Luna de miere

(un review la limita ficţiunii cu Olympus OM-D E-M5, obiectiv Panasonic pancake de 20mm F/1.7, cumpărate prin f64)

E ca şi în căsătorie, prieteni. Cumpărarea unui nou aparat foto seamănă un pic cu treaba asta, v-o spune unul care a primit primul aparat în urmă cu peste 30 de ani şi a serbat 20 de ani de căsătorie anul trecut. Un aparat foto pentru un amorezat de fotografie înseamnă o legătură profundă, puternică, fizică, mistică îndrăzesc să spun. Procesul e complex şi se derulează urmând aproximativ aceleaşi faze. Durează ceva până te decizi. Studiezi piaţa, întrebi prietenii. Te frămânţi. Te inflamezi de amor. Îţi vine să dai cu basca de pământ de dezamăgire. Off the record, mereu n-ai destui bani în cont. Această fază e enervantă, dureroasă, pare infinită. În fine, zici ‚Da’! E ireversibil. Timpul trece brusc infernal de lent. Vine într-un final şi curierul aducând cutia conţinând noul aparat. E un moment emoţionant, nu ai vrea să-ţi sune telefonul chiar atunci.

Vălul miresei. Deschizi cutia, inspiri adânc, închizi ochii de plăcere. E întuneric. Noaptea nunţii. Deschizi ochii – iată! lumea toată aşteaptă să fie fotografiată: nucul de pe geam, dezordinea de pe birou, ba chiar şi fotografiile prinse într-o placă de plută, pe uşă. Mereu am emoţii când fac prima fotografie cu un nou aparat. Şi de emoţie, uit tot ce le predic asiduu studenţilor şi îmi şoptesc mie personal în barbă: atenţia la lumină, la subiect, la fundal etc. Declanşezi. Lumea îngheaţă un pic şi ea de fericire. E un moment magic al lunii de miere, poate cel mai frumos. E întocmai ca la începutul unei mari călătorii – când totul e posibil, îţi stă înainte, gata să fie văzut şi atins numai şi numai de tine. Netezit cu privirea, prin vizorul unui mic aparat.

Olympus OM-D E-M5 are înainte de toate un nume prea complicat pentru cât e de mic. Ca şi hamburgerul de la McD, în reclame pare mai mare, mai impunător, mai supărat şi mai colţuros, mai Rambo. De ce? Pentru că aşa cum americanilor le plac maşinile mari, multor oameni le plac aparatele impunătoare. Dacă se poate, negre. Pentru ca atunci când ies cu prietenii la o terasă, scula să ocupe mult loc pe masă, să încurce un pic berile. Dacă nu ai atârnat de gât un aparat de 3 kile cu zoom, nu eşti un fotograf prea credibil, la o nuntă cel puţin. Poate că acest fapt ar merita studiu psihanalitic, dar nu acum, nu aici şi nu eu.

De când digitalul a luat aşa un mare avânt, am aşteptat cuminte şi răbdător ca Olympus să facă acest gest de curtoazie, numit de fapt strategie de marketing. Să facă gestul de a scoate un digital in memoriam seria Olympus OM pentru oameni ca mine, care au tras multe filme cu OM 10 şi OM 1n şi au rămas cumva îndrăgostiţi, aşa cum doar în liceu mai poţi fi. Când a apărut deci varianta pe digital, l-am luat imediat şi îl iubesc deja, deşi uneori mai visez la geanta aceea furată în North Carolina US care conţinea pe lângă un body de OM 1n şi trei obiective Zuiko fixe: 28, 50 şi 135. Ah!

Înainte de toate, când ţii un aparat în mână şi începi să te mişti cu el de colo-colo, realizezi limitele review-urilor citite în prealabil. E altceva, nu neapărat diferit, dar ai nevoie de o lună de miere, ca să înţelegi cu cine te-ai căsătorit de fapt. Dragostea dintâi, cea oarbă şi entuziastă se diluează uşor şi din ceaţă încep să se ivească forme, contururi precise, îmbufnări inexplicabile. Începi să contabilizezi bunele şi relele. În cele din urmă, dragostea se validează când te trezeşti devreme în multe dimineţi alături de iubita ta şi îţi dai seama că n-ai vrea cu nici un chip să fii lângă nimeni altcineva. Iar când iubeşti pe cineva, vrei să fii alături de persoana aceea şi să faceţi multe lucruri împreună. Teoria mea e că dacă nu există o strânsă prietenie menită să dubleze romantismul unei relaţii de durată, e bai.

Aşa am făcut şi cu M5, îi spunem pe numele mic, e mai drăgălaş. Am început să facem chestii împreună, să ne împrietenim. Am început să mă joc cu el. Nu citesc niciodată manuale de întrebuinţare înainte, îmi place să verific intuitivitatea meniului şi să descopăr ce fac butoanele, unde stau şi ce mesaje îmi transmit prin mîini. Îmi place să-mi întreb prietenii detalii tehnice, dar mă stresează foarte dacă cineva îmi schimbă setări în meniu fără să-mi explice ce şi de ce. Prefer să discut mai puţin despre tehnică şi mai mult despre subiectele ce fac obiectul pasiunii mele fotografice, de aceea caut mereu setări simple, obiective fixe, aparate discrete, dar deştepte. Mi se pare mai important să pot avea aparatul cu mine permanent decât să număr megapixeli, aşa cum mi se pare mai important să fiu mai atent la lumină, decât la setări complicate legate de bracketingul pe ISO.

