Joel-Peter Witkin – fotograful extremelor

Artiștii sunt oamenii aceia dintre noi care realizează că nu s-a oprit în a șasea zi creația.

În 2001 Alexander McQueen a realizat într-un vechi garaj de autobuze din Londra unul dintre cele mai vizionare spectacole din cariera sa. Oaspeții au intrat având ca fundal sonor sunetul unei inimi bătând în întuneric și au fost forțați să aștepte privind o cutie mare construită din oglinzi, aflându-se față în față cu propriile lor reflexii. În cele din urmă, lumina se aprinde şi prin geam se vede un spațiu clinic de azil, cu pereţi căptuşiţi şi o altă cutie mai mică în centrul său. Cel mai spectaculos a fost finalul prezentării, când pereții cutiei din centrul spațiului au căzut, sfărâmându-se. Moliile și fluturii au zburat liberi – iar acolo, întinsă precum Venus, pe un șezlong, era o femeie goală, având pe față o mască din care ieşeau tuburi de respirație. Bătaia inimii s-a oprit. Femeia era jurnalistul Michelle Olley, care a spus despre experiența de a lucra la spectacol: “Corpul meu a fost într-o mare contradicție cu modelele-vrăbiuţe și cu bătrânii din audiență uscaţi şi osoşi precum ciorile… Eu sunt ceea ce-i înspăimântă cel mai mult pe majoritatea lor – grăsime”.

Chiar și după standardele lui McQueen, acest show a fost întunecat dar nu este  surprinzător având în vedere că tabloul a fost un omagiu fotografiei ‘Sanitarium’ – New Mexico, 1983, a fotografului american Joel-Peter Witkin care spune despre ea: “Citeam în acea vreme o literatură esoterică despre aspiraţia fumurilor și despre cum ne afectează o asemenea senzație. Nu vedem astfel de senzații, dar am vrut să le indic. Am pus această femeie foarte mare, care mi-a amintit de femeile masive din lucrările lui Maillol sau Lachaise, într-o stare apatică. Pentru mine, această situație creează un sentiment ciudat și teribil de a fi forțat să văd evenimentele din aziluri sau din locurile de tortură. Dar, cel mai important, este o descriere a unei ființe lipsite de ego, a unui șaman care există aici și dincolo. “

“Nu mi se pare extrem. Știu că pare extrem pentru alți oameni … Mi se pare poetic. Se referă la munca mea.” – Alexander McQueen despre Joel-Peter Witkin

Influenţe

Artistul s-a născut pe 13 septembrie 1939 în Brooklyn, New York, având un tată evreu și o mamă romano-catolică și are un frate geamăn, Jerome Witkin, un pictor bine cunoscut. Părinții lor nu au reușit să-și depășească diferențele religioase și au divorțat pe când ei erau încă copii. Mama lor i-a crescut pe Joel-Peter și pe fratele său într-o atmosferă profund religioasă.

L-a creditat pe tatăl său pentru introducerea sa în fotografie. Witkin și-a cumpărat prima cameră la mijlocul anilor 1950 și a învățat singur să o utilizeze. El spune că dificultățile familiei sale au influențat de asemenea, munca sa. În cartea sa din 1995 ‘Witkin’, fotograful scrie: “Am început să fac fotografii când aveam 16 ani. În același an, Edward Steichen a selectat una dintre fotografiile mele pentru a fi inclusă în colecția permanentă a Muzeului de Artă Modernă din New York. Acesta a fost începutul unei vieți dedicate fotografiei.“.

