Povești din Islanda cu Sony A7, Dorin Bofan și Laurențiu Pavel

Postat de: F64 F64

În Islanda am mai fost. Ba chiar i-am zis într-o seară lui Laurențiu, așa, din înverșunare, că asta-i a opta oară când merg. Mai aveam un pic și mă băteam cu pumnul în piept. Mi-am regretat aroganța la fiecare ironie subtilă care mi-a fost plasată cu blândețe sub centură. Subtilitatea lui nu e doar în imagini și nimerește la țintă de fiecare dată.

Fiindcă nu-i prin preajmă acum, eu totuși nu mă las și vă zic că prin Islanda am pedalat, am alergat, mi-am luat trânte în fața clienților, m-a luat apa, vântul și mama naibii. Am înotat printre sloiuri și-n băi termale, am uitat să fac duș cu zilele, am stat la cort 6 săptămâni legate, m-am certat cu nevasta, am împins mașini blocate în zăpadă, am omorât vreo 4 aparate, din care doar unul al meu. Am băut bere pe care nu mi-am permis-o, am stat de vorbă cu localnicii care m-au întrebat dacă nu cumva-s țigan. Am văzut aurora boreală de ziua mea, am văzut aurora boreală cu clienții care mi-au devenit prieteni. Tot în Islanda m-a udat ploaia până la chiloți și mi-a fost la fel de frică văzând perdeaua groasă de grindină venind spre mine ca atunci când îți șuieră fulgerul pe la urechi prin munții noștri. Deci nu foarte frică oricum, doar cât să te faci mic și să-ți aduci aminte repede o rugăciune. Am trecut până și pe lângă o erupție de vulcan. Și totuși n-am făcut ceva. Nu i-am dus pe Laurențiu și pe Doru s-o vadă.

Așa, acum lista oamenilor lângă care aș sta dacă treaba ar fi nasoală rău se mărește din fericire de la an la an. Ei doi sunt desigur pe listă, nici nu încape îndoială. Dar când mergi în Islanda cu ei și mai vine și Sorin, atunci ești clar acoperit. Sorin e un fel de vandam al condusului, un chuck norris al mersului pe munte și una peste alta, un om de foarte mare încredere. Îmi plac oamenii de munte care vorbesc puțin, care sunt așezați și stăpâni pe pașii care-i poartă pe poteci. Ei trei sunt așa. Și mai am noroc cu încă câțiva oameni ca ei pe lângă mine. Îmi plac glumele, dar bășcălia constantă la un om poate să mă scoată din sărite rapid. La fel vorbele urâte și umflatul în pene. Trebuie să existe mereu un echilibru între stări comune de reflecție, de bun-simț, de umor domolit și de entuziasm în fața naturii. Găsești greu combinația asta la un om. Așa că era imposibil s-o dăm în bară. Unde mai pui că aveam și-un Duster 4×4 cu noi.

Planul inițial era să stăm cât mai mult în interiorul Islandei. Ultima mea vizită acolo a fost în 2014, când după 70 km parcurși în două zile pe bicicletă, pe teren accidentat și cu vreo 12 râuri trecute, am ajuns la Landmannalaugar, unul din locurile speciale de pe insulă. Asta avea deci să fie prima oprire. Am luat-o pentru siguranță pe partea mai ușoară, adică aia fără râuri și-am ajuns cu bine pe noapte. A doua zi, de dimineață, ne-am și pornit să explorăm fotografic zona. La un moment dat m-a sunat Aura să mă întrebe dacă lui Laurențiu i-a căzut mandibula după ce a văzut cum arată locul. Landmannalaugar, parte a rezervației naturale Fjallabak, e aparte pentru că e multicolor.