V-J Day in Times Square

“Am văzut un marinar alergând de-a lungul străzii și îmbrățișând fiecare femeie ce-i ieșea în cale. Nu conta că erau de vârsta a treia, durdulii sau slabe. Alergam în fața lui cu Leica uitându-mă în spate dar nici unul din cadre nu ma mulțumea. Apoi, cu coada ochiului, l-am surprins îmbrățișând ceva alb. M-am întors si am declanșat în momentul în care marinarul săruta asistenta medicală. Dacă ar fi fost îmbrăcată în negru sau dacă marinarul ar fi avut uniforma albă n-ar fi existat nicio fotografie. Contrastul dintre rochia ei alba și uniforma lui neagra au dat imaginii impact. Am declanșat de 4 ori pentru ca totul s-a terminat în câteva secunde.” Alfred Eisenstaedt (1898 – 1995)

Nu cred că există o fotografie mai reprezentativă pentru sfârșitul celui de-al doilea război mondial ca cea realizată pe 14 august 1945 în Time Square de către Alfred Eisenstaedt. Deși ai putea crede că momentul surprinde o revedere intre 2 îndrăgostiți, e mai degrabă consecința unei euforii generale datorate anunțării capitulării Japoniei (după folosirea bombei atomice la Hiroshima și Nagasaki). Imaginea a fost publicată o săptămâna mai târziu în Life, într-un material amplu ce ilustra sărbătoarea victoriei.

Alfred Eisenstaedt  mărturisea ulterior ca totul s-a desfășurat atât de rapid ca n-a avut timp să afle numele celor doua personaje astfel încât mult timp identitatea lor a rămas un mister. Abia în 1970 fotograful primește o scrisoare de la o anume Edith Shain în care aceasta pretinde că ea ar fi personajul feminin. În 1945 lucra ca asistenta medicală când a auzit la radio vestea sfârșitului războiului și a plecat împreuna cu o prietena în Time Square pentru a sărbători. Imediat ce a ieșit de la metrou un marinar a îmbrățișat-o și a sărutat-o.

Invitată în 2008 la parada veteranilor, Edith avea să povestească: “Acest băiat m-a prins și ne-am sărutat, apoi eu am luat-o într-o parte și el în alta. Nu aveam cum să știu cine era, dar nu m-am supărat pentru ca era cineva care luptase pentru mine. Cât despre fotografie, spune atât de multe lucruri – speranță, iubire, pace și un viitor. Sfâriștul războiului a fost o experiență minunată, iar fotografia reprezintă toate acele sentimente”. Edith Shain a murit pe 20 iunie 2010 răpusă de cancer.

Identitatea personajului masculin rămâne incerta până azi, deși au fost cel puțin 13 bărbați care au pretins a fi marinarul pupăcios. Dintre aceștia cel puțin 2 personaje par să aibă trăsăturile potrivite. Primul dintre ei, Carl Muscarello, un fost ofițer de poliție, și-a susținut cauza indicând un semn din naștere de pe mana. Deși inițial Edith Shain a admis că el poate fi marinarul, ulterior a declarat că nu are nici o dovadă nici pentru și nici împotrivă. Cert e că a refuzat să-l sărute atunci când reporterii i-au rugat să refacă cadrul inițial, acceptând într-un final să fie sărutată doar pe obraz.

Cel de-al doilea personaj credibil ce a pretins a fi marinarul nostru a fost Glenn McDuffie: “Dacă cineva va privi suficient de atent, nu are cum să nu observe asemănarea”, a mărturisit el. Pentru ca Eisenstaedt nu a putut niciodată să identifice cu certitudine subiectul, editorul LIFE, Robert Sullivan avea să declare că probabil va rămâne pentru totdeauna un mister.Cert e ca mai există o imagine realizată de Victor Jorgensen, fotograf în marină, care a reușit să surprindă aceeași scena însă dintr-un cu totul alt unghi. Publicată a doua zi în New York Times și denumită Kissing the War Goodbye, fotografia nu prezintă perspectiva necesara identificării locului, e ceva mai întunecată, cu mai puține detalii preferându-se planul american ca și cadraj. În definitiv imaginea reușește să transmită euforia momentului, bucuria manifestată la nivel individual și faptul că un sărut poate fi la un moment dat răsplata supremă pentru cei care au avut curajul de a lăsa totul și de a pleca la război. O imagine cât o mie de cuvinte. Textul acestui articol are 640.