Antartica

Text & foto: David Neacșu
Articol aparut in revista FotoClass

Motivul pentru care am plecat în Antarctica‚ supranumită și Pustiul Alb ‚ a fost Vârful Vinson, cel mai înalt vârf de pe acest continent. După 30 de ani de alpinism în care am participat la 32 de expediții prin munții lumii a venit și rândul Antarcticii. O expediție foarte grea, cu o logistică gândită cu un an înainte, cu niște costuri imense (aproximativ 40.000 Euro) și cu foarte multe ture de antrenament prin munții țării (în jur de 2-3 zile pe săptămână).

Timp de un an de zile am reușit să adun echipamentul de care aveam nevoie pentru a supraviețui în acele condiții extreme. Începând de la ciorapi, bocanci, etc. până la cort, sac de dormit, mănuși și terminând cu aparatul de fotografiat.

Am avut două aparate foarte mici, un Leica digital și un Olympus împrumutat de la un prieten. Fiecare cu câte 2 baterii de schimb. Temperaturile din Antarctica în perioada expediției au fost între -15°C și – 52°C pe vârf.

Știam la ce mă expun așa că nu am riscat nimic. Tot ce era electronic (aparatele foto, bateriile, telefonul prin satelit și ceasul special care era atârnat de gât) stăteau tot timpul sub haine, cât mai aproape de piele.

Tot timpul aveam în mâini două perechi de mănuși din care cea exterioară de puf cu un singur deget. Atunci când făceam o fotografie apucam cu dinții mănușa exterioară, o scoteam urgent de pe mână și mă grăbeam să scot aparatul de la piept. Nu prea era timp și nici loc de artă!

Mișcările trebuiau să fie precise și gândite din timp. Orice expunere a extremităților la gerul pătrunzător mai mult de un minut sau maxim două putea fi fatală. Dovadă stă faptul că pe vârf am avut vânt de 80 km/h și temperaturi de – 52°C și am pierdut în furtună masca de schi care îmi proteja nasul și buzele.

Am degerat instantaneu, dar nu s-a resimțit acest lucru decât peste 3 zile când am ajuns la tabăra de bază unde am dat de temperaturi mai mari de 0 grade. Pur și simplu zonele degerate au explodat și timp de o lună de zile am mâncat cu paiul.

De fapt frigul și vânturile sunt marile probleme de pe acest continent, iar atunci când sunt cumulate singura scăpare e să stai într-un cort foarte bine ancorat. Din punctul ăsta de vedere am fost norocos. Am ajuns în Antarctica după o furtună cruntă care a durat 3 săptămâni și am plecat de acolo cu furtuna în spate. Adică am apucat o fereastră de 2 zile fără vânturi puternice.

Astfel, avionul militar care ne-a dus înapoi la Punta Arenas în Chile a putut ateriza pe luciul gheții din Patriot Hills. Avionul stă acolo maxim o oră, cu motoarele pornite, timp în care se descarcă provizii pentru baza de acolo, se încarcă apoi foarte rapid și decolează imediat spre Chile.

Participarea la aceasta expediție a fost internațională, 5 dintre cei 8 membri ai expediției erau la ultimul vârf din celebrul “Seven Summit”. Unul nu a putut face vârful și am putut citi dezamăgirea și tristețea greu de exprimat în cuvinte.

Unul dintre alpiniști (mai exact un ecuadorian) avea un aparat de fotografiat mare. Un Canon. Fotografiile lui au fost cele mai reușite, fantastice, de o profunzime perfectă, dar din păcate 2 degete i-au degerat. Acesta a fost prețul pentru acele fotografii de vis. Las la latitudinea cititorilor să hotărască dacă a meritat sau nu acest sacrificiu.