Witkin susține că s-a simțit predestinat să joace acest rol. Cu predilecție, el se referă la o amintire din copilărie care ar fi fost decisivă pentru munca sa ulterioară, iar viziunea și sensibilitatea lui au fost inițiate de acest episod: “Prima mea amintire conștientă este de când aveam 6 ani. S-a întâmplat într-o duminică când mama ne însoţea pe mine şi pe fratele meu geamăn pe treptele apartamentului în care locuiam. Mergeam la biserică. În timp ce mergeam pe aleea de la intrarea în clădire, am auzit un trosnet incredibil amestecat cu strigăte și plânsete pentru ajutor. Accidentul a implicat trei mașini, toate cu familii în ele. Cumva, în confuzie, nu mai țin mâna mamei mele. Din locul unde eram la marginea drumului, vedeam ceva care se rostogolise din una dintre mașinile răsturnate. Se opri la bordura unde stăteam. Era capul unei fetițe. M-am aplecat pentru a-i atinge fața, pentru a vorbi cu el – dar înainte de a-l putea atinge, cineva m-a luat de acolo.”.

Așadar, nu e de mirare, copil fiind, a început să colecţioneze articole din ziare despre boli mintale, atrocități, personaje disfuncționale, paria ai societăţii și persoane neobişnuite. Încă de atunci a fost entuziasmat de imaginile capului tăiat, multe dintre subiectele sale fotografice reprezentând capete de cadavre. Chiar și primele sale fotografii erau neobișnuite, ilustrând multe experiențe tulburătoare din copilăria sa. Prima sa fotografie a portretizat un rabin care pretindea că a vorbit cu Dumnezeu. La cererea lui Jerome,  și-a luat ulterior aparatul de fotografiat la spectacolul ciudaţilor din Coney Island și a făcut fotografii unui pitic cu trei picioare pentru picturile fratelui său geamăn. O altă experiență formativă a fost prima sa întâlnire sexuală cu un transsexual pre-op într-un spectacol de carnaval tip freak show, o experiență despre care spune că a fost eliberatoare.

Joel a fost înrolat în 1961. Pentru a avea control asupra misiunii sale, s-a înscris în armată ca fotograf de război cu intenţia de a fotografia războiul din Vietnam. Însă nu a ajuns niciodată să asiste la lupte şi şi-a petrecut timpul în Texas până în 1964. Misiunile sale au inclus înregistrarea pe film a corpurilor soldaților care s-au sinucis sau au murit în accidente de antrenament.

Tehnica

Eu însumi nu creez nimic, fac din ceea ce a fost creat. 

Fotografiile sale elaborate descriu scene macabre, adesea groteşti. Lucrând în spiritul fotografilor anteriori, Henry Peach Robinson și Oscar Gustave Rejlander, Witkin construiește cu atenție scene cu cadavre, hermafrodiţi și pitici care prezintă aluzii istorice literare, religioase și artistice.

Inspirat de dagherotipurile timpurii și de fotografiile lui E.J. Bellocq, Witkin imită tehnicile și aspectul unei epoci mai vechi. Witkin folosește o abordare extrem de intuitivă a procesului fizic de fotografiere, în camera întunecată manipulează negativul prin zgâriere, înţepare, albire, nuanţare și aplicarea manuală a pigmentului. Această experimentare a început după ce a văzut un ambrotip din secolului al XIX-lea al unei femei și al fostului iubit care fusese zgâriat din cadru.

Witkin încearcă să se înscrie în tradiția picturii. El nu se limitează la a se referi la operele marilor artiști, nenumărate sunt încercările lui de a da fotografiilor sale un caracter artistic. În timpul creării fotografiilor sale, el folosește substanțe chimice pentru a obține diferite nuanțe maronii. Multe dintre printurile sale sunt prelucrate cu cafea, ceai și alți pigmenți, cum ar fi seleniul.

Fotograful mărturiseşte despre procesul său de creaţie: “Bineînțeles că există un moment decisiv. De fapt, există două momente decisive: primul când înregistrez ceva cu camera foto, al doilea când imprim. Ceea ce vedeţi nu sunt doar înregistrări mecanice – ci obiecte finale, reprezentând interacțiuni între mine şi astfel de înregistrări. În momentul fotografierii acționez instantaneu și instinctiv. În momentul tipăririi am nevoie de timp pentru deciziile estetice pentru care nu am avut timp cu camera în mână, redesenez imaginea, o transform în ceva mai puternic, mai misterios.

