Kooka KK-C68 – Review tuburi de extensie

Postat de: Sorin Voicu Sorin Voicu

Kooka KK-C68 pe scurt: Un set de tuburi de extensie nepretențios, la un preț accesibil, adecvat mai degrabă a fi folosit pe aparatele foto APS-C (chestiune valabilă pentru toate seturile de tuburi macro).

Tuburile de extensie vin într-o cutie de carton colorată „cerată”. Înăuntru găsim o husă de protecție în care găsim tuburile în cauză și o foaie cu instrucțiuni în chineză și engleză. Husa este una croită strâmt, din neopren, are un miros specific, ușor „cauciucat” (cu siguranță că va dispărea în timp), dotată cu un cârlig de prindere din material plastic, similar cu cele aflate pe tocurile foto mai de buget. Tuburile sunt introduse unele în altele. Datorită husei strâmte, se scot și se introduc puțin dificil, ceea ce nu este neapărat un lucru rău.

Construcție

În cea mai mare parte sunt din metal, montura integral. Chiar dacă sunt ușoare, nu transmit în nici un caz senzația aceea de ieftin, din contră, se simt ca lucruri de calitate. Tubul de 36mm are chiar un inel de cauciuc, destul de generos ca mărime. La interior, contactele sunt ok, nu se văd lițele traversând corpul tuburilor cum se poate vedea la variantele mai slab calitativ. Tubul de 20 și cel de 36mm au interiorul acoperit cu un material negru de „catifea” aspră, așa cum întâlnim la anumite parasolare. Am constatat oarecum surprins existența unsorii speciale (incolore, consistente) pe ambele fețe ale monturii tuburilor, pe unele suprafețe chiar un strat mai consistent (vizibil, dar nu foarte gros, nu vreau să se creeze o impresie greșită). Această unsoare nu a trecut însă de suprafața monturii, nici spre exterior, nici spre interior. Sincer habar nu am de ce producătorul a recurs la această „soluție”. Am petrecut ceva timp la ștersul tuturor suprafețelor de contact, inclusiv capace.

Din punct de vedere constructiv, partea cea mai slabă este reprezentată de cele două capace din plastic, față, spate. Cel de spate chiar prezintă pe margine asperități care pot deranja pe unii mai sensibili.

Descrierea producătorului poate duce utilizatorul ușor în eroare. Tuburile Kooka au montura metalică și au și părți metalice, dar nu sunt în întregime din metal. Atunci când am folosit toate tuburile împreună cu Tamron 90mm am putut observa o ușoară îndoire atunci când aparatul a fost montat pe trepied. Ceea ce m-a făcut să afirm că tuburile Kooka sunt create pentru a fi folosite mai degrabă pe aparate APS-C și cu obiective ușoare. Dat fiind această experiență personală nu m-am încumetat să testez tuburile cu Canon 70-200 f/4 L, de exemplu.

Altă chestiune constructivă: butonul de deblocare de la tubul de 20mm a început să nu mai culiseze așa cum ar trebui, în consecință nu mai bloca. Am rezolvat însă prin „rodarea” acestuia (acționarea de nenumărate ori și eliberarea bruscă).

Încă ceva: odată blocate pe obiectiv și aparat, tuburile denotă un joc care nu poate fi trecut cu vederea. Joc care se accentuează dacă se folosesc toate tuburile împreună. Nu este însă un capăt de țară, adică se poate trăi cu așa ceva.

Instrucțiunile de utilizare

De obicei nu scriu nimic despre instrucțiuni. De data aceasta fac însă o excepție, fiind plăcut surprins de explicațiile pe care acestea le conțin, specificații referitoare la raportul de mărire, inclusiv cum se calculează acest raport, cum se calculează factorul de expunere și acoperire.

Utilizare

Prima impresie: Sincer, nici nu știu de unde să încep. Îmi fac griji să nu fiu înțeles greșit. Am fost curios să văd cum se descurcă cu autofocalizarea cu toate trei tuburi montate. Am încercat acest lucru cu un alt producător, de o calitate superioară și aproape dublu ca preț, nu a funcționat. Ce-i drept, nu am testat cu același obiectiv și același aparat foto. Tind să cred că și obiectivul contează foarte mult, pe lângă aparatul foto folosit.

Pentru primele teste am apelat la un Canon 6D și un Tamron 90mm macro, generația nouă. Surpriză: autofocalizarea funcționează, uneori mai repede, alteori ceva mai greoi, în funcție de lumina existentă. Cu toate tuburile montate și Tamron 90mm, care cântărește 619g, ansamblul are un joc pronunțat (cam din toate încheieturile), motiv pentru care nu recomand folosirea unor obiective mai grele, ci mai degrabă obiective ușoare, cum ar fi binecunoscutele obiective de kit 18-55 (aparate foto APS-C) și 50mm 1.8 STM. Raportul de mărire cu toate tuburile pe 90mm este de cca. 1,18x la distanța minimă de focalizare de cca. 10 cm și 0,76x la infinit (calculator mărire tuburi de extensie). În altă ordine de idei, fiind deja un obiectiv macro 1:1, raportul va fi de cca. 1,4:1. Așadar, este mai bine să folosim tuburile de extensie pe obiective care au o distanță focală de 50mm. Pentru a obține un raport 1:1 pe un obiectiv de 50mm avem nevoie de tuburi de extensie care să însumeze 50mm. În cazul nostru, va trebui să folosim două tuburi, cel de 20mm și cel de 36mm.

Din testele făcute, cu Tamron 90mm au reieșit următoarele: la distanța minimă de punere la punct, așadar raport de mărire de 1:1, distanța dintre lentila frontală și subiect este de cca. 13cm. Cu tubul macro de 12mm, aceasta se reduce la cca. 12 cm, raport de mărire de cca. 0,13x. Cu tubul de extensie de 20mm, distanța este de 11,5 – 11,7cm, raport de mărire de cca. 0,22x. Cu tubul de extensie de 36mm ajungem la cca. 10 cm și un raport de mărire de 0,4x. Nu sunt valori determinate științific, prin calcule, ci măsurate aproximativ. Pentru raportul de mărire am folosit formula lungimea tuburilor de extensie împărțit la distanța focală a obiectivului.

Am „testat” inelele cu toate obiectivele de care dispun. Rezultatele au fost unele uneori contradictorii.

Tamron SP 90mm f/2.8 Di VC USD macro 1:1. Nicio problemă cu autofocalizarea cu tuburile individuale. Cu toate trei montate, există o ușoară greutate în punerea la punct automată, mai ales dacă subiectul este slab luminat. Totodată există o ușoară îndoire a ansamblului de 3 tuburi când aparatul este pus pe trepied, drept pentru care recomand o atenție sporită dacă chiar se dorește o astfel de utilizare.