Holbav, ținutul unde sufletul plutește, de Andrei Baciu

Postat de: Andrei Baciu Andrei Baciu

Mai întâi a fost un foșnet discret, pe cât de scurt, pe atât de concret. Eram foarte obosit după ce, ca de obicei, mă trezisem în toiul nopții, condusesem vreo trei ore, urcasem gâfâind dealurile Holbavului deoarece nu mă lăsa inima să mă opresc și să risc să mă prindă răsăritul în umbra văii, iar acum, revenit jos,  în luminișul unde lăsasem mașina, nu îmi doream decât să mă întind zece minute.

Foșnetul de lângă mine nu mi-a permis totuși asta și, privind înspre el, am văzut o frunză de toamnă – toamnă era – așezându-se lin pe pământ. Deși nu voiam decât să închid un pic ochii, nu am putut să nu mă întreb de unde a venit frunza, dat fiind că deasupra mea nu era nici un copac, ci doar cerul albastru. Nu am avut timp să duc gândul prea departe. Ce luciditate, dacă nu una convenabilă și comodă, este aceea care-și ține capul doar în jos, numai înspre beznele lumii? Și, dacă tot suntem aici, dintre toate ale noastre, la sfârșit, ce trebuie să rămână? La încheierea zilei, la capătul nopții – ce va conta?

Un nou foșnet, parcă ceva mai apăsat, o nouă frunză pe care vântul, maestrul de ceremonii al mângâierii, o depunea hotărât pe iarbă. Și atunci, dintr-un imbold necunoscut, am ridicat privirea: nu una, nu două, nu nouăzeci și nouă, ci sute și sute de frunze tremurau minunat pe cerul senin, legănându-se ca niște vietăți vegetale trimise în solie din tării. Veneau și veneau, șopteau și mai ales pluteau în oceanul albastru de deasupra. Așa am făcut, acolo și atunci, una dintre cele mai frumoase fotografii pe care nu le-am făcut niciodată.