(c) Joel-Peter Witkin

(c) Joel-Peter Witkin

Există trei etape în fotografia mea. Primul este când mă pregătesc să fac o conexiune, cu o persoană sau cu un eveniment sau cu ceva ce am văzut sau citit. Al doilea este când are loc conexiunea, când timpul, lumina, aranjamentele permit fotografiei să se întâmple. Cred că poate exista doar un astfel de moment – așa că rareori trag mai mult de un singur cadru. Al treilea este atunci când imprim, ceea ce pentru mine înseamnă a vedea ceea ce prin cameră am perceput doar. Nu vreau să mă opresc la această percepție, vreau să reproiectez și să recreez ceea ce am perceput. E ca și cum aş extinde timpul. Fotografia este ca o legătură automată între subiect și conștiința mea. “

Referințe la istoria artei

Joel-Peter Witkin nu are doar referințe în comun cu scena oficială de artă, ci și obsesia pentru încălcarea regulilor. Tendința a fost stabilită cu secole în urmă, prin introducerea de către Goya de subiecte precum nudul erotic sau ororile războiului. Încă mai îndrăzneață a fost reprezentarea unor corpuri urâte (Schiele, Rodin) și a unor forme mai perverse de sexualitate precum desenele lui Felicien Rops și păpuşa lui Bellmer. Începând cu anii 1960, sunt dezvăluite domeniile mai întunecate sau sadomasochismul și mutilarea de sine de artişti precum cei din Viennese Actionism sau Marina Abramovic.

Cu tot mai multă insistenţă, Joel-Peter Witkin se afundă cu nerăbdare în istoria artei. Pictorii de la care Witkin își ia inspirația sunt Bosch, Greco, Goya şi Blake. Multe dintre fotografiile sale sunt realizate după pictura unor vechi maeștri renumiți precum Botticelli, Raphael, Rubens, Velasquez, Géricault, Odilon Redon și Seurat. Majoritatea scenelor sale sunt aşezate în mod dramatic, la fel ca multe picturi tradiționale. Dar, spre deoesebire de pictorii care îndepărtau poziția artificială a modelelor lor, Witkin pare mai degrabă să prețuiască caracterul adesea artificial al unui tableau vivant.

Cu imaginația alimentată de istoria artei, Witkin aminteşte adesea de artiști precum Courbet, Seurat, Caravaggio, Dali, Miro sau Picasso, dar lucrărilor sale le dă o întorsătură înspăimântătoare. Aceste referințe constante la imagini și simboluri din trecut sunt dovezi ale nevoii sale de a crea o nouă istorie pentru sine.

Witkin creează narațiuni și scenarii fictive, în timp ce explorează relațiile dintre istoria artei și fotografie. De asemenea, face referințe îndreptate către istoria fotografiei prin introducerea unor fragmente de imagini familiare precum studiile de mișcare ale lui Etienne Jules Marey. Dar în general sunt puține influenţele sale de la alți fotografi. Pe de o parte, propriul său ‘popor ciudat‘ contrastează cu fotografiile ‘interesante ale oamenilor frumoşi‘ ale lui Helmut Newton. Pe de altă parte, el urmează tradiția lui Diane Arbus, după exemplul căreia sunt concepute unele dintre fotografiile sale, de exemplu ‘Man with Dog‘ după ‘Naked Man Being a Woman‘ (1968).

În domeniul fotografiei există o ierarhie între fotografia ‘comună’ și ‘artistică’. În timp ce, pe sub tejghea, deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea este practic acoperit întreg spectrul de perversitate, doar la începutul secolului al XX-lea nudul devine respectabil în fotografia artistică. Pentru mai multe subiecte perverse, trebuie să așteptăm până după primul război mondial (fotografiile lui Bellmer și Molinier). În galerii, subiectele precum homosexualitatea apar doar în anii șaptezeci la Mapplethorpe și David Wojnarowicz. La Andres Serrano vedem pentru prima dată fotografiile cadavrelor și reprezentările blasfemice precum “Piss Christ” (1989). Cu Witkin, întregul domeniu al sadomasochismului, care deja a înflorit în scenele punk și gotic din anii ’70, își găsește drumul către galerii și muzee.

