Fotografia de concert

Fotografia de concert are menirea de a transpune vizual şi emotiv un eveniment muzical live. În acest proces, calitatea unei imagini este cuantificată în măsura în care poate reda cât mai autentic mimica, gestica şi  mişcările ample ale artistului, dar şi relaţia acestuia cu publicul. În funcţie de acestea se creionază atmosfera de concert prin fotografie.  În acest demers, perspectiva subiectivă  a fotografului iese în evidenţă prin viziune, transpusă prin tehnică şi editare.  Tehnica ţine de modul în care îţi cunoşti aparatura & capabilităţile ei şi modul în care le operaţionalizezi într-o locaţie dată cu anumite condiţii date (ce ţin de gradul de acces în photopit, iluminare, restricţii de folosire a bliţului, etc). Transcenderea limitărilor echipamentului într-un mod cât mai inventiv e tot  o parte esenţială a tehncii. Pe lângă acestea,  tot de acest sector ţine şi modul în care fotograful se mişcă în raport cu subiectul, perspectiva şi unghiurile având un aport primordial asupra imaginii finale. Prin pasul cel din urmă -editarea-, se distorsionează creativ imaginea, aducând modificări ce alterează contrastul, cromatica, nivelele,etc  pentru a scoate fotografia dintr-o oareşcare platitudine. 

Acest articol are rolul de a creiona câte abordări asupra fotografiei de concert în ceea ce priveşte tehnica şi echipamentul folosit. 

Vom începe cu condiţiile de iluminare. Acestea depind de tipul de eveniment: indoor sau outdoor, concert sau festival. Lumina naturală, în cazul evenimentelor outdoor, răpeşte din atmosfera marilor reflectoare şi lumini. În general, în cazul unei scene, avem de-a face cu câteva elemente de iluminare: lumini frontale (frontlights), de fundal/ambientale (rearlights), şi proiectoare (spotlights). O iluminare propice este cea în care aceste tipuri de lumini sunt atent echilibrate, atât ca intensitate, cât şi ca cromatică. Se ştie cât de mult se pierde în detalii, când predomină doar o culoare puternică, ca de exemplu roşu sau albastru. Cele mai mari dificultăţi pe care le întâmpină de regulă fotografii de concerte, ţin de condiţiile de iluminare slabă. În aceste cazuri, este recomandat ca din dotare să nu lipsească un aparat foto cu valori ISO ridicate şi unul sau mai multe obiective cu diafragmă minimă largă (f/2.8, f/1.8 sau f/1.4). Toate acestea sunt necesare pentru a putea îngheţa acţiunea, cu timpi de expunere adeseori foarte scurţi, variind de la 1/200 la 1/2000 (imaginea I la 1/640). În funcţie de restricţii, nu ar strica şi un bliţ.  Este nevoie şi de mult exerciţiu în a vâna lumina, în multe cazuri, aceasta având un flux intermitent, iar cele mai bune imagini putând fi obţinute doar în anumite fracţiuni de secundă. Tocmai de aceea, fotografia de concert este o provocare, nelăsând prea mult spaţiu de manevră în ceea ce privesc condiţiile de lumină. Fotograful doar surprinde, nu are control direct asupra habitatului, dăţile când se poate negocia cu tehnicianul de lumini pentru o ajustare a situaţiei fiind doar o excepţie de la regulă.

