Războiul din Vietnam în vizorul fotografilor

Războiul din Vietnam a atras atenţia opiniei publice într-o măsură mai mare decât orice alt conflict. Acest lucru a fost posibil datorită curajoşilor jurnaliști, fotografi și cameramani de televiziune. Ororile războiului – răniţii, morţii sau moartea întâlnită la tot pasul – nu au fost niciodată redate într-o manieră atât de grafică şi plină de compasiune.

În septembrie 2017, televiziunea PBS a început transmiterea unui serial documentar intitulat The Vietnam War, realizat de Ken Burns și Lynn Novic, film structurat în 10 episoade și cu o durată de 18 ore. Documentarul readuce în prim-plan unul dintre cele mai controversate conflicte din istoria modernă explorând dimensiunea umană a războiului, redată prin mărturiile a aproximativ 80 de persoane, de la soldați americani care au luptat în război, până la combatanți și civili din Vietnamul de Nord și de Sud. În acest film sunt prezentate și poveștile unor fotografi care au acoperit acest conflict și sunt analizate fotografiile care au rămas reprezentative pentru Războiul din Vietnam, pe site-ul filmului fiind accesibilă și o galerie cu fotografii.

Mi-am propus ca în acest articol să nu prezint doar fotografiile iconice, despre care am mai vorbit în articolele anterioare și care au scris istoria acestui conflict, ci am dorit să aduc și imagini mai puțin circulate sau să prezint fotografi care astăzi nu ne stau pe buze atunci când vorbim despre fotografiile realizate în timpul Războiului din Vietnam.

Războiul din Vietnam a avut loc într-o perioadă în care presa cunoştea o mare expansiune. Agenţiile foto pariziene, precum Gamma, Sygma şi Sipa şi-au început atunci activitatea, acoperind cererea de imagine din partea revistelor mai bine decât o făceau agenţiile internaţionale France Presse, Associated Press şi United Press International, care în primă fază aveau contracte doar cu ziarele. În Statele Unite, în timp ce marile reviste precum Life şi Look şi-au întrerupt activitatea (Life revenind ca publicaţie lunară), alte reviste îşi găseau locul pe piaţă, iar numărul de fotografi de agenție sau freelanceri a crescut semnificativ.

De asemenea, perfecţionarea tehnică a aparatelor de zbor, precum elicopterele, a făcut ca fotoreporterii publicaţiilor sau cei ai serviciilor armate care acopereau Războiul din Vietnam, să poată însoţi trupele în cele mai izolate zone şi să fie acolo unde aveau loc cele mai dramatice scene. Aceștia au putut să fie martori şi să înregistreze cele mai oribile scene de luptă, raiduri aeriene sau la nesfârşita căutare a inamicului ascuns. În mod ironic, multe dintre aceste fotografii de război sunt de-a dreptul frumoase.

Războiul din Vietnam a fost un conflict cu implicaţii globale din punctul de vedere al acoperirii media, ridicând miza în ceea ce priveşte relatarea jurnalistică. De asemenea, s-a permis pentru prima oară mediatizarea intensă a acestui război. În primele zile ale conflictului, guvernul Statelor Unite permitea oricărui doritor media să participe. Fotografii erau chiar ajutaţi cu echipament şi susţinuţi să ajungă în cele mai dificile zone ale conflictului. Fără un control strict din partea autorităţilor, jurnaliştii au putut să se plimbe peste tot şi să-şi facă o părere obiectivă despre ce se petrecea acolo.

Însă, în timp ce jurnaliştii prezentau publicului un număr mare de fotografii din acest război, punctele lor de vedere erau deseori distorsionate de către “adevărurile” instituţiilor statului, oferite prin vocile purtătorilor de cuvânt. Astfel, publicul a asistat la două expuneri diferite: în timp ce guvernul american sugera că războiul era ca şi câştigat şi oferea drept dovadă numărul mare de victime vietnameze, fotografiile care fuseseră realizate şi publicate în timpul Războiului din Vietnam contraziceau aceste declaraţii.

Această dispută a schimbat relaţia societăţii cu media. În opinia generală, fotoreporterii nu au mai fost niciodată consideraţi obiectivi în exprimarea punctului de vedere și asta pentru că prin fotografiile lor au pus la îndoială legitimitatea războiului. Folosind în mod presupus obiectiv aparatele foto, aceștia au realizat imagini care contraziceau declaraţiile oficiale – un călugăr budist dându-şi foc, o fetiţă arsă de napalm, un membru Viet Cong surprins în timp ce era executat, o văduvă îndurerată plângând deasupra unui cadavru sau imagini cu ţăranii nord vietnamezi.

Forțele vietnameze sud-coreene merg în spatele copiilor înfricoșați, printre care și Kim Phuc (centru), în vârstă de 9 ani, în timp ce fug pe Drumul 1 lângă Trang Bang, după un atac aerian cu napalm asupra unor presupuse locuri de ascundere ale Viet Cong, 8 iunie 1972. Un avion sudvietnamez a declanșat în mod eronat atacul cu napalm asupra trupelor și civililor sud-vietnamezi. Fetița care aleargă plângănd, și-a rupt hainele care ardeau pe ea în timp ce fugea. Copiii de la stânga la dreapta sunt: Phan Thanh Tam, fratele mai mic al lui Kim Phuc, care și-a pierdut un ochi, Phan Thanh Phouc, cel mai tânăr frate al lui Kim Phuc, Kim Phuc și verii lui, Kim Ho Van Bon și Ho Thi Ting. În spatele lor sunt soldații din Divizia 25 a Armatei Vietnameze. (AP Photo/Nick Ut)

Publicul s-a trezit astfel cu o imagine a războiului total diferită decât cea cu care erau obişnuiţi. Soldatul american nu mai era idealizat, iar victimele civile care aparţineau taberei adverse erau prezentate într-un mod tulburător. Fotoreporterii au prezentat acest război într-un mod cu totul nou şi dintr-un punct de vedere radical. Pentru prima oară, opinia fotoreporterului devenea puternică şi importantă. David Dougles Duncan şi Larry Burrows, doi dintre cei mai influenți fotografi ai secolului XX, şi-au exprimat în mod public decepţia şi furia împotriva Războiului din Vietnam. Despre cartea lui Duncan, publicată în anul 1968 și intitulată I Protest!, am amintit într-un articol precedent.

Larry Burrows a fotografiat în Vietnam mai bine de şapte ani şi abia în 1969, revista Life i-a publicat fotografiile pe 10 pagini color, purtând titlul: “Vietnam: Un grad de deziluzie”. Textul explicativ este următorul:

“Peste tot în Vietnam vezi chipuri mult mai impenetrabile şi mult mai obosite decât au fost vreodată (…) Am fost mai degrabă un şoim. Ca şi jurnalist britanic, am fost probabil mult mai obiectiv decât cel american, dar în general am acceptat și versiunea oficială a desfăşurării evenimentelor.”

El îşi descrie experiența din Vietnam pornind de la statisticile guvernamentale, care spuneau că lucrurile merg bine şi continuă cu schimbarea imaginii despre conflict, pe măsură ce cunoşte realitatea războiului.

Burrows a fotografiat Războiul din Vietnam din 1962 și până în ziua morții sale, în 1971. Una dintre cele mai renumite colecții de fotografii a fost publicată pentru prima oară în revista Life, în numărul din 16 aprilie 1965, poartă titlul “One Ride with Yankee Papa 13” și prezintă o misiune de luptă a soldaților americani din data de 31 martie 1965, într-un elicopter HMM-163.

Burrows moare alături de fotojurnaliștii Henri Huet, Kent Potter și Keisaburo Shimamoto, când elicopterul în care se aflau este doborât în Laos, în timpul Operațiunii Lam Son 719. În anul 2002, cartea sa intitulată Vietnam, primește premiul Prix Nadar.

Cel mai puternic atac asupra politicii americane rămâne probabil cartea fotografului Philip Jones Griffiths, intitulată “Vietnam Inc.”. Griffiths însuşi a scris textul şi a făcut layout-ul cărții, pentru a evita înfăţişarea războiului într-o notă dramatică. Există în carte fotografii dure – de exemplu, un copil căzut de durere peste un corp, în spatele unui camion; un cap uman zăcând lângă o armă; doi soldaţi americani ţipând deasupra unei femei vietnameze ce se află pe podea; un soldat vietnamez nepăsător, ghemuit pe un drum lângă o femeie rănită.

Sunt însă şi alte imagini, cele mai multe înfăţişând civili, care sunt în general mai puţin puternice vizual şi folosite pentru a explora particularităţile războiului. Una dintre fotografii, cu pilot american, este explicată cu următorul text:

“Ei nu au văzut niciodată chipurile victimelor lor, poporul vietnamez”, iar o altă fotografie, cu un grup de copii, explicată cu textul: “Orfani vizitând un spital al Armatei Statelor Unite pentru a cânta şi dansa pentru bărbaţii răniţi, ai căror predecesori sunt responsabili pentru moartea părinţilor lor”.

În cartea “Vietnam Inc.”, publicată în anul 1971, Griffiths prezintă conflictul într-o manieră universală şi elocventă, cu texte concise şi sarcastice. Cartea sa, acum considerată clasică în fotojurnalism, este una dintre primele orientate către subiect, o carte în care fotograful, într-o manieră completă şi decisivă, devine autorul propriei imaginaţii, mai mult decât un simplu realizator de fotografie. Cartea este rezultatul muncii sale din perioada 1966 – 1971 în Vietnam și reprezintă una dintre cele mai detaliate examinări ale unui conflict, incluzând descrieri critice ale ororilor războiului, viața rurală vietnameză, dar și imaginea soldaților americani în acest conflict.

Philip Jones Griffiths (1936-2008), a fost membru al Agenției Magnum, pe care a condus-o în perioada 1980-1985 și a înființat Philip Jones Griffiths Foundation for the Study of War, unde este păstrată arhiva sa fotografică ce numără 150,000 de slide-uri foto și 30,000 de printuri.

Războiul din Vietnam a fost imortalizat pe peliculă fotografică și de mulți fotojurnaliști mai puțin cunoscuți, precum fotojurnalista de origine franceză Catherine Leroy (1944-2006). A fost singura femeie fotojurnalist care a acoperit Războiul din Vietnam după moartea lui Dickey Chapelle, care a fost ucisă de o grenadă în anul 1965.

Catherine Leroy avea 21 de ani în anul 1966 când a ajuns în Vietnam, un aparat Leica M2, un portofoliu sumar și o sută de dolari în buzunar. În următorii trei ani și-a construit reputația de fotograf de război, colaborând cu agenții de presă și publicând în reviste importante precum Life și Paris Match.

Leroy era catalogată drept cel mai curajos fotojurnalist din Vietnam și asta pentru că și-a petrecut mai tot timpul pe câmpul de luptă alături de soldați, însă nu neapărat pentru că și-ar fi dorit asta, ci pentru că nu avea bani și nici nu era afiliată inițial unei agenții de presă sau publicație. Cu toate acestea, Leroy s-a făcut rapid cunoscută, fotografiile sale fiind cumpărate de Associated Press și United Press International.

În anul 1968, în timpul Ofensivei Tet, Leroy a fost capturată de Armata Nord Vietnameză împreună cu jurnalistul francez Francois Mazure. Aceasta a reușit să-i convingă pe soldații vietnamezi să fie fotografiați, explicându-le importanța prezentării conflictului și din tabara adversă. Reportajul realizat a fost publicat în revista Life, Leroy fiind prima jurnalistă care a fotografiat soldații vietnamezi în linia lor de front.

Leroy nu și-a promovat niciodată fotografiile, fiind unul dintre motivele pentru care este puțin cunoscută ca fotograf de război. Cu toate acestea, scriitorul și regizorul Jacques Menasche a realizat în anul 2015 un documentar despre cariera ei, cu titlul “Cathy at War” (o secvență a filmului poate fi văzută aici), iar comunitatea fotografică internațională i-a apreciat munca prin decernarea premiilor Picture of the Year în cadrul concursului George Polk Awards, iar mai târziu i-a fost decernată distincția Robert Capa Gold Medal, pentru munca depusă în Liban. Leroy este coautoarea cărții God Cried, ce are ca temă asediul Beirutului de vest de către Armata Israeliană, în timpul Războiului din Liban din anul 1982.

Fotograful care nu și-a văzut fotografiile publicate

Fotograful independent Robert Ellison, în vârstă de 23 de ani, a realizat această fotografie într-o pădure de lângă Khe Sanh, Vietnam, în data de 25 februarie 1968 și înfățișează un grup de soldați americani cărând trupul locotenentului Donald Jacques, de 20 de ani. După realizarea fotografiilor din timpul luptelor de la Khe Sanh, Ellison s-a dus la Saigon pentru a transmite fotografiile publicației Newsweek, care a planificat să le publice peste trei săptămâni.

În data de 6 martie, Ellison s-a îmbarcat la bordul unui avion militar pentru a se reîntoarce în Khe Sanh. Avionul care transporta echipament militar și peste 40 de soldați americani a fost lovit de un foc antiaerian și s-a prăbușit în apropiere de Khe Sanh, toți cei aflați la bord murind. Fotografiile lui Ellison au fost publicate în Newsweek pe 18 martie, într-un reportaj intitulat “The Agony of Khe Sanh.”

Când vorbim despre fotografia de război ne gândim implicit şi la libertatea presei, fiind cunoscut controlul autorităților în ceea ce priveşte răspândirea informaţiei. Există întotdeauna posibilitatea existenţei cenzurii guvernamentale şi a autocenzurii impusă de fotografi, editori şi publicişti, limitându-se astfel realitatea pe care o vedem în oricare situaţie militară.

Istoria acestui secol a fost şi istoria schimbării versiunilor conflictelor între guverne şi presă şi a schimbării modalităţii de acces în zonele de conflict pentru jurnaliști și fotografi. În Primul Război Mondial, cenzura a fost destul de serioasă, accesul pe front al fotografilor a fost limitat, existând relativ puţine fotografii reale de luptă (câteva fotografii care se presupune că sunt de război, par regizate). În cel de-al Doilea Război Mondial, au fost pentru prima dată publicate fotografii cu soldaţi americani morţi. După ce iniţial a fost interzisă, o fotografie cu trupurile a trei soldaţi americani morţi întinşi pe o plajă după aterizarea în Pacific, a fost publicată în revista Life. În Coreea, natura războiului (în termeni oficiali fiind prezentat drept „acţiuni ale poliţiei”) a condus la lupte crude, în fotografiile lui David Douglas Duncan fiind mai mult surprinsă epuizarea soldaţilor, decât trăirea victoriei.

Fotografiile realizate în timpul Războiului din Vietnam, sunt mult mai explicite şi mai şocante, fiind cam singurul conflict major în care fotografii au avut acces oriunde și-au dorit să ajungă, au putut vedea toate fațetele războiului și au fost încurajați să continue munca, prin cumpărarea și publicarea fotografiilor de către marile agenții de presă sau reviste. Multe din fotografiile realizate în timpul acestui conflict au devenit imagini emblematice ale războiului şi au contribuit la schimbarea opiniei publice. Guvernul şi Pentagonul au învăţat că a fost o greşeală să permită presei o asemenea libertate. Presa a fost astfel sugrumată în Grenada şi în timpul Războiului din Golf, când fotografii au fost ţinuţi departe de zonele de luptă, cu mici excepţii, dar în condiţii de supraveghere strictă. În timpul Războiului din Golf, nu a fost publicată nici o fotografie de luptă, existând doar imagini surprinse după lupte, pentru a sugera ce s-a întâmplat. O fotografie înfăţişând trupul ars al unui soldat irakian a stârnit mari controverse, fotografia fiind o mărturie a faptelor şocante care s-au petrecut acolo.

Într-o lume în care politicienii şi publicul îşi doresc doar războaie fără victime, imaginea războiului este reprezentată doar prin filmări video cu rachete de croazieră şi bombe lansate din avion, cu tragerile oficiale ale soldaţilor, controlate şi chiar regizate şi imagini ale refugiaţilor şi victimelor de război.

După Războiul din Vietnam, controlul guvernamental al mass mediei pe timp de război a redevenit o problemă serioasă. Situaţia creată acum se aseamănă cu cea de dinaintea erei pre-Vietnam: dorinţa militară de a limita accesul şi publicarea, dar şi insistenţa mediei de a vedea şi publica tot. Fotografiile de război reprezintă mai mult decăt fotografii de luptă. Înseamnă fotografii militare în general, înseamnă fotografii ale civililor prinşi în mijlocul conflictelor sau imagini ale frontului, devenit pentru unii casă. Pentru mulţi oameni, fotografiile cu taberele de concentrare apărute după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost prea mult. Este posibil ca aceste fotografii să fie cele mai şocante publicate vreodată. După ele, pot fi considerate egale în reprentarea grafică, ororile înregistrate în Cambodgia, Rwanda sau imaginile care circulă liber din conflictul din Siria.

Fotografiile de război ca şi cele ale altor situaţii extreme, precum foametea, dezastrele naturale sau cele din atentatele teroriste, au devenit din ce în ce mai explicite şi ridică problema desensibilizării oamenilor la vederea ororilor şi apariţia „oboselii compasionale”. Unii chiar afirmă că acel realism în descrierea războiului pe care camera îl aduce, nu mai şochează, pentru că am văzut prea mult şi şocul real nu mai este posibil.

Bibliografie offline:

• Sandler, Martin W., “American Image – Photographing one hundred fifty years in the life of a nation”, Bdd Promotional Book Co, 1992.
• Frizot, Michel, “A New History of Photography”, Konemann, Koln, 1998.
• PBS, Company, pasaj din filmul “American Photography –  A century of  images”.

Un articol de Andreea Tănase, citește și alte articole scrise de acest autor:

• Femei în fotojurnalism
• Imaginile icoonice și linia fină dintre etică, moarte și publicitate
• Fotografia socio-documentară, cu Andreea Tănase
• Cărțile foto: drumul de la poveste la tipăritură
• Fotografia minimalistă, cu Andreea Tănase