Explorarea mortalității

Îmi place să mă ocup de moarte, pentru mine este același lucru cu viața.

Moartea și problemele legate de mortalitate sunt centrale în opera lui Witkin. În afară de a fi fotograf, el este, de asemenea, un sculptor de cadavre și părți dezmembrate ale corpului, aşezate meticulos și prezentate ca parte a imaginilor sale de natură moartă. Deseori călătorește în Mexic pentru a produce anumite lucrări, deoarece ar fi ilegal să o facă în SUA. Una dintre operele lui scandaloase este ‘Ars Moriendi’, arătând o femeie nud înconjurată de capete tăiate aflate într-o stare evidentă de descompunere. Witkin a explicat că capetele au fost împrumutate de la un spital din apropiere. Din cauză că aveau aproape zece ani vechime, duhoarea era insuportabilă, așa că a tras doar câteva cadre. Mulți dintre subiecții lui sunt capete de cadavre, dar, mai degrabă decât să fie aşezate într-un mod menit să înspăimânte, par mai degrabă omagii corpului din care făceau parte odinioară.

Din cauza naturii transgresive a conținutului imaginilor sale, lucrările sale au fost etichetate ca fiind exploatatoare și au șocat uneori opinia publică. Arta lui a fost adesea marginalizată din cauza acestui aspect provocator. Încărcate de ideea de Memento Mori, fotografiile lui ne dezvăluie mortalitatea forțându-ne să ne confruntăm cu puterea sa.

Despre acuzatiile de blasfemie declară: “Nu am intenționat să hulesc – ci doar să-mi văd și să-mi clarific credințele. Niciodată nu fotografiez nimic în care nu cred. Dacă îmi place să lucrez cu moartea, este pentru că chiar și în moarte găsesc această putere a realității pe care nici un sculptor sau pictor nu o putea recrea, nici măcar Michelangelo sau Da Vinci. Picturile şi sculpturile sunt doar invenții ale minții, oricât de minunate – în timp ce în trupul uman adevărat, fie viu, fie mort, există o putere dată de Dumnezeu.  Aceasta este ceea ce mă ține în acest mediu.”.

Într-un interviu acordat lui Frank Horvat descrie procesul prin care a realizat lucrarea ‘Cornucopia’: “Am putut să păstrez specimenul timp de douăzeci și patru de ore, iar cu două ore înainte să trebuiască să-l returnez, aveam această idee despre golul său ca un corn al abundenţei. Am băgat mâna în buzunar și am constatat că aveam doi dolari. Dar pentru că respect toate lucrurile pe care le fotografiez, moarte sau vii, nu m-am dus la un supermarket oarecare, ci la un magazin de alimente ecologice. Am cumpărat legume cu doi dolari și le-am pus în gol. De asemenea, am deschis și am fixat ochii, am pus un pic de ulei mineral pe nas, am suspendat capul pentru a face să privească în sus – și arăta grozav. Dacă o persoană ar fi intrat în cameră în acel moment, ar fi văzut ceea ce vedeți în fotografie. Ceva viu și distrus în același timp, îmbibat cu multe sensuri diferite: moartea și viața, putregaiul și sănătatea, moartea și alimentația, alimentele și bolile. Dacă n-aș fi fotografiat acest câine, ar fi fost ars. Capul tăiat ar fi fost ținut sub sticlă. Am putut să îi ofer un scop pe care altfel nu l-ar fi avut.”

Atrocitatea şi religia

Pentru mine lucrurile extreme sunt ca niște minuni. Nu este nimic atât de plictisitor ca o persoană care este doar O.K. Dar aș putea să trăiesc cu ușurință într-o lume populată de aceste lucruri disjunctive, bizare. Eu lucrez din confuzie, spre claritate.

De la fotografia lui Joel-Peter Witkin este greu să îţi iei privirea. Fascinat de tabuuri, munca lui incredibil de controversată mută privirea spectatorilor spre outsiderii din societate, inclusiv interpreți de circ și fetişişti. Este renumit pentru lucrările sale provocatoare și controversate care explorează moartea, religia, mitul și alegoria. Este un fotograf prolific și controversat care sperie oamenii de mai bine de 40 de ani cu imaginile sale.

Imaginile lui Witkin despre condiţia umană sunt incontestabil de puternice. La suprafață, opera lui Witkin are un factor de șoc care pare a fi punctul principal – totuși, cu nudurile și cadavrele lui, el invocă relele politice și sociale și problemele care afectează SUA în Orientul Mijlociu și acasă. Folosind imagini și simboluri din trecut, Witkin sărbătorește istoria noastră, redefinind constant contextul său actual. El explică: “În această epocă, cea mai violentă și mai vizibilă de până acum, am ales să evoc mai degrabă întunericul decât lumina.”.

Fotografia lui Joel-Peter Witkin cu certitudine creşte cu rapiditate odată cu controversele. Reprezentând o viziune mai sumbră, adesea grotescă sau înspăimântătoare a societății, fotografiile sale lasă privitorul cel puțin agitat. Prezentând scene întunecate și folosind subiecte variate, de la pitici, transsexuali, hermafrodiți, amputați, persoane cu dizabilități și deformări, la cadavre putrezite și părți dezmembrate ale corpului, Witkin creează fotografii care seamănă cu un freak show, dar sunt minuțios construite și pline de semnificații complexe și metafore în spatele lor. Lumea lui este atât frumoasă și cât grotescă, atât fascinantă, cât și înfricoșătoare.

Witkin consideră ciudaţii “ca o manifestare a ceva excepțional și extraordinar: voința infinită a lui Dumnezeu”. Se simte legat de modelele sale și se consideră unul dintre ei. Prin portretizarea oamenilor cu deviații fizice și sexuale, el contestă percepția noastră asupra normelor societății.  

 “Cred că etica depinde de atitudinea mea față de subiect. Când fotografiez o persoană, în principiu devin acea persoană, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. Înainte de a-i fotografia, trebuie să-i înțeleg, să-i fac să înțeleagă ce fac, să-i conving de sinceritatea mea – chiar dacă ei consideră că sinceritatea mea este nebună. Dar, indiferent de efortul sau de costurile pe care le presupune, este important că decid să fotografiez persoana și că persoana decide să fie fotografiată. Când ajungem la acest punct, este ca și cum lumea ar fi în altă parte, nu există nimic decât momentul și emoțiile – personale sau interpersonale – care vor face ca imaginea să se întâmple. Predau totul imaginii.”

Stilul său de fotografiere este caracterizat de ciudaţii circului sfârşitului secolului XX care sunt aşezaţi în faţa fundalurilor masive și elaborate și înconjuraţi cu o multitudine de oglinzi și recuzită. Compozițiile sale cu natură moartă prezintă adesea părți corporale amputate și animale moarte.

(c) Joel-Peter Witkin

Am vrut ca fotografiile mele să fie la fel de puternice precum ultimul lucru pe care o persoană și-l amintește sau îl vede înainte de moarte.