Voi încerca să trec în revistă o tipologie a unui shooting de concert, atingând câteva abordări în funcţie de obiectivul folosit, unghiul scontat şi natura sălii.  Cel mai adesea, primul pas în această secvenţă este cel din faţa scenei, fie din photopit -chiar între baricadă şi scenă-,  fie “în primul rând” -în spatele baricadei-, depinzând de gradul de acces formal, bazat de regulă pe deţinerea unei acreditări foto. În funcţie de mărimea photopit-ului şi înălţimea scenei, se poate trage cu un obiectiv cu unghi larg (20-35mm)  sau ultra-larg (14-24mm pe full frame, 11-16mm pe senzor crop-uit, APS-C S sau APS-H) , un obiectiv de 50mm (f/1.8 , f/1.4), un all-around (clasicul 24-70mm f/2.8 sau varietăţi de la tamron/sigma de genul 28-75mm f/2.8 sau 17-55mm f/2.8), sau dacă spaţiul o permite, chair şi cu un teleobiectiv (entry level 70-300mm f/3.5-5.6 sau pro 70-200mm f/2.8).  Utilitatea obiectivelor cu unghi larg în faţa scenei stă în  a te putea apropia mult de artist, şi de a îngloba în acelaşi timp mare parte din decor şi lumini din fundal (imaginea II la 20mm), iar dacă membrii trupei aleargă, sar sau se agită mult, este mult mai facil să faci tracking (urmărirea subiectului cu autofocus continuu) pe un obiectiv cu unghi larg, arealul acoperit  fiind mult mai extins.

Printre dezavantaje am putea enumera estomparea graduală a detaliilor în colţurile imaginii  la diafragme prea deschise şi diverse grade de distorsiune. Binenţeles că aceste caracteristici pot fi utilizate creativ, în folosul fotografului cu puţină imaginaţie, pentru a direcţiona mai mult atenţia spre interiorul cadrului sau a obţine efecte bizare, şi de a accentua anumite contraste geometrice (imaginile III şi IV la 24mm respectiv 20mm). 

După pozele atmosferice, urmează cele cu unghi de cuprindere mai restrâns. Obiectivele fixe de 50mm sunt perfecte pentru cadre ce se concentrează pe artist, estompând puternic fundalul prin bokeh-ul accentuat şi câmpul de profunzime îngust (imaginea V la f/2) rezultat în urma diafragmei minime foarte largi (f/1.4-2.8). În funcţie de body-ul folosit, acest obiectiv se pretează la cadre ce oferă generozitate în cuprindere (pe un aparat full frame), sau la headshot-uri/busturi (pe un senzor cu crop factor, fie el de 1.3x, 1.6x -Canon-  sau 1.5x -Nikon-).

Teleobiectivul se poate folosi din photopit, dacă există destul spaţiu tampon, pentru cadre foarte restrânse, close-up-uri de artist cu standul de microfon, punând în evidenţă detalii ale instrumentelor, vestimentaţiei şi alte aspecte care nu se văd la o primă vedere (imaginea VI la 200mm). 

După convenţia primelor 3 melodii (sau chiar mai puţine, în unele cazuri) fotograful eliberează photopit-ul, iar dacă nu există restricţii, posibilităţile fotografice se extind înspre restul sălii. Multe cadre pline de încărcătură atmosferică pot fi obţinute chiar din public. Inflitrarea în rândul fanilor s-ar putea dovedi însă o experienţă cutezătoare, riscantă şi câteodată deloc plăcută (a se vedea incidentele custage diving şi crowd-surfing şi coliziunile aferente), dar rezultatele pot fi spectaculoase (imaginile VII şi VIII). 

Dacă sala beneficiază de un balcon, sau o zonă cu nivel mai înalt, teleobiectivul este foarte de folos pentru a surprinde momente din unghiuri inedite (imaginea IX).

De asemenea, de la locaţii mai înalte se pot surprinde percuţioniştii/toboşarii, care de regulă sunt în spatele scenei, nefiind o pradă uşoară (imaginea X).

Pentru alte cadre ambientale, din spatele sălii (imaginea XI) sau dintr-un loc chiar mai îndepărtat, distanţele focale mai scurte ajută mult (imaginile XII şi XIII la 50mm , respectiv 86mm ). 

Folosirea bliţului în fotografia de concert este o chestiune ce ţine de norme organizatorice, etică fotografică, bun simţ şi tehnică. De cele mai multe ori, folosirea flash-ului nu este permisă, din motive ce ţin de distragerea artistului şi a spectatorilor. În cazul în care este permis bliţul, şi folosirea lui nu este foarte deranjantă, se pot deschide noi porţi în creativitatea foto. În mare, există trei mari abordări în acest sens. Prima ar fi iluminarea de tip bounce, în care bliţul extern este orientat spre tavan, sau peretele , puţin înclinat în spate (imaginea XIV), sau lateral, iar lumina este reflectată spre artist.

Această metodă este eficientă, când muzicianul este slab iluminat, iar fundalul beneficiază de lumină ambientală din belşug. Astfel, se vor obține pe artist umbre care se estompează gradual (imaginea XV).  

Apoi, – în cazul 2-  dacă este nevoie de și mai multă lumină pe artist, şi/sau locaţia este în aer liber, şi nu beneficiază de tavan/pereţi pentru reflectare (sau dacă acestea au o cromatică prea stridentă, şi culoarea respectivă este preluată de lumina reflectată) se poate folosi flash-ul cu built-in bounce card-ul alb (imaginea XVI) sau cu capacul de difuzie.

Reversul este că umbrele vor fi mult estompate, aproape inexistente, iar artistul va risca să devină uşor “plat” (imaginea XVII).

A treia modalitate este aşa numitul efect de “ghosting”. Este o tehnică ce necesită multă răbdare şi experimentare, pentru a ieşi corespunzător.  Se pretează atunci când artistul este prost sau foarte prost iluminat, dar există un minimum de lumină ambientală, sau când condiţiile de iluminare  sunt aproape nule. Se aplică cele mai adesea în cluburi în care doar una sau două lumini stinghere oferă câţiva lucşi pentru bietul senzor. În principiu, se foloseşte ISO 1000- 1600/2000 pentru a lăsa destulă sensibilitate pentru a capta şi fundalul, nu doar subiectul. Expunerea este una lungă, variind de la 1/15 până la 3 secunde. În răstimpul acesta, subiectul se va mişca destul de mult, iar pentru ca el să fie totuşi clar, este nevoie să avem o adâncime de câmp extinsă, folosind o diafragmă ce variază între f/8 şi f/11. Bliţul se foloseşte cu built-in bounce card, sau în lipsa unui flash extern, se poate trage şi cu cel inclus în aparat. Intensitatea se setează undeva pe la -2/3 ev şi -1/3 ev . Din acest melanj de setări, vom obţine un subiect clar, cu câteva dâre de lumină lăsate în urmă (imaginile XVIII şi XIX), sau în funcţie de împrejurări, artistul poate fi şi dedublat din cauza expunerii lungi (imaginea XX). 

Dată fiind natura volatilă a pieţei foto, momentan ceea ce era high-end acum 3-4 ani, se poate găsi la un preţ relativ decent în segmentul entry-level, semi-pro. Pentru început, în funcţie de buget, se poate opta între un Canon 1100D, 550D/ 600D sau 50D şi un Nikon 3100/5100 sau D90/D300s. Pe treapta imediat următoare avem Canon 60D şi Nikon D7000, iar liga high end e rezervată pentru Canon 5D Mark II/1D Mark IV şi viitorul 1Dx, iar la Nikon ar fi D700/D3, D3s şi proaspătul D4. Primul segment poate satisface nevoile unui începător, entuziast, pentru care plafonul ISO, nu depăşeşte deseori 1600. Pentru un body mai impozant şi ergonomic, control mai fluent prin butoane dedicate şi sensibilitate sporită până pe la ISO 2500-4000, putem alege palierul următor. Pentru cei care au o pasiune serioasă, un buget aferent, sau lucrează în domeniu full time, le este dedicat segmentul din urmă, pentru excelenţă în orice condiţii de lucru. 

Ca epilog, nu vă pot spune decât să aveţi multă răbdare şi perseverenţă când vine vorba de acest tip de fotografie. Necesită multă experimentare, dar rezultatele pot fi pe măsura efortului întreprins. 

Text şi fotografii live de Victor Cristescu, cu excepţia imaginii XX, de Schliemann Enoh

 

Alți fotografi au mai citit și:

8 Comments

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *