Sunt anumiți oameni pe această lume care schimbă, prin valoarea, determinarea sau norocul lor, percepții, șabloane, idei preconcepute. Fotograful despre care o să vorbim astăzi este primul om de culoare angajat de agenția Magnum ca staff photographer. Ellis Reed, cunoscut ca Eli, este cel care, începându-și cariera la doar 10 ani, are drept bornă în activitatea sa celebra agenție de care aminteam mai sus.

“Mă gândesc la moartea mamei și la ce a însemnat pentru mine. Ea a fost personajul primei mele fotografii, și, chiar dacă nu mai am imaginea, încă îmi amintesc de zâmbetul ei. Cred că a reprezentat un lucru bun pentru mine, deoarece am început să caut frumusețea înlăuntrul ramei naturale a lumii”.

Primul cadru al lui Eli Reed este făcut la 10 ani, și documentează împodobirea bradului de către mama sa (care moare când fotograful avea 12 ani). De altfel, Eli american este un auto-didact, asta la începuturile carierei, până când îl întâlnește pe Donald Greenhaus, cel care ulterior îi devine mentor.

“Încă din liceu cochetam cu fotografia. Îmi cumpărasem un Kodak 104, pentru amatori, fără posibilitatea de a modifica timp, diafragmă, iso. Mă abonasem la “Creative Camera”, îmi cumpăram cărți și mă uitam la o mulțime de reviste din străinătate, care prezentau fotografi Magnum. Apoi, după ce am terminat școala de arte, am trecut de la pensulă la camera foto, iar vopseaua a devenit film”.

După absolvirea Școlii de Fine Arts din Newark, în 1969, acolo unde a și descoperit puterea fotografiei, Eli Reed devine fotograf freelance. Istoria spune că în acei ani nu era deloc ușor să îți găsești o slujbă. Povestea zice că, într-o seară, mașina lui Reed se strică, așa că el coboară pentru a fotografia ceva ce i se păruse interesant. Întâmplarea face să treacă pe acolo un reporter care recunoaște brandul de pe cameră, Leica, și, după o bere băută împreună, îi propune fotografului o slujbă la un ziar regional. Așa că, pentru un an, Eli fotografiază pentru Middletown Times, apoi se mută la Detroit News, ca mai apoi să meargă în redacția celor de la San Francisco Examiner. Personal, nu cred că erau mulți fotografi abia ieșiți din școală care aveau Leica, pentru că în 1970 modelul M6 fiind 1695 $, iar un obiectiv de 28mm f/2.8 alți 480 $.

Ghidat de ceea ce vedea în paginile a două dintre cele mai mari reviste de fotografie ale acelor vremuri, Look și Life, și admirând munca lui Roy DeCarava (primul fotograf afro-american ce câștigase o bursă Guggenheim), Eli se hotărăște să urmeze cursurile workshop-ului de la Kamonge, creat special pentru fotografii de culoare. Crescând practic odată cu „Mișcarea pentru drepturile civile”, Eli documentează viața acelor oameni curajoși, care încercau să schimbe o mentalitate.

“Erau momente insuportabile de oroare, ori de frumusețe incredibilă, și toate rămâneau impregnate în tine. Aveam o poftă teribilă de a vedea și înțelege cum pot oamenii să îndure ceea ce au de indurat. Voiam să văd dincolo de aparențe”. De altfel, Reed este prezent pe toată durata celui mai mare marș al afro-americanilor, Million Man March.

 

Cariera lui Eli se dezvoltă vertiginos, deoarece are posibilitatea și curajul de a merge în zone de război, în America Centrală, Liban, acolo unde petrece 4 ani, prinde lovitura de stat din Haiti în 1986. Așa atrage atenția celor de la Magnum, care îl fac membru cu drepturi depline în 1988. Primul fotograf afro-american ce se bucură de această onoare. Însă primul contact între Eli și Magnum avusese loc în 1981, pe vremea când lucra pentru San Francisco Examiner, și imaginile sale din timpul crizei din America Centrală erau aparte.

“Le-am arătat fotografiile mele lui Rosemary Wheeler și Phillip Jones Griffith, iar acesta din urmă m-a întrebat dacă mă poate determina să intru în Magnum. Era un vis devenit realitate”.

Tot în 1981 a fost finalist la Premiul Pulitzer pentru fotografie, cu seria despre case “The Pink Project”. În 1982, Eli primește un grant Nieman la Harvard, acolo unde studiază științe politice. Asta îl ajută la înțelegerea situației din Liban, perioadă din care va rezulta și primul său album foto, “Beirut: City of regrets”. Perioada în care a fost fotograf de război a avut și momente delicate. A fost răpit, confundat fiind cu un militant de culoare.

“Încearcă să nu judeci, ci încearcă să înțelegi oamenii din zonele de conflict în care fotografiezi. Acceptă-i pentru ceea ce sunt, adică ființe umane cu slăbiciunile și forța lor. Întotdeauna fii precaut, pentru că glonațele nu discern între bine și rău. Amintește-ți că tu poți pleca de acolo oricând, pe când oamenii pe care-i fotografiezi locuiesc în acele locuri. ”

Cu câțiva ani în urmă, Eli Reed s-a decis să-i arate colegului David Hamrick, de la Universitatea Texas Press, acolo unde fotograful predă, multe dintre imagini sale. Răspunsul lui David a fost exact ceea ce spera Eli. “Cred că ar trebui să facem o retrospectivă a muncii tale”. De la imagini din Perth Amboy, New Jersey, locul nașterii fotografului, Million Man March, Liban, sărăcia orașelor americane și până la platourile de film, Eli Reed le are pe toate. Așa a văzut lumina tiparului “A long walk home”, un album cu 250 dintre cele mai bune și reprezentative fotografii ale primului afro-american acceptat în Magnum, făcute în peste 40 de ani de carieră.

“Am vrut să văd lumea cu ochii mei. Am dorit să experimentez ce sunt capabili oamenii să facă și să înțeleg de ce. Dacă nu încerci, nimic nu se va întâmpla. Lumea aceasta e temporară, așa încât e plăcut ca atunci când o părăsim, să lăsăm ceva substanțial în urmă”.

 

 

Nu găsesc prea multă empatie, emoție, în imaginile lui Eli Reed. Nu găsesc căldură, nu găsesc conexiunea cu personajele. Mă întreb ce s-a întâmplat inainte sau după momentul declanșării. Imaginile par niște șișuri neținute pe foc pentru a se steriliza. Expresiile, microexpresiile personajelor sunt mai degrabă cicatrici ale acestei lumi. Emoția e un animal care se plimbă în cușca de la circ. Dar, bănuiesc, acesta este prețul pe care fiecare fotograf de război trebuie să-l plătească pentru a spune poveștile celor pe care-i imortalizează. Să îmbrace o haină uneori străină, a rezistenței emoționale și psihice, pentru a putea continua.

“Eram într-o tabără pentru refugiați în Liban și a trebuit să ieșim din mașină pentru a ne adăposti de bombele care cădeau precum picăturile de ploaie. M-am gândit că aș fi putut fi în San Francisco, uitându-mă la ocean în loc să-mi fie frică că aș putea să mor. Apoi am văzut un om în vârstă care se ascundea la vreo 50 de metri în stânga mea. În secunda următoare a fost ras de pe fața pământului de un obuz”.

Un articol de Cristian Munteanu.

Citește și alte articole semnate de acest autor: