, sacrul raţele şi vânătorii îi trezeşte de-a binelea. De data asta pe genoflexiuni. Paradoxal, depun ceva efort ca să nu facă efort. Mâncăm şi ne uităm pe imagini. Râdem îndelung şi apoi mergem la culcare. Nu vrea nimeni nici film, nici documentare. În afară de uşi trântite şi chicoteli, pe scări se aud timid tropăituri. De câte ori ies să verific, nu e nimeni pe hol. Adorm ştiind că Relu e la post. N-are cum să sforăie el aşa de tare. Sigur e Andrei.
miercuri, 25 iulie
Nu aud ceasul, aşa că mă trezesc târziu. E linişte absolută. Sar ca ars din pat, gândindu-mă că au plecat cu toţii prin sat şi mă uit pe geam. În cerc pe iarbă, copiii fac înviorarea cu Relu. Nu îi văd clar, dar chiar şi aşa detectez sclipiri neprietenoase în privirile lor. N-au cu cine. Relu o ţine pe-a lui. Mă îmbrac cu ceva, beau cumva două guri de cafea şi apuc o felie de pâine în drum spre sala de curs. Pentru că tocmai se întâmplă ritualul cu raţele şi vânătorii, am timp să termin cafeaua şi să pun ceva pe felia de pâine. La curs le povestesc despre genurile fotografice şi începem cu portretul. De la portretul academic la snapshot, facem o trecere în revistă a tehnicilor de fotografiere şi a stilurilor de compoziţie. După, toată lumea la fotografiat portrete. Entuziasmul e mare sau inviorarea şi-a făcut efectul. Le arăt cum e cu blenda şi le mai dau sfaturi legate de setările aparatului. Denisa şi Andrei, printre makingof-uri, îi îndrumă continuu ba cu o expunere, ba cu o încadrare, ba cu un fundal mai potrivit. Când sunt în grup, pe lângă mine aud tot mai des tropăitul acela de pe scări. Nu aleargă însă nimeni. Îi urmăresc ce şi cum fotografiază şi îmi dau seama că nu e niciunul chiar pe drumul cel bun. După masă au atelier de mozoleală, pardon, modelaj cu Relu. Cum ziceam, bucurie mare: noroi, copii, apă, haine curate… n-are cum să nu fie bine. După ce Denisa şi Andrei îi imortalizează pe fiecare dintre ei cu opera de lut şi după ce reuşesc să îşi dea jos cam jumătate din pământul de pe mâini, le fac câteva set-up-uri de portret. Pe Denisa mică o leg cu sfoara, pe Teodora o acopăr cu baloane de săpun, pe Luca îl mâzgălesc cu lut şi lui Relu îi torn două găleţi cu apă în cap. Deschid astfel cutia Pandorei. Se pare că nu imaginaţia le lipsea mai devreme, ci stabilirea unor ecarturi de manifestare fotografică, pentru că au venit cu idei de portrete care mai de care mai trăznite. Tropăitul cu pricina e deja prezent permanent. Ca să le mai domolim puţin energia, le organizăm un concurs-ştafetă până la salcie. Denisa şi Andrei fac imagini istorice despre cum aleargă prima generaţie fast-food din România. Vorba lui Andrei: stâng, drept, stâng, drept… drept… ceva… ceva… trosc! Parcă sunt veniţi de pe o planetă cu gravitaţie mult mai mare, iar aici pe pământ când aleargă le zboară membrele în toate părţile. Zici că aleargă în două-trei direcţii deodată. Bine, nici eu nu pot să dau din degete pe tastatură la jocuri cum o fac ei. Echipa care pierde mai face o tură până la salcie şi nişte genoflexiuni. Cină şi discuţii îndelungi pe marginea portretelor făcute peste zi. Vrem să facem o sedinţă tehnică şi îi trimitem la culcare. Deşi am auzit cu toţii tropăitul, nimeni nu ştie cine îl produce. Cu ochii în patru, plecăm la culcare. Tropăit da, pe scări copii nu. Dorm şi mă gândesc dacă nu e de la cabana de lemn care scârţâie.
joi, 26 iulie
Deşteptare, înviorare, mic-dejun. Astăzi le dăm tricourile şi şepcile de la Canon şi facem o modificare în program. Pentru că încă sunt nesiguri în legătură cu compensările de expunere, supraexpuneri şi subexpuneri, facem ad-hoc un atelier şi o sesiune de fotografiere ca să exersăm diferite modalităţi de bracketing. În cele din urmă, am învăţat cu toţii butoanele responsabile pentru aceste setări. Când ne-am dumirit, am făcut o fotografie de grup şi apoi am trecut la curs. Am vorbit despre peisaj. După masă, atelier de mozoleală, pardon, pictură. După ce au pus cap la cap sferturile de imagini şi au obţinut adevărate capodopere suprarealiste, s-au pregătit de excursie. Pentru prima oară, i-am scos din curte şi i-am dus într-o scurtă plimbare prin sat să încercăm ceva portrete şi peisaje. Oportunităţi au fost multe, dar din cauza tropăitului cu pricina tot atâtea au fost irosite. Remarcabile au fost însă capacităţile lor de comunicare şi adaptare. Cum au dat de oameni, au pus discul cu “sunt în tabăra de fotografie” şi şi-au organizat mini-shooting-uri cu modelele prin case, prin curţi, prin grădini. Declanşări s-au făcut fără îndoială nenumărate în mini-tura asta foto. Spre pensiune au venit încetişor ca pensionarii, am mâncat şi apoi ne-am uitat pe imagini. Nu i-am menajat deloc, pentru că unii dintre ei chiar au ratat imagini senzaţionale fără motive serioase. Au plecat la culcare după ce s-au mai învârtit vreo jumătate de oră pe terasă. Muzică, poveşti, seminţe. Încep să am o bănuială în ceea ce priveşte tropăitul, dar nici nu vreau să mă gândesc la ea. Adorm iepureşte, gata să mă trezesc la cel mai mic zgomot suspect. Relu e sus, aşa că nu deschid ochii până dimineaţa.
vineri, 27 iulie
A treia zi cu înviorare. Degeaba. Moacele lor sunt la fel de nemulţumite. Sprint, mic-dejun, curs. Le-am povestit despre fotoreportaj şi apoi am vorbit despre eseu. Apoi sesiune de fotografiere. Au răscolit cabana, geamantanele, pădurea şi au scornit eseuri care de care mai interesante. Le-am dat şi obiectivele mele, aşa că mai toată lumea a apucat un 2,8 sau un 4 de la Canon. 5D-ul a făcut o tură de orizont, iar 60D-ul a completat arsenalul cu care au lucrat. Denisa şi Andrei i-au ajutat doar cu sfaturi tehnice ca să vedem cum gândeşte fotografic fiecare. Prânzul şi apoi atelierul de orientare în teren. Relu, hartă, busolă, iarbă. Fun! Ne-am asigurat că vor ajunge acasă fără să se rătăcească înainte. Ştafeta cu genoflexiuni şi cocârmaţi, frânghie, tura de raţele şi vânătorii şi premiere cu brăţări Freelancer. Până la masa de seară au avut program de voie. Au jucat monopoly, ping-pong, badminton, au stat de vorbă şi au ascultat muzică. Unii dintre ei au mai făcut şi fotografii. Văzând cum se formează şi deformează grupurile prin curte, am avut revelaţia taberei, am aflat cine tropăia. După masa de seară am făcut un review de imagini şi am comentat toate eseurile lor de peste zi. Am mai stat la poveşti pe terasă, ca să îmi confirm teoria cu tropăitul, şi apoi am mers cu toţii la culcare pe la miez de noapte. Nici o mişcare.
