Istoria fotografiei : relevanța pentru artiștii contemporani

Bill Jay ne dă o lecţie despre istoria fotografiei. Un articol vechi, dar în același timp atât de actual!

„Trecutul Perfect” („Past Perfect”)
Relevanța istoriei fotografiei pentru artiștii contemporani

(*publicat prima dată în The British Journal of Photography, octombrie 1982)
Recent, mă aflam în prezența unui grup de profesori de fotografie care discutau despre scăderea bruscă a numărului de studenți care se înscriu la universitatea lor și despre necesitatea de a scoate din programă mai multe cursuri. Unul dintre profesori – cel mai renumit ca art-photographer – a fost foarte explicit în ceea ce privește cursul acțiunii. „Evident,” spunea el, „scoateți cursurile de istorie a fotografiei. Istoria este irelevantă.” Irelevant, pentru el, era că aceste cursuri de istorie a fotografiei includeau majoritatea studenților, ceea ce arăta clar faptul că decizia se baza mai puțin pe eficiență și mai mult pe o prejudecată personală.
„Istoria este irelevantă” nu este o prejudecată nouă. Și-a făcut simțită prezența în trecut în aproape toate domeniile artistice, inclusiv în pictură. Este o afirmație deosebit de stupidă, rostită fie de cei cu adevărat ignoranți, fie de pseudo-intelectuali. Și este o afirmație deosebit de periculoasă în acest stadiu de dezvoltare a mediului, când istoria fotografiei începe să fie discutată, predată și încep să se scrie cărți pe această temă din ce în ce mai des.
Aș dori să spun câteva cuvinte de încurajare celor care a) sunt interesați de trecutul acestui tip de artă b) sunt îngrijorați de împunsăturile mulțimii „eu urăsc istoria” și c) nu se consideră de o ignoranță crasă, cu atitudine academică în stil pompos sau excesiv de bigot, ceea ce, desigur, înseamnă fiecare cititor al acestor cuvinte.
1. Un interes pentru istoria fotografiei este un rezultat natural, inevitabil al faptului de a fi un fotograf serios. Nu am întâlnit niciodată un fotograf cu adevărat dedicat, de orice talie, care să nu fie fascinat sau îmbogățit de o cunoaștere a trecutului acestui mediu. În plus, fotografii importanți sunt interesați de nimic și de orice legat de fotografie ce le afectează propria dragoste de fotografierea cu aparatul foto. Pentru fotograful cu adevărat dedicat, totul este relevant și direct folositor. Acest lucru pare atât de evident încât cu el se poate măsura meritul unui fotograf. Mergeți la film cu fotografi și îi veți auzi cum fac legătura între stil, caracter, acțiune sau orice altceva cu arta lor; ascultați-i cum discută cărțile pe care le-au citit ultima dată, evenimentele recente din viețile lor, poveștile din ziar, concertele la care au fost și așa mai departe. Orice fac are o relevanță aplicabilă direct și imediat pasiunii lor. Atunci, cât de relevantă este istoria propriei lor arte?
Un corolar natural al interesului față de orice subiect este ca mintea să se „răspândească” și să absoarbă temele din jur. Concentrarea adevărată pe orice subiect vibrează rețeaua de conexiune până când ideea de irelevanță devine o noțiune absurdă. Prin urmare, să spui că „Istoria este irelevantă” este nenatural și, în mod intenționat, rău.
2. Criticii istoriei ar putea arăta înspre domeniul istoriei artei (istoria picturii) unde se pare, atât de des, că există o prăpastie enormă între artistul practicant și istoricul academic, cu suspiciunea și dezaprobarea lor reciprocă și limbajul și atitudinile care s-au diferențiat atât de mult încât cele două categorii sunt surde una la strigătul pentru recunoaștere al celeilalte. Din fericire, acest stadiu nu a fost atins în fotografie. Dar, trebuie să recunoaștem faptul că se apropie, dacă nu eliminăm prejudecățile mulțimii eu-urăsc-istoria. Până în acest punct al istoriei fotografiei, toți cei mai buni istorici fotografici (inclusiv Beaumont Newhall, Van Deren Coke și Helmut Gernsheim) au fost, de asemenea, fotografi. Acest lucru este important. Estetica fotografiei își are rădăcinile în proces și este esențial ca istoricul să aibă o relație intimă cu echipamentul, materialele, substanțele chimice și chestiunile practice ale acestui procedeu. Alternativa este o istorie uscată, rece și irelevantă. Adesea, acesta este rezultatul când itoricii „puri” ai artei abordează istoria fotografiei.
Un singur exemplu este suficient. Am auzit odată o prelegere ținută de un istoric al artei care examina mai multe albume foto din anii 1860 în care era prezentată o proporție mare de fotografii cu copaci fără frunze. Lectorul, într-o lucrare detaliată, metodică, a tras mai multe concluzii din acest lucru cum ar fi: fotograful văzut ca un romantic, meditează pe teme ca moartea și distrugerea, nevoia artei tinerilor să mimeze motive din gravură și pictură, etc. Se prea poate ca aceste observații să fie valide sau nu, dar esența a fost ratată. Oricine se pricepea la fotografie (și citise literatura secolului al 19-lea) știa că în proces își aveau rădăcina copacii fără frunze, nu în artă. Pur și simplu procesul de colodiu a necesitat expuneri lungi (de obicei, 20 de secunde pentru un peisaj), timp în care frunzele unui copac de vară au zburat în vânt și au produs încețoșarea obiectivului. În acele vremuri, petele nu erau deloc agreeate și, astfel, fotograful aștepta iarna când o imagine foarte detaliată putea fi produsă mult mai practic.
Ideea de bază este că: istoricii pot deveni excesiv de academici și irelevanți, dar aceasta nu este o condamnare a însăși istoriei.
3. Nu numai că toți marii istorici au fost familiarizați cu practica fotografică, dar cei mai buni fotografi s-au numărat printre cei mai importanți contributori din acest domeniu la cunoștințele de istoria fotografiei.
De exemplu, datorăm recunoașterea lui Eugene Atget în mare parte eforturilor lui Berenice Abbott. Munca timpurie extraordinară a lui Jacque Henri Lartique, baiatul-minune al fotografiei, ne-a fost adusă în atenție de John Szarkowski (el însuși fotograf practicant și publicat). Ansel Adams a făcut asta pentru Timothy O’Sullivan. În 1937, când a fost rugat să contribuie la primul eveniment fotografic mare al Muzeului de Artă Modernă, Adams a trimis împreună cu propriile lucrări o colecție de fotografii originale realizate de O’Sullivan și o notă care spunea: „Câteva dintre fotografii sunt extraordinare – cele mai bune din câte am văzut vreodată.” O’Sullivan era practic necunoscut la acel moment și așa ar fi rămas probabil, dacă nu ar fi existat entuziasmul unui fotograf pentru istoria fotografiei.
Fotografii trecutului au fost întotdeauna cei mai energici și de succes „istorici” ai fotografiei. Și acum suntem făcuți să credem, de pseudo-intelectuali, că toate eforturile lor au fost „irelevante”. Ce aroganță incredibilă!
4. Cei care susțin că istoria este irelevantă se condamnă pe ei înșiși și își condamnă imaginile să fie pe veci capricioase, urmând orbește cea mai recentă tendință și modă stilistică din imagistică. Nu poate exista garanție fără un trecut simțit profund; ca un copac fără rădăcini există mereu riscul ca noul vânt al schimbării să distrugă arta. Aceasta este marea eroare a epocii, că ceva este mai bun pentru că e mai nou. Așa cum a scris odată Dr. Aaron Scharf cu o pasiune tulburătoare:
În aceste vremuri, este în vogă respingerea trecutului – de parcă așa ceva chiar ar fi posibil. Câtă nerușinare! Și cât narcisism! Istoria nu MĂ poate învăța nimic! ÎMI proiectez fleacurile asupra istoriei, astfel că nu poate fi decât, nu trebuie să fie decât, nu trebuie să aibă de-a face decât cu fleacuri. Așa că ajutor! Istoria nu este altceva decât o colecție inutilă de fapte, date și alte irelevanțe! Iată omul „modern”, omul rezultatelor rapide, omul de acțiune cu minte liliputană.
Unul dintre blestemele fotografiei contemporane este că se alimentează numai cu aparițiile săptămânii trecute, punând stilul mai sus de înțeles, lăudând banalitatea  în loc de convingerile profunde. Fotografii sunt datori fotografiei și lor înșiși să iasă din acest impas, recunoscând și îmbrățișând lecțiile istoriei. Când înțelegem de unde venim, suntem mult mai încrezători în destinația noastră. Un mod de a fi sigur că nu te învârți în cerc este să-ți arunci geamandura de la bord. Analizând aceste lucruri „trecute” poți să construiești o viziune mai bune de viitor.
Istoria fotografiei este relevantă deoarece trecutul luminează viitorul.
5. Istoria fotografiei nu este o listă obiectivă de nume, date, procese și alte fapte irelevante. Și, dacă susții acest punct de vedere, atunci nu ai înțeles întregul scop al istoriei. Istoria este o fortă palpabilă, pertinentă, identificabilă, care îmbogățește înreaga viață, nu numai aspectul denumit fotografie. Istoria este povestea visurilor oamenilor, a aspirațiilor acestor, a deziluziilor lor, a strigătelor lor de protest împotriva condiției umane, a modului în care au provocat soarta, fiind puși față în față cu înfrângerea și a strigătelor lor în momente de victorie asupra sinelui și asupra naturii. Istoria trăiește și suflă viață în mințile uzate de „relevanță”. Prin istorie, împărtășim experiențele altora care au știut ce înseamnă să se lupte cu un mediu atât de recalcitrant ca fotografia. Istoria le recunoaște prezența în munca noastră din prezent; prin istorie, maeștrii trecutului ne vorbesc despre speranța în viitor.
