Islanda, locul unde focul și gheața coexistă

Postat de: F64 F64

Scandivania. Acel nume pe care l-am aflat în clasa a 7-a la greografie și care m-a atras într-un mod aparte, căci era diferit de restul numelor pe care le vedeam pe hartă. La informațiile aflate, aveam să adaug și vikingii, căci la istorie avusesem un întreg capitol despre asta și mă fascinase. Așadar, de atunci a răsărit în mine dorința de a putea colinda, într-o bună zi, acele tărâmuri în care oamenii, după cum se spunea, trăiau într-o comuniune aparte cu natura.

În 2016 am avut primul contact cu Scandinavia, mergând pentru câteva zile în Norvegia, fapt care mă făcuse să îmi doresc mai mult să revin acolo și să descopăr mult mai mult din tot ceea ce natura sculptase de ani și ani. Și, așa s-a născut în mine o dorință și mai mare de a vizita unul dintre cele mai complexe puncte din Scandinavia și nu doar Islanda. Acest lucru s-a concretizat într-un mod frumos în acest an, în octombrie.

islanda
(c) Daniel Mîrlea

Islanda: tărâmul gheții și al focului

Islanda – un rai în mijlocului Oceanului Atlantic. Această insulă tânără este casă pentru cca. 325.670 de islandezi, plus o mulțime de turiști, dar și pentru 370 de specii de păsări, 28 de mamifere, 100 de vulcani inactivi, 30 vulcani activi și 269 ghețari numiți. Tradiția spune că Reykjavik-ul de astăzi, actuala capitală a Islandei, ar fi datând încă din anul 874, pe atunci purtând denumirea de Bay of Smoke. Aici e un adevărat Turn Babel, în care locuitori din toate colțurile globului se întâlnesc din priviri, având același scop: de a vizita și vedea minunile acestei insule înconjurate de ape. Un alt fapt interesant referitor la fauna islandeză, este faptul că singura specie nativă de mamifer de pe uscat este vulpea polară, în rest toate celelalte animale au fost aduse de oameni în peregrinările lor din secolul al IX-lea încoace. Totuși, la un singur capitol am dubiu, oare renii au fost aduși de Moș Crăciun pentru a le împărți cadouri copiilor islandezi?!

Aici, abstractul este la el acasă, ceea ce nouă ne pare familiar, aici este aproape neînțeles și vice-versa. Peisajele sale sunt uluitoare, sculptate de vechii vulcani, de vânt și ploi, dar și de timp, în sine. Ce bucurie de nedescris este să treci prin aceste văi și vârfuri, căci parcă toate te îmbie să vrei să explorezi, să simți, să afli. Există ceva aparte despre acest loc, care te face să vrei să revii, de fapt, te face să nu vrei să mai pleci. Aici totul este diferit față de ceea ce am întâlnit în alte locuri din bătrânul nostru continent; totul debordează de o simplitate și o energie brută pe care, cel puțin eu, nu le-am mai simțit până acum. Când ești aici, te simți viu, dornic să stai cât mai mult în aer liber, să cunoști cât mai mult din aceste meleaguri, indiferent dacă plouă, ninge sau este senin.

Trecând de toate aceste date și având în minte cele învățate la școală, dar și citite prin diverse surse, sunt fascinat, dar și curios, în același timp, de trăirile celor care au descoperit pentru prima dată aceste tărâmuri. Oare ce impresie au avut vikingii care considerau că acesta, ținutul zeilor (aceștia poposind pe aceste meleaguri pentru prima oară în anul 874), nu mai vorbesc de primii călugări irlandezi care au ajuns aici și au pus bazele creștinismului din Islanda? Dacă noi suntem uimiți de aceste peisaje brute, unde viața se adaptează mult mai greu decât ne închipuim noi, oare cum arăta totul în secolul al-IX-lea când omul nu-și pusese amprenta asupra peisajelor islandeze și nici nu era obișnuit cu un asemenea relief? Probabil pentru a găsi toate aceste răspunsuri va trebui să mai revin, de fapt, acesta e și planul, căci zilele în care pașii ne-au dus de la Reykjavik la Höfn și înapoi nu au fost suficiente.

islanda
(c) Daniel Mîrlea

Primul contact cu Islanda

Am aterizat într-o seară târzie de joi, afară era rece, aerul umed, iar noi eram plini de bucurie pentru că pusesem piciorul pe pământ islandez, chiar dacă nu vedeam mare lucru. Se resimțea oboseala acumulată, schimbatul avioanelor, așteptatul prin aeroporturi, schimbarea de fus orar. Recunosc că în acea seară nu prea am avut liniște, eram într-o stare de de extaz, iar singura mea dorință era să o iau la pas, lucru ce s-a și întâmplat a doua zi dimineața.

De cum am început să ne îndepărtăm de Reykjavik, eu făceam ochii tot mai mari, de parcă încercam să cuprind tot ceea ce vedeam cu ei. Era totul diferit în jur, de la arhitectura caselor care stăteau cuminți lângă străduțele curate, până la îmbrăcămintea monocromă a islandezilor cu chip senin, chiar dacă afară, cel puțin în prima zi, ploua bine de tot. Eram atât de entuziasmat de ceea ce vedeam în jur, încât nu îmi păsa dacă ploua, dacă mi-era frig, ci îmi doream doar să stau afară, să simt renumitul vânt islandez, să mă bucur de peisajele parcă desprinse din povești și să învăț cât mai multe din această cultură tipic scandinavă.

În primele două zile am avut foarte, foarte multă ploaie care, cu toate hainele noastre pregătite pentru așa ceva, ne-a udat bine de vreo 3 ori, însă, noroc cu vântul care ne-a uscat destul de repede hainele și asta ne-a permis să mergem mai departe fără să fim nevoiți să ne întoarcem la cazare. Cu toate că mă așteptam la așa ceva, voi recunoaște că îmi pierdusem puțin speranța că voi putea reuși să surprind câteva fotografii. Totuși, mi-am adus aminte că am bătut mii de kilometri pentru a fi în acest loc și am decis să mă bucur de faptul că sunt acolo și să las totul să vină de la sine.

islanda
(c) Daniel Mîrlea

De la cascadele renumite la plajele cu nisip negru

După ce ne-am avântat pe coasta sudică ne-am îndreptat către cascada Seljalandsfoss, loc în care am avut primul contact cu agitația turistică despre care citisem atâtea. Eu, speram că totuși voi fi destul de singur în jurul cascadei și o voi fotografia, însă, socotelile de acasă, nu sunt niciodată ca cele din târg. La baza cascadei, erau undeva peste 70 de persoane și, deși era destul de seară, câteva autocare tocmai își făceau simțită prezența. Nu e de trecut de vederea faptul că, Islanda este un paradis al turiștilor și, numai în 2017, numărul acestora a trecut de 2 milioane de turiști, de 6 ori mai mult ca populația țării. Din păcate, acest trafic mare de turiști are și un impact negativ asupra peisajelor, căci ușor, ușor acestea încep să se schimbe, ceea ce este destul de neplăcut pe viitor. Am observat că islandezii au început să pună anumite interdicții și doar anumite poteci sunt deschise vizitatorilor, astfel ei încearcă pe cât posibil să reducă impactul omului asupra naturii. Din fericire, prezența turiștilor în apropierea zonelor de interes scade semnificativ atunci când vine apusul și, mai ales răsăritul (la acel moment nu găseai mai mult de 2-3 persoane care să fie acolo, așadar te puteai bucura din plin, atât de liniște, cât și de loc). După Seljalandsfoss, următoarea oprire a fost cascada Skógafoss. Aici am prins un vânt atât de puternic, încât apa în cădere se întoarcea deasupra cascadei, iar dacă reușeai să îți ții aparatul fix pentru a face o încadrare era o minune.

Totul a devenit și mai spectaculos atunci când am ajuns în zona Vik. Aici, ne-am bucurat privirea pentru prima dată în viață cu o plajă neagră, cu o serie de contraste văzute până atunci doar în fotografii și cu ocean agitat. Valurile erau bine peste 3 metri, iar pe cât eram de fascinat, pe atât eram temător de această mare de apă parcă infinită. În această locație, am început și șirul întâlnirilor cu fauna islandeză (dincolo de oile și caiii pe care îi văzuserăm încă din prima zi). Pe plaja neagră, am urmărit preț de minute bune, un pescăruș care se hrănea cu un pește mort. Acesta, însă, era foarte teritorial și încerca să-și protejeze hrana de ceilalți reprezentanți ai speciei și, în același timp, era și tare amuzant, căci de fiecare dată când venea un val mai puternic cum o lua la pas ca să nu se ude, după care, se întorcea repede la hrană.

Vik-ul este o locație pe cât de turistică, pe atât de frumoasă și atât de la îndemână să o vizitezi, în special pentru cei care sunt mai comozi și își doresc să ajungă cu mașina cât mai aproape de locație. Totodată, partea negativă este că ajung autocare pline cu turiști, iar din punct de vedere fotografic este un calvar să încerci să fotografiezi fără să ai persoane în cadru, deci îți trebuie multă răbdare și voință. Sfatul meu este să luați la pas zonele, să nu vă opriți doar în locațiile foarte cunoscute, căci Islanda are atât de multe de oferit dincolo de punctele sale cele mai cunoscute.

Kirkjubæjarklaustur și prima interacțiune cu Aurora Boreală

De la Vik ne-am îndreptat către localitatea Kirkjubæjarklaustur, un sat liniștit și curat, care ne-a fost casă pentru două nopți. În spatele cazării noastre se afla cascada Systrafoss, iar deasupra ei lacul Systravatn, un loc de unde se văd foarte bine formațiunile vulcanice, precum și munții pudrați bine cu zăpadă. De asemenea, foarte aproape de cazarea noastră am avut și canionul Fjaðrárgljúfur (cu o adâncime, pe alocuri, de 100 metri și o lungime de doi kilometri), un alt loc lângă care nu e de ajuns să stai doar câteva ore. Într-una din cele două seri am încercat să surprind Aurora Boreală peste canion, șansele erau de 20%, dar din păcate, am văzut doar un fragment, și acesta se vedea doar în fotografii, căci cu ochiul liber nu se observa. Mi-am petrecut mai bine de o oră într-un vânt destul de năpraznic și rece, iar cum nu am avut parte de Luminile Nordului, m-am reorientat repede și am ales să fotografiez șerpuirile unui râu în lumina Lunii.

Revenind la lacul Systravatn, de aici mă leagă niște amintiri chiar amuzante, căci luând la pas zona de sus a lacului și mergând câțiva kilometri pe dealuri și prin mlaștină, la un moment dat am ajuns la un râu destul de învolburat. Aici și eu, dar și Andreea, ne-am testat abilitățile de echilibru, dar și impermeabilitatea bocancilor. Am trecut la ambele teste și am râs copios, căci erau ani buni de când nu mai făcusem asta. După o asemenea drumeție, meritam și niște mâncare pe cinste, iar cum islandezilor le place mult de tot peștele, nu era chiar ușor să poți găsi și ceva fără pește sau prăjit împreună cu peștele în meniu. Și, așa am ajuns la Systrakaffi, un restaurant micuț din Kirkjubæjarklaustur, fără Wi-Fi (tocmai pentru ca cei prezenți să socializeze unul cu celălalt și nu să stea mereu pe telefon), cu muzică relativ veche (a anilor ’90) și cu chelneri zâmbitori și primitori. Aici am avut șansă să mâncăm cei mai bun cartofi prăjiți în ulei de rapiță, cu o grămadă de verdeață și usturoi (normal că am furat rețeta) și, îmi cer iertare italienilor, cea mai gustoasă pizza.

În ziua următoare am mai vizitat cascada Stjórnarfoss și zonele din împrejurimi. Am umblat foarte mult pe unde ne-au plimbat ochii, fără să avem de-a face cu harta, iar seara am fotografiat un apus spectaculos peste vârfurile din Parcul Național Vatnajökull, chiar de pe un deal răsărit în mijlocul întinderii către care am alergat ca în copilărie.