M5 are cum spuneam, multe calităţi, dar şi câteva lucruri care nu îmi plac foarte mult. Începem cu cele mai puţin fericite, ca să terminăm într-o notă înaltă. Chiar dacă sunt mici şi unora li se pot părea neimportante, măruntele lucruri enervante sunt acolo, la locul lor. Cine cunoaşte cum arăta un vizor de OM pe film, mă va înţelege când spun că vizorul electronic nu e cel mai fericit lucru de pe lume, mai ales că nu ai cum să vezi nimic prin el dacă aparatul nu e pornit. Iar mie îmi place să mă uit prin vizor şi doar aşa, de amorul artei, să văd dacă am nimerit corect distanţa la care trebuie să stau de subiect. Cred că îl voi mai duce de sute de ori la ochi până să-mi intre odată în cap că n-o să văd prin el nimic, niciodată dacă e stins. Levierul ciudat de on/off din dreapta jos nu e pus acolo pe gustul meu de amator de literatură, kendo şi vin alb. Cu butoanele uşor înghesuite din partea de sus încă nu am reuşit să mă obişnuiesc, deşi tactil, se mişcă superb. Bateria nu ţine cât aş vrea, mai ales dacă filmezi şi te mai şi uiţi ce ai făcut. Nu ai ce să ieşi să faci street photography aiurea o zi întreagă fără minimum o baterie de rezervă. Şi bateriile la M5 sunt scumpe, de fapt enervant de scumpe.

Am făcut zeci de kilometri pe jos împreună cu acest aparat. Nu îl port de gât decât rar, ci îmi vâr mâna stângă prin curea şi el stă cuminte undeva pe coaste, în dreptul cotului mâinii stângi. Ei bine, dacă majoritatea aparatelor pe care le-am avut se aşezau frumos şi făceau cumva corp comun cu tine, M5 îţi cam intră în coaste, e mai degrabă ca un corp străin. Vizorul e excentric şi ţi se înfige cumva în fizic încercând să ajungă la organele interne. Să-l cari doi kilometri e ok, peste cinci deja e o provocare. E ca şi cum ai umbla pe stradă alături de o fată prea tânără, prea înaltă şi prea frumoasă pentru tine. Simţi un oarecare disconfort, dar până la urmă experienţa e memorabilă, ai vrea în secret să te vadă nişte prieteni. Dar nu ştii dacă ai vrea ca acest lucru să devină un obicei. Ultima mea mică remarcă de cârcotaş e LCD-ul. L-aş fi preferat să fie rabatabil de tot, treaba cu tilt-ul e prea şmecheră pentru un om simplu ca mine.

Ta-daaa! Lucruri bune! Măsor calitatea unui aparat după pofta care mi se face să-l iau în mână. E ca şi cu căpşunii lăsaţi în farfurie ca momeală de băieţii noştri pe masa din bucătărie, cea pe lângă care trec de nenumărate ori în drumul meu zilnic din hol înspre camera de lucru. Întrebarea e hamletiană: te abţii sau nu? M5 e mereu la mine pe masă, printre cărţi, hdd-uri, laptop, pixuri şi fotografii. La intervale regulate îl iau în mână, îi dau drumul (scoate un sunet de fond de hamster, parcă ar fi viu), mă uit la câteva imagini, intru în meniu, mişc butoane, eventual fac o poză pe geam şi îl pun la loc. Stă foarte bine în mână, are o greutate ideală ca să-ţi dea încredere. Stabilizatorul de imagine e testat pe un iaht legănat bine pe Bosfor pe înserat şi rezistenţa la intemperii e mai mult decât binevenită. La fel şi extra-garanţia de 3 ani, deşi sunt frustrat că am ratat-o, fiindcă este doar pentru aparate cumpărate după 1 iunie, detalii pe myolympus.ro. Autofocusul e iute, iar imaginea îmi place foarte mult. Aici se termină poveştile şi începe partea serioasă – cum arată imaginea. Dar povestea aceasta e prea lungă, iar review-ul meu sentimental s-ar întinde prea mult. Poate altă dată.

Ah, şi ar mai fi sunetul de declanşare. Acesta merită un paragraf separat. Deoarece aici e vorba iar de iubire, literatură şi alte senzaţii indescriptibile şi inefabile, de fapt singurele care fac ca viaţa să merite cu adevărat trăită. Sunetul la declanşare e de-a dreptul poetic, un fel de vers alb, reuşit, declamat cu glas limpede într-o lume cenuşie, înfrigurată, când iarna încă se încăpăţânează să nu plece, deşi e mijloc de martie şi visăm la ghiocei. Sunetul seamănă mai precis cu un crin scăpat într-un lac într-o zi de vară dimineaţa devreme trecând peste un pod de lemn, nu departe de un tei înflorit.

Şi cu această imagine făcută din cuvinte, ar fi bine să mă opresc aici înainte de a periclita cu totul credibilitatea acestui review, la pachet cu starea mentală a autorului său. M5 e cuminte, i-am promis o vacanţă mare de vis: mergem împreună la Măguri, la Tăşuleasa, la Havana, aiurea prin Europa, în Crimeea. Şi cu un pic de noroc, luna de miere se va transforma într-o mare prietenie.

Voicu Bojan (www.diafragma9.ro)