De-a lungul carierei Witkin și-a urmărit interesul pentru spiritualitate și modul în care afectează lumea fizică. Artistul creează tablouri suprarealiste cu care încearcă să dezmembreze noțiunile noastre preconcepute despre sexualitate și frumusețe fizică. Găsind frumusețea în grotesc, folosirea subiecților izolaţi de către societate se confruntă cu sentimentul nostru de normalitate și decență, aducând cea mai mare înțelegere a diferenței și toleranței umane. Lipsit de timiditate, abordează subiecte complexe precum găsirea dorinţei în abominabil şi a sacrului în profan, lucrând cu oamenii daţi deoparte de către societate, într-o prezentare fără regrete a deformitatilor. De la concepția până la finalizarea lor ca construcții ornamentate, referințele sale la iconografia istorică şi la arta tradiţionala servesc ca fundal subiecților săi și ca bază a ideilor sale.

“Aș spune că încerc, în cea mai bună formă pe care o cunosc, rugăciunea, să recunosc minunea existenței. Lucrarea mea este un fel de jurnal, prin intermediul căruia încerc să clarific percepția mea despre existență, care este probabil mai întunecată decât a majorităţii – deși amestecată cu umor sau cinism, orice vreți să-l numiți. Nu consider că munca mea este terapeutică, nu pretind că oferă răspunsuri nici pentru mine, nici pentru alții. Poate că nici măcar nu clarifică lucrurile – dar nu vreau să le confunzeze mai mult. Scopul meu este de a recunoaște minunea că am făcut parte din Creație.”

Intenția mea este să-mi explorez propriile reacții – și, de asemenea, reacțiile altora.

Religia este o temă mare pentru Witkin și adesea folosește motive religioase, cum ar fi răstignirea și sfinţii. În afară de intenția de a respinge și de a șoca, imaginile sale sunt fără prejudecăţi, iar figurile sunt întotdeauna izolate “deoarece Sacrul este întotdeauna dincolo de natură, dincolo de existență“.

Fotografiile rezultate sunt bântuitoare și frumoase, grotești şi îndrăznețe. Witkin începe fiecare imagine prin schițarea ideilor pe hârtie, perfecționând fiecare detaliu prin aranjarea scenei înainte de a intra în studio pentru a-și realiza tablourile elaborate, folosind modele și obiecte pentru a-și realiza viziunea. Prin realizarea printului, Witkin reinterpretează ideea sa originală într-un act final de adorare.

El a spus despre opera sa: “Temele mele sunt ​​ceea ce constituie existența umană, istoria şi frumusețea omenească. Lucrarea are în centrul ei dovada conștiinței prezentate ca metaforă fotografică. Năzuiesc să creez experienţe pe care nimeni nu le-a mai văzut sau simțit înainte.”.

Dar nu totul este pierdut. Pentru a găsi frumusețe în întuneric, lucrează pentru a scoate filmul glaucomic al relativismului din ochi, inimă, minte și suflet. Atunci vei găsi scop și frumusețe în tine.

Fotografiile sale controversate, misterioase și captivante nu lasă pe nimeni neclintit. Witkin a căutat să desluşească frumusețea din interiorul oribilului și să se confrunte cu orice întuneric poate exista în noi și în jurul nostru.

În timp ce temele lui Witkin a fost adunate frecvent dintr-o parte întunecată a lumii reale, cele mai recente imagini ale sale arată un artist mai matur. Lucrând în continuare cu schelete, cadavre și persoane care cândva au fost numite ‘ciudate’, opera actuală evidențiază o abordare mai directă a subiecților săi și o abilitate rafinată de a ţese o poveste pictorialistă.

Din anii șaptezeci încoace, steaua lui Joel-Peter Witkin crește constant. Lucrările sale sunt achiziționate de muzee și galerii renumite din întreaga lume. Între timp, este considerat unul dintre cei mai importanți fotografi din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Succesul lui Witkin este cu atât mai remarcabil, deoarece subiectul său nu este tocmai fermecător, deși lucrările sale sunt lăudate pe scară largă datorită meritelor lor artistice.

Oricine poate face fotografii și prea mulți fac. Dar imaginile care ne cheamă înapoi, ne zăpăcesc și ne tulbură, rămânând încă în ochii minții noastre, sunt imaginile care merită să fie făcute, cunoscute și amintite.

Un articol de Anca Cernoschi.