În căutarea Norvegiei, cu Dorin Bofan

Postat de: F64 F64

Brian Eno în surdină și mă strădui de aproape o oră să aștern pe hârtie cuvinte care să descrie Norvegia și cum mă face să mă simt ca acasă de fiecare dată când o vizitez. Mi-e aproape imposibil să trag niște concluzii clare, fiindcă relația mea cu țara asta se rezumă la multă uimire și liniște. Iar după 8 ani, senzația este că suntem abia la început. Datorită Norvegiei am apucat-o pe căi nebănuit de frumoase în viață, deci am toate motivele să mă strădui să aștern câteva cuvinte de laudă.

În 2011 pășeam pentru prima oară într-o țară desprinsă parcă dintr-un viitor strălucit al omenirii, unde lucrurile pur și simplu funcționează, unde, dincolo de problemele cotidiene ale fiecărui om, societatea pare să se afle în armonie. Desigur, dacă discuți cu norvegianul de rând, o să constați că și ei au aceleași problemele ca ale românului de rând. Diferă doar scala gravității. Și peisajele de o frumusețe mai aspră, cum doar latitudinile mari pot șlefui.

Dacă ar fi să compar ce-am văzut până acum acolo cu figura unui om, ei bine, acel om, care mă fixează serios fără să clipească, are obrajii îmbujorați de frig și tocmai a încheiat o alergare montană. Printre expirațiile aburinde, se poate citi cu ușurință satisfacție și o hotărâre blândă în privire, o frumusețe dură care emană stoicism prin fiecare por al pielii reci. Și totuși nu se cade să compari frumusețea omului cu cea a naturii. O să le pun totuși în același buzunar interior de la piept și le țin acolo până când se întrepătrund. De fapt n-am niciun motiv să le mai scot vreodată.

Oamenii se schimbă, fotografia de asemenea. Pe-atunci, eram într-o soi de competiție cu mine însumi. Voiam să demonstrez că pot fi un fotograf mai bun, aveam țeluri, eram în mijlocul unei curse. Trecuseră cam 6 ani deja de când fotografiam, făcusem multe poze, dar doar câteva cadre care reușesc cu succes și astăzi să-mi contrazică pornirile de sprinter care vrea cu orice preț podiumul. A fost o evoluție greoaie în termenii actuali, când totul e mult mai la îndemână, fundația fotografiei de natură încă se clădea, eu căutam de zor.

Partea bună la fotografie și greu de acceptat în același timp e că, pe măsură ce capeți experiențe, căutările devin mai aprofundate și mai asidue, iar micile descoperiri mai prețioase. Fiindcă începi să cauți înspre tine mai mult și mai puțin spre exterior. Și totuși, iată-ne, eu și Laurențiu – partener de nădejde în aventurări – rătăcind și căutând rosturi prin peisajele norvegiene. Pe mine m-a prins nepregătit. Țin minte însă cum ne-am întâlnit într-o seară, pe potecă, cu un fotograf, german cred, care avea un Leica și care ne-a recomandat să mergem în Runde, fiindcă acolo sunt multe păsări și nu plouă la fel de mult. Deși pe noi nu ne interesau păsările (nici acum nu sunt atât de interesat de ele, cât mai mult obsedat de grația lor în aer). S-a simțit ca la capătul lumii în Runde și ca-n colțul preferat din casă în același timp. Atunci, ajungând în miez de noapte, pe vânt și frig, Norvegia m-a cucerit. Am adormit în cort amestecându-mă cu vântul, ploaia, valurile, norii și păsările într-un vis care continuă până astăzi.

În următorul an ne-am continuat periplul deasupra Cercului Polar, în Insulele Lofoten. Știam de mic de ele, din povestirile lui Poe. Ni s-au alăturat Irina și Șerban și-am scris cu toții o poveste a noastră, care începe cu pași hotărâți intrând pe poteci goale la lăsarea serii și se-ncheie cu pași obosiți, dar ușori, spre dimineață. Între ei, pierdem simțul timpului într-o lume dincolo de gânduri și senzații palpabile. O fi fost oboseala de vină. Fiindcă soarele nu mai apune la solstițiul de vară și fotograful din tine te ține treaz zile la rând. Coborâm pe lângă pereți imenși către plaje inundate de liniștea oceanului. Fotografia e ignorată aproape complet când înalț zmeul furios în vânturi venite dinspre ghețurile nordului. Fiindcă da, chiar am un zmeu pe care-l înalț când bate vântul cu putere. Apoi urcăm, traversând limbi de zăpadă, spre acoperișul fiordurilor din Lofoten. De acolo, se destramă șiruri de piscuri tăioase și se pierd în tremurul oceanului, iar noi ne micșorăm până când dispărem complet în lumina caldă a soarelui de la miezul nopții. Norvegia începe să se întipărească în mine.