Asta înseamnă istoria. Și oricine consideră istoria irelevantă este o persoană care se declară nebună și autodistructivă.
6. Să spui „Istoria este irelevantă” are la fel de mult sens ca atunci când spui „nașterea mea și istoria ce i-a urmat până în prezent sunt irelevante”. Chiar dacă un fotograf este conștient de acest lucru sau nu, istoria mediului determină, într-un mod foarte real, aparența fiecărei fotografii pe care o face în prezent. Ca în științele juridice, ignoranța nu este o scuză. Nu există nici un fotograf în prezent, indiferent cât de indiferentă îi este istoria, care să nu fie profund afectat ca un rezultat inevitabil al imaginile acumulate din trecut. Acestea sunt moștenirea fiecărui fotograf contemporan, memoria colectivă a mediului și nu se poate scăpa de istorie atât timp cât ești om. Toate insulele par izolate, dar sunt legate prin același fund al mării și sunt udate de aceleași valuri.
Istoria este relevantă prin simplul faptul că este istoria noastră.
7. Istoria fotografiei nu s-a sfârșit brusc în 1900 sau în 1950 sau în oricare dintre anii din trecut. Istoria include orice faci chiar acum. Și iată concluzia: orice imagini sunt realizate în acest moment, nu numai că se adaugă ele la istoria mediului, dar lucrările trecutului sunt reînnoite de cele mai bune lucrări ale prezentului. Fiecare imagine nouă schimbă subtil, dar irevocabil trecutul deoarece contribuie la viitor.
Fiecare fotograf este Ianus, zeul roman cu două capete care nu se putea uita înainte, fără să se uite înapoi.
istoria fotografiei
Despre Bill Jay:
Bill Jay și-a început cariera în Anglia, unde a fost primul Director de Fotografie la Institutul de Arte Contemporane. În plus, mai întâi a fost Editor/ Director la revistele Creative Camera și Album. În această perioadă, și-a câștigat existența ca editor de imagine la o revistă de știri de circulație largă și ca manager European la o agenție internațională de fotografie.
După ce a studiat cu Beaumont Newball și Van Deren Coke la Universitatea New Mexico, a fondat programul de studii fotografice la Universitatea Statului Arizona, unde a predat istorie și critică timp de 25 de ani.
Bill Jay a publicat peste 400 de articole și este autorul a peste 20 de cărți de istoria fotografiei și critică fotografică. Câteva dintre titlurile sale recente sunt: Cyanide and Spirits: an inside-out view of early photography; Occam’s razor: an outside-in view of contemporary photography; USA Photography Guide; Bernard Shaw: On Photography; Negative/Positive: a philosophy of photography; 61 Pimlico; Sun in the Blood of the Cat; Men Like Me, etc. A fost  rugat de nenumărate ori să contribuie cu eseuri la monografii făcute de fotografi foarte cunoscuți, precum Jerry Uelsmann, Bill Brandt, Michael Kenna și Bruce Barnbaum. A scris regulat editoriale pentru jurnalul LensWork.
Până să iasă la pensie, Bill Jay a fost invitat des în calitate de lector la simpozioane și conferințe și la facultăți în Marea Britanie și Europa, precum și în SUA.
Fotografiile sale au fost publicate și expuse pe scară largă, inclusiv în cadrul unei expoziții organizate în cinstea sa la Muzeul de Artă Modernă de la San Francisco. Monografia lui anterioară, Photographers Photographed, includea o selecție de mii de portrete pe care le făcuse unor persoane celebre din domeniul fotografiei, a cărei bază de date se află la Centrul Fotografiei Creative (Creative Photography Center) care găzduiește, de asemenea, arhivele cercetărilor sale.
A murit în anul 2009, la vârsta de 69 de ani.
A lăsat în urma sa un număr impresionant de articole, eseuri şi gânduri despre fotografie. O parte le veţi găsi şi în revista noastră, prin bunăvoinţa fiicelor lui Bill Jay, in special a lui Juliet Jay, care şi-au dat acordul în ceea ce priveşte utilizarea drepturilor de copyright (referitor la publicare şi traducere) pentru textele tatălui lor.
** articol tradus și preluat cu acordul Foto4all.ro
[products ids=1048904,1045330,125006657,125018843,125018844,1042114]

Alți fotografi au mai citit și:

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *