Poate părea greu de crezut astăzi, dar, dacă socotim, cinematograful a apărut în lume doar cu un secol în urmă. În veacul al XIX-lea, vizualul a rămas multă vreme neclintit: pictura, ilustrațiile, sculptura și, prin anii 1830-1840, fotografia.

La sfârșitul secolului XIX însă, a apărut un nou principiu și, odată cu el, cinematograful. Atenția era acum captată de descompunerea mișcării într-un număr foarte mare de imagini statice și trecerea lor prin fața ochilor cu o viteză suficient de mare astfel încât să fie percepute cursiv, nu separat și static.

A urmat apoi fixarea imaginilor pe un suport suplu și transparent din celuloid și proiectarea lor pe un ecran. Prima prezentare a unui astfel de film a avut loc în anul 1895, în subsolul Grand Cafe din Paris. Filmul prezenta ieșirea unor muncitori de la lucru și era realizat de cei care aveau să devină apoi celebrii frați Lumière, Auguste și Louis.

Amprenta puternică a fost lăsată însă de un alt filmuleț, care prezenta o locomotivă ce părea că vine înspre spectatori, care de teamă au sărit de pe scaune ăn timpul proiecției.

După acest moment, invenția s-a răspândit fulgerător prin lume, iar la numai 5 luni distanță de la premieră, în anul 1896 aveau loc astfel de spectacole și în România, în București și marile orașe.

Noul spectacol se perfecționează atât tehnic cât și artistic odată cu începutul secolului XX, când capătă un succes enorm, concurând ca prezență a publicului cu teatrul și concertele muzicale. Ideea de a vedea în locul scenei, ceea ce pare a fi o fereastră către o lume aproape la fel de reală ca cea înconjurătoare a cucerit rapid publicul și a născut practic cea de-a șaptea artă: cinematograful, care s-a extins treptat în toată lumea civilizată.

Filmul era mut, dar oferea avantajul unei înțelegeri universale. Apăreau totuși o serie de inscripții explicative, din când în când. Iar pentru a crea atmosferă, în săli se aduceau uneori orchestre sau se cânta la pian în timpul proiecțiilor. Spre exemplu, filmul românesc „Războiul Independenței”, turnat în 1912, era acompaniat în momentul proiecției de o fanfară sau un gornist și un toboșar, care imitau bubuiturile de tun.

A venit apoi războiul, moment în care mulți artiști și cineaști europeni s-au refugiat în America, mutând astfel centrul filmului de la Paris în SUA, începând astfel dezvolatrea Holywood-ului.

Prima povestire cinematografică de amploare a fost realizată de regizorul D.W.Griffith și se numea „Nașterea unei națiuni”. Povestea era aceea a războiului civil din 1861, care a dus la abolirea sclaviei negrilor. Mânuind aparatul de filmat pentru a surprinde atât cadre de ansamblu cât și detalii sau expresii, apropiindu-se sau deplasându-se în lateral, realizând practic principalele manevre care dau specificul unui film și care sunt folosite și astăzi.

Totodată, Griffith a pus și bazele montajului, asamblând bucățile de peliculă într-un fel anume, existând acum o alternare a scenelor și a planurilor filmate.

Au urmat investiții imense în industria de la Holywood, transformat acum în „fabrica de vise” și câștigând influență din ce în ce mai mare.

Cinematograful a fost primit cu entuziasm de către spectatori, fiind considerat o artă totală adresată marilor mese. A stârnit și entuziasmul artiștilor ruși, preocupați de înnoirea mijloacelor de expresie, apărând din mers și regizori precum Eisenstein sau Dziga Vertov.

Crucișătorul Potemkin” (1925) rămâne o referință a acelor timpuri. E ceea ce numim „un film de autor”, conceput de Eisenstein până la cele mai mici detalii, cadrele fiind desenate de el iar echipa fiind supravegheată în permanență de aproape. A folosit soldați, marinari și oameni de pe stradă în locul actorilor, vapoare și peisaje adevărate.

După 1929, în perioada stalinistă, filmul sovietic a decăzut, transformându-se și fiind considerat pe bună dreptate un instrument propagandist. La această transformare a contribuit și apariția sonorului. „Sonorul” a apărut îm 1927, simultaneitatea sunetului fiind obținută prin înregistrarea lui optică pe o pistă sonoră aflată pe peliculă alături de imagine.

Tot în această perioadă își fac ușor, ușor apariția și filmele color. După diferite încercări de colorizare manuală a peliculei alb-negru și la fel de multe eșecuri și filme parțial colorate, în 1929, compania Technicolor pune la punct un proces funcțional de impresionare a peliculei fotografice complet color, iar cinematograful întâi și apoi filmele de amatori văd o nouă eră plină de o infinitate de moduri de exprimare.

În afara geometriei, compoziției și tonurilor de gri, acum se puteau reda nuanțe reale, așa cum oamenii vedeau realitatea cu ochiul liber. Creierul uman cunoștea o epocă senzorială nouă, un spectacol desăvârșit așa cum fusese odinioară teatrul sau spectacolele stradale, cu diferența majoră că acțiunea filmului putea avea loc oriunde în lume, sau, cu ajutorul decorurilor, recuzitei și efectelor speciale cinematografice, chiar în locuri imaginare.

În 1939 apare „Pe aripile vântului”, după romanul scris de Margaret Mitchell.

O dată cu noile descoperiri în fizică, în 1956, compania Ampex produce primul dispozitiv de înregistrare pe suport magnetic, făcând posibilă pentru prima dată transmisiunea unui spectacol de televiziune înregistrat.

În 1965, Sony lansează prima cameră ”pentru acasă”, modelul CVC-2000, care se vindea pentru aproximativ 700$ și utiliza banda video de 13mm.

Anii 70 au devenit era în care practic oricine putea să facă o înregistrare video, să șteargă și să reia pentru ca apoi să redea pe propriul televizor acasă filmarea, o dată cu introducerea pe piață de către Sony a casetei VHS. A fost momentul când, atât în televiziune, cât și în filmele de amatori, procesul devenea cu adevărat accesibil. Îți puteai cumpăra o cameră video, casete și puteai documenta orice moment important din viața ta ori puteai spune o poveste așa cum se petrecea în realitate, fără constrângerile de până atunci.

A urmat o ascensiune din ce în ce mai puternică a filmului și a industriei video, datorată și dezvoltărilor continue din tehnologie.

cinematograful

Fie că înregistrăm cu o cameră video profesională sau nu, cu un aparat foto sau chiar cu un telefon mobil, ne aflăm astăzi în epoca rezoluției 4K. Este momentul clarității nemaiîntâlnite până acum în înregistrările video, este momentul în care calitatea ecranului din cinematograf se poate regăsi în propria sufragerie, pe un televizor capabil de această rezoluție.

Astăzi, trăim cu adevărat în era vizualului. Până recent, oamenii nu puteau vedea cu ochii lor tot ce se spunea sau se scria. Înconjurul lumii, pe care îl citeam în cărțile lui Jules Verne și părea un record în secolul XIX, se poate face astăzi din fotoliu, la televizor sau pe ecranul PC-ului, prin care avem acces oriunde. Ce trebuie să avem în vedere însă, tocmai că imaginea ne invadează pe toate căile, este de a nu ne lăsa manipulați și de încerca să învătăm ce este de calitate versus ce este doar cantitate.

Fapt pentru care, în încheiere, vă las cu un citat din cartea „Vezi?”, scrisă de Adina Nanu:

„Excesul de imagini vizuale, modul agresiv în care ne asaltează, de la reclame, afișe și firme luminoase la ecranele televizoarelor sau ale ordinatoarelor, riscă să ne transforme în receptori pasivi, ușor de manipulat pe toate planurile vieții sociale și politice (alegerile influențate de „look-ul” candidaților mai mult decât de programele lor), economice (cumpărăturile alese în funcție de ambalaj) și culturale (ducând la confuzia dintre valorile artistice reale și cele comerciale) etc. Primejdia vine din lipsa răgazului necesar unei comunicări artistice depline care, pătrunzând în adâncimea sufletului, să atingă plenitudinea trăirii totale.

De aceea, să ne oprim din când în când să medităm asupra celor văzute și auzite, să mai deschidem o carte, pentru a o citi în ritmul propriu, visând fără să ne uităm la ceas, și să ne purtăm pașii agale prin muzee, pentru a relua contactul cu modele de elevație spirituală care să ne ajute să ne cizelăm, fiecare, diamantul propriei personalități inconfundabile.

Trebuie să învățăm să ne apărăm individualitatea autentică de topirea ei în masa colectivității și să fim atenți la scara valorilor.”

Bibliografie:
Bazin Andre, Ce este cinematograful, Editura Meridiane, 1963
Cristian Cornel, Bujor T. Răpeanu, Dicționar cinematografic, Editura Meridiane, 1974
Nanu Adina, Vezi?, Editura Didactică și Pedagogică, 2011

Descoperă și infograficul pe care ți l-am pregătit la F64, aici:

cinematograful

Alte articole despre video și cinematografie care s-ar putea să te intereseze:

Mai multe despre frații Lumière:

Un articol de Iulian Niță.