Steve McCurry – Fata Afgană

Pentru noi, niște oameni normali, a avea în viață doar două fotografi în care apărem poate părea o tragedie. Pentru alții poate fi cel mai bun lucru care li se întâmpla în viata. Poate părea paradoxal ceea ce va povestesc dar veți vedea ca pot exista și destine atât de tragice încât, poate doar o fotografie făcută la momentul potrivit, sa îl mai poată schimba.

Pentru Sharbat Gula, o fetiță de numai 8 ani, totul începe în 1980, odată cu moartea părinților săi în urma unui raid aerian al elicopterelor rusești asupra satului său. Incepuse razboiul sovietic in Afganistan. Cele câteva rude ramase în viață și bunica sa vor fi nevoiți sa o ia și să treacă munții pentru a ajunge în tabăra de refugiați Nasir Bagh, lângă Pakistan. În ciuda vârstei fragede și a vieții dificile departe de case, dormind în cort și mâncând din ajutoare primite de la organizațiile umanitare, Gula încearcă sa ducă o viață normală și deși trecuseră 4 ani în tabăra de refugiați ea continuă sa meargă la scoală. Într-un astfel de moment o întâlnește fotograful Steve McCurry, plecat într-o misiune National Geographic de documentarea a războiului afgan.

Ochii au fost lucrul care i-au atras atenția. Ochii ei de un verde tulburător, de o inocență și candoare fără margini, în contrast probabil cu hainele rupte și fața murdară. Erau probabil cele mai bune haine pe care le avea. Timidă și retrasă s-a ferit de obiectivul aparatului dar fotograful, un om ce are priceperea și talentul de a se apropia de oameni, i-a pozat pe toți ignorând-o tocmai pe ea. Când a simțit că Gula se simte exclusă Steve i-a zâmbit și a invitat-o să-și dea basmaua la o parte. Cortul scolii improvizate din tabăra de refugiați a devenit astfel un enorm cort de difuzie pentru ceea ce avea sa devina cea mai emblematică imagine marca National Geographic, Fata Afgană.

Echipa a plecat, Gula a rămas, iar o perioadă de timp nimeni nu a intuit ce moment magic a fost săpat pe vecie într-un cadru pe o peliculă Kodachrome. Pentru fata afgană timpul trece cu siguranța altfel. Se va căsători pe la sfârșitul anilor ’80 și speranța pentru o viată mai bună reînvie probabil odată cu nașterea primei sale fetițe Robina. Au urmat apoi Zahida și Alia. Va fugi în Pakistan de unde se va întoarce în satul natal la mijlocul anilor ’90. Tot ce și-a dorit pentru fetele ei a fost să poată să-și continue educația și regreta ca vremea, vremurile dar mai ales războaiele au împiedicat-o să-și continue școala.

Deși în micul colț uitat de lume se consumă tragedii personale, pentru noi, oamenii normali ce apărem în multe fotografii, se pare că astfel de lucruri nu sunt importante sau le ignorăm voit. Noi habar nu avem prin ce patimi trebuie sa treacă unii semeni ai noștri. Timp de 17 ani pentru noi Sharbat Gula a fost doar “Fata Afgană”. Nu am stiut cum o cheama.

Poate doar anul 2001, odată cu fuga talibanilor de la putere în urma războiului american, să mai aducă ceva liniște într-un fir narativ mult prea presărat cu durere. Întoarsă in satul sau natal Gula îl va reîntâlni pe fotograful care a făcut-o celebră fără ca ea sa afle vreun moment asta. Și astfel se năștea a doua fotografie din viața ei. De această dată imaginea nu se va mai putea susține singură pentru că inocența și candoare din ochi au fost ucise iremediabil și ele într-un război mult prea lung. Doar prin alăturarea celor doua momente suspendate în timp putem conștientizăm cat de adânc sapa destinul pe chipul unui om. Descoperim în definitiv cicatricile sufletului.

În 2009 când Kodak a oprit producția i-a oferit lui Steve McCurry ultimul film Kodachrome ieșit de pe banda de asamblare. A fost momentul când am înțeles ca nu vom mai vedea niciodată niște ochi atât de verzi.