sâmbătă, 28 iulie
Dis-de-dimineaţă am distribuit echipamentele foto şi am pornit în excursie spre Dâmbovicioara. Am făcut o parte din drum cu maşinile şi de la intrarea în chei până în sat am mers pe jos. După ce le-am spus despre regulamentul concursului foto, au plecat ca din puşcă la fotografiat. În Dâmbovicioara am făcut o pauză de suc şi îngheţată şi apoi am urcat puţin spre Ciocanu. Din nou fotografiat frenetic. Înapoi spre peşteră şi apoi sus, spre Brusturet. La Turnuleţ ne-am oprit pentru masa de prânz şi apoi l-am pus din nou pe Relu la butoane. Am organizat un atelier de fotografiat suspendat în corzi. Pe rând, voluntarii şi-au verificat prezenţa de spirit şi curajul. Doar în câteva cazuri a învins instinctul de supravieţuire. Ne-am distrat vreo două ore foarte tare. Denisa şi Andrei au făcut nişte imagini senzaţionale cu ambiţioşii răsturnaţi la propriu cu capul în jos. Am plecat spre casă şi, după vreo două ore şi două pasaje traversate cu maşinile, mult praf şi ceva imagini, am ajuns la pensiune. De notat doar superba săritură pentru poza de grup gen “oul în tigaie” a unui grup semnificativ de adolescenţi. SuperTantiMaricica a punctat din nou cu o cină de poveste şi clătite. Am stat apoi pe terasă la poveşti şi, deşi toată lumea avea febră musculară, tropăitul îşi vedea de treabă liniştit, ritmic şi fără sincope. A durat destul de puţin până când muzica pe care o ascultau la o masă şi glumele de pe 9gag de la alta m-au gonit de acolo. Nu înţelegeam mare lucru, aşa că mi-am văzut de ale mele. Doar Andrei zâmbea cu gura până la urechi, dar el a terminat liceul de câteva zile, aşa că nu se pune. La un moment dat, am auzit însă ceva ce mai auzisem de nenumărate ori. Nu ştiu dacă de capul lor sau la recomandarea lui Andrei, playlistul a trecut în zona rock old school. Aşa da! Am stat vreo 10 melodii şi, după ce am văzut că resursele lor rock de pe aifoane, aipeduri şi aipoduri s-au terminat, mi-am adus laptop-ul şi le-am organizat pe terasă o audiţie la lumina stelelor. Seminţe, biscuiţi, ceaiuri, Pink Floyd, Doors, Led Zeppelin, Black Sabbath, Iron Maiden, Judas Priest, seminţe, biscuiţi, ceaiuri, Dire Straits, Queen, Metalica, Fleetwood Mac, Jethro Tull, Deep Purple. Tropăit, seminţe, rock, ceaiuri, biscuiţi. O seară fabuloasă. Nani. Pe scări, după ce toată lumea a adormit, tropăitul îşi face în continuare de cap. Zâmbesc sub patură.
duminică, 30 iulie
Mai prietenoşi parcă după seara trecută, după micul dejun se echipează cu ceva entuziasm pentru excursia la Bran cu tricouri SFF. Autocar, 40 km, debarcare. Nici un eveniment pe drum. A, doar poliţia care ne-a oprit ca să verifice să nu facem cumva trafic electoral. Am început cu Muzeul Satului şi am continuat cu bazarul. Şaorma cu de toate, îngheţate, sucuri de petrochimie, adică desfrâu! Fotografii, suveniruri, dulciuri. În mai multe rânduri i-am văzut cum entuziaşti, la întrebările turiştilor, dădeau explicaţii despre SFF şi despre tabăra de fotografie şi m-am bucurat că le place ce facem noi. Graţie tricourilor personalizate şi a aglomeraţiei de DSLR-uri pe metrul pătrat, întrebări şi răspunsuri au fost foarte multe. Câştigătorii de la raţele şi vânătorii au fost cu mine să îşi mănânce premiul, un uriaş şi delicios tiramisu. Pe drumul de întoarcere am oprit la cetatea Oratia şi am mai tras o sesiune de imagini. Pensiune, prânz, comentarii pe toate imaginile de concurs, selecţie imagini pentru finală, jurizare, festivitate de premiere. Pentru că nu am avut o imagine care să facă diferenţa, am acordat cinci premii de încurajare, în valoare de 500 RON fiecare, celor mai dedicaţi şi mai constanţi participanţi. Foc de tabără. Jocuri cu jar. Câte o bere Radler pentru petrecerea de final. Poveşti, promisiuni, schimb de mailuri, messuri, aidiuri. Câte o timidă strângere de mână, un pupic pe obraz, o îmbrăţişare scurtă. Muzică, doar balade rock. O săptămână plină cu fotografie, distracţie, sport, muzică bună (într-un final) şi tropăit. La iarnă facem tabără foto din nou!
PS 1: Mulţumim Canon şi F64 pentru echipamentele fotografice puse la dispoziţie şi pentru cadourile pentru copii!
PS 2: Mulţumesc Denisa şi Andrei pentru tot efortul depus: imagini making of, organizare, training tehnică&artă fotografică la sesiunile foto şi în excursii, paratrăznete etc. Fără priceperea, răbdarea şi diplomaţia lor, tabăra s-ar fi terminat probabil marţi…
PS 3: Relu Nica rules! Noduri, pictură, modelaj, alpinism, orientare în teren, poveşti, lame. O întreagă poveste! Mulţumim!
PS 4: Ca să nu uit: în geamantane băieţii aveau cofetării, iar tropăitul era de la hormonii imberbilor şi entuziaştilor fotografi şi fotografe…
3 Comments
Cand se v-a organiza in iarna tabara de fotografie?
Bravo Dan, bravo Relu!
Foarte interesanta initiativa … Cand voi avea un kinder, stiu unde-l